CARTEA URANTIA - Capitolul 141. Începutul lucrării publice

(UF-RUM-001-2004-1)

CARTEA URANTIA   

Parte IV: Viaţa şi Învăţăturile lui Iisus

Capitolul 141. Începutul lucrării publice



Capitolul 141. Începutul lucrării publice

141:0.1 (1587.1) ÎN 19 ianuarie din anul 27, prima zi din săptămână, Iisus şi cei doisprezece s-au pregătit să părăsească cartierul general din Betsaida. Cei doisprezece nu ştiau nimic de planurile Maestrului lor, decât că vor urca la Ierusalim ca să asiste la sărbătoarea Paştelor din aprilie, şi că itinerarul proiectat trecea prin valea Iordanului. Ei nu au plecat din casa lui Zebedeu înainte de amiază, deoarece familiile apostolilor şi ale discipolilor veniseră să îşi ia rămas bun şi să le ureze noroc în noua lucrare ce erau gata să o înceapă.

141:0.2 (1587.2) În momentul despărţirii, apostolii nu l-au văzut pe Maestru, iar Andrei a plecat în căutarea sa. După o scurtă căutare, el l-a găsit pe Iisus şezând într-o barcă de pe o plajă, iar el plângea. Cei doisprezece îl văzuseră adesea pe Maestrul lor în momente în care părea trist şi fuseseră martorii scurtelor sale perioade de serioase preocupări mentale, dar nici unul nu îl văzuse vreodată vărsând lacrimi. Andrei a fost oarecum surprins să-l vadă pe Maestrul atât de afectat în momentul plecării lor la Ierusalim, şi el a îndrăznit să se apropie de Iisus şi să-l întrebe: „În această zi mare, Maestre, în momentul în care o să ne ducem la Ierusalim pentru a proclama regatul Tatălui, oare de ce plângi? Cine dintre noi te-a supărat?” Şi Iisus, revenind cu Andrei la cei doisprezece, le-a răspuns: „Nici unul dintre voi nu m-a mâhnit. Sunt întristat numai pentru că nici un membru al familiei tatălui meu Iosif nu şi-a amintit să vină ca să ne ureze drum bun.” În momentul acela, Rut era în vizită la fratele ei Iosif în Nazaret; ceilalţi membri ai familiei se ţinuseră la distanţă din trufie, dezamăgire, neînţelegere şi meschină ranchiună căreia i se lăsaseră pradă din pricină că sentimentele le fuseseră rănite.

1. Plecarea din Galileea

141:1.1 (1587.3) Capernaum nu era departe de Tiberiada; renumele lui Iisus începuse să se răspândească de-a lungul şi de-a latul Galileii, şi chiar mai încolo. Iisus ştia că Irod nu va întârzia să ia seama de lucrarea sa; el a socotit deci că mai bine era să se îndrepte spre sud şi să intre în Iudeea cu apostolii săi. O companie de peste o sută de credincioşi dorea să facă drumul cu ei, dar Iisus le-a vorbit şi i-a rugat să nu însoţească grupul apostolic pe calea ce mergea în josul Iordanului. Ei au consimţit să rămână în urmă, dar, la capătul a câteva ceasuri, mulţi dintre ei s-au luat după Maestru.

141:1.2 (1587.4) În prima zi, Iisus şi apostolii lui nu au mers mai departe de Tariheea, unde s-au odihnit peste noapte. În ziua următoare au călătorit până la un punct al Iordanului de lângă Pella, unde Ioan predicase cam cu un an mai înainte şi unde Iisus primise botezul. Ei au zăbovit acolo, vreme de peste două săptămâni, propovăduind şi predicând. La sfârşitul primei săptămâni, mai multe sute de persoane se adunaseră într-o tabără lângă locul în care stăteau Iisus şi cei doisprezece; această mulţime venise din Galileea, din Fenicia, din Siria, din Decapole, din Pereea şi din Iudeea.

141:1.3 (1588.1) Iisus nu a predicat în public. Andrei împărţea mulţimea şi desemna predicatorii pentru reuniunile de dimineaţă şi de după-amiază. După masa de seară, Iisus a stat de vorbă cu cei doisprezece. El nu i-a învăţat nimic nou, dar recapitula învăţătura sa anterioară şi răspundea numeroaselor lor întrebări. În cursul uneia dintre aceste seri, le-a dat celor doisprezece câteva indicaţii despre cele patruzeci de zile pe care le petrecuse pe dealuri în apropierea acestui loc.

141:1.4 (1588.2) Mulţi dintre auditorii veniţi din Pereea şi din Iudeea fuseseră botezaţi de Ioan şi voiau să afle mai mult despre învăţăturile lui Iisus. Apostolii au făcut multe progrese în instruirea discipolilor lui Ioan, în sensul că ei nu au depreciat în nici un fel prezicerile lui Ioan şi că în această epocă ei nu îi botezau nici chiar pe noii lor ucenici. Dar aceasta a fost întotdeauna o piatră de încercare pentru partizanii lui Ioan să vadă că Iisus, dacă el era într-adevăr tot ceea ce anunţase Ioan, nu făcea nimic pentru a-l scoate din închisoare. Discipolii lui Ioan nu au putut niciodată înţelege de ce Iisus nu a împiedicat niciodată moartea crudă a conducătorului lor preaiubit.

141:1.5 (1588.3) Seară de seară, Andrei îi învăţa cu grijă pe tovarăşii lui apostoli sarcina delicată şi dificilă de a se înţelege bine cu discipolii lui Ioan Botezătorul. În timpul acestui prim an de slujire publică al lui Iisus, mai mult de trei sferturi din discipolii lui urmaseră anterior pe Ioan şi au primit botezul lui. Tot acest an 27 s-a petrecut în preluarea în linişte a lucrării lui Ioan din Pereea şi din Iudeea.

2. Legea lui Dumnezeu şi voia Tatălui

141:2.1 (1588.4) În seara de dinainte de plecarea lor din Pella, Iisus a dat apostolilor lui câteva învăţături suplimentare despre noul regat. Maestrul a zis: „Aţi fost învăţaţi să aşteptaţi venirea împărăţiei lui Dumnezeu, şi acum eu vin să vă anunţ că această împărăţie mult aşteptată este la îndemână, că este deja chiar aici, în sânul nostru. În tot regatul, trebuie un rege care să şadă pe tronul său şi să decreteze legile împărăţiei. Voi ai conceput deci împărăţia cerurilor ca pe o suveranitate glorificată a poporului iudeu peste toate popoarele pământului, cu un Mesia şezând pe tronul lui David şi, din acest loc de putere miraculoasă, să promulge legile întregii lumi. Dar, copiii mei, voi nu vedeţi cu ochiul credinţei şi nu auziţi cu inteligenţa spiritului. Eu declar că împărăţia cerurilor este realizarea şi recunoaşterea legii lui Dumnezeu în inima oamenilor. Este adevărat că există un Rege în această împărăţie; acest Rege este Tatăl meu şi Tatăl vostru. Noi suntem într-adevăr supuşii lui loiali, dar acest fapt este de departe depăşit de adevărul transformator că noi suntem fiii săi. În viaţa mea, acest adevăr trebuie să devină manifest pentru toţi. Tatăl nostru stă şi el pe un tron, însă pe un tron nefăcut de mână de om. Tronul Infinitului este sălaşul veşnic al Tatălui din cerul cerurilor; el a umplut toate lucrurile şi a proclamat legile sale întregului univers. Şi Tatăl domneşte de asemenea în inima copiilor săi pământeşti prin spiritul pe care l-a trimis să trăiască în sufletul muritorilor.

141:2.2 (1588.5) ”Când sunteţi supuşii acestei împărăţii, voi trebuie într-adevăr să auziţi legea Suveranului Universului. Însă atunci când, datorită evangheliei împărăţiei pe care am venit să-l proclam, veţi descoperi prin credinţă că sunteţi fii, voi nu vă veţi mai considera creaturi supuse legii unui rege atotputernic, ci ca fii privilegiaţi ai unui Tată iubitor şi divin. În adevăr, în adevăr, vă spun, când voia Tatălui este legea voastră, nici unul nu va sta în regat. Dar atunci când voia Tatălui devine cu adevărat voia voastră, atunci voi sunteţi în tot adevărul în regat, deoarece regatul a devenit datorită acestui fapt o experienţă stabilită în voi. Când voia lui Dumnezeu este legea voastră, voi sunteţi nobilii supuşi sclavi; însă, când credeţi în această nouă evanghelie a filiaţiei divine, voia Tatălui meu devine voia voastră, iar voi sunteţi înălţaţi la înalta poziţie de liberi copii ai lui Dumnezeu, de fii eliberaţi ai împărăţiei.”

141:2.3 (1589.1) Unii dintre apostoli pricepeau întrucâtva această învăţătură, dar nici unul dintre ei nu înţelege deplina semnificaţie a acestei prodigioase declaraţii, afară poate doar de Iacob Zebedeu. Totuşi, aceste cuvinte au pătruns inima lor şi au ţâşnit apoi afară din ea pentru a înveseli serviciul lor în timpul anilor lor ulteriori de slujire.

3. Şederea la Amatus

141:3.1 (1589.2) Maestrul şi apostolii săi au rămas pe lângă Amatus vreme de aproape trei săptămâni. Apostolii au continuat să predice de două ori pe zi în faţa mulţimii, iar Iisus a predicat în toate după-amiezile de sabat. A devenit imposibil să se continue recreaţiile de miercurea; atunci, Andrei a decis ca apostolii să se odihnească doi câte doi, într-una dintre cele şase zile din săptămână, în vreme ce toţi ceilalţi vor sluji în timpul slujbelor de sabat.

141:3.2 (1589.3) Petru, Iacob şi Ioan au ţinut cea mai mare parte dintre predicile publice. Filip, Nataniel, Toma şi Simon au făcut o mare parte din munca personală şi au dat lecţii unor grupuri speciale de persoane interesate. Gemenii au continuat cu supravegherea lor generală de poliţie, în vreme ce Andrei, Matei şi Iuda s-au organizat într-un comitet de administraţie general de trei membri, dar fiecare dintre cei trei realiza şi o muncă religioasă considerabilă.

141:3.3 (1589.4) Andrei era foarte ocupat cu reglementarea neînţelegerilor şi a dezacordurilor mereu reînnoite dintre discipolii lui Ioan şi cei mai recenţi ucenici ai lui Iisus. Se iveau situaţii grave aproape în fiecare zi, dar Andrei, cu ajutorul colegilor lui apostolici, reuşea să determine părţile aflate în conflict să încheie un oarecare acord, cel puţin temporar. Iisus a refuzat să participe la vreuna dintre convorbiri; el nu a mai vrut să dea nici cel mai mic sfat pentru reglementarea adecvată a acestor diferende. Nici o singură dată nu a oferit vreo sugestie cu privire la maniera în care apostolii trebuiau să soluţioneze aceste dificultăţi într-un mod adecvat. Când Andrei aborda aceste chestiuni, Iisus zicea întotdeauna: „Nu este înţelept ca gazda să participe la certurile de familie ale oaspeţilor ei; un părinte înţelept nu ia niciodată partea nici unuia dintre copiii lui în măruntele certuri dintre ei.”

141:3.4 (1589.5) Maestrul vădea o mare înţelepciune şi manifesta o perfectă echitate în toate raporturile sale cu apostolii, precum şi cu toţi discipolii săi. Iisus era într-adevăr un conducător de oameni. El exercita o mare influenţă asupra semenilor lui din cauza combinaţiei de farmec şi de forţă a personalităţii sale. Din aspra sa viaţă de nomad fără cămin, se degaja o influenţă subtilă şi plină de autoritate. Exista o atracţie intelectuală şi o putere de atracţie spirituală în maniera sa plină de autoritate de a-şi expune învăţătura, în logica sa lucidă, în forţa sa de raţionament, în clarviziunea lui pătrunzătoare, în vivacitatea minţii sale, în echilibrul său incomparabil şi în sublima sa toleranţă. Iisus era simplu, viril, cinstit şi neînfricat. Însoţind orice influenţă fizică şi intelectuală manifestată în prezenţa Maestrului, existau totodată şi toate celelalte farmece spirituale ale fiinţei de atunci înainte ataşate personalităţii sale - răbdarea, tandreţea, blândeţea bunătatea şi smerenia.

141:3.5 (1589.6) Iisus din Nazaret era într-adevăr o personalitate viguroasă şi energică; el era o putere intelectuală şi o fortăreaţă spirituală. Personalitatea sa nu atrăgea, printre discipolii lui, numai femei înclinate către spiritualitate, ci şi pe Nicodim, omul educat şi intelectual, şi pe cutezătorul soldat roman, căpitanul gărzii din preajma crucii, care, după ce a asistat la ultimele clipe ale Maestrului a zis: „În adevăr, acesta era un Fiu al lui Dumnezeu.” Şi voinicii şi asprii pescari galileeni îl numeau Maestrul.

141:3.6 (1590.1) Portretele lui Iisus au fost cât se poate de deplasate. Aceste picturi ale lui Cristos au exercitat o influenţă dăunătoare asupra tineretului. Negustorii de la templu cu greu ar fi fugit din faţa lui Iisus dacă el ar fi fost un om aşa cum artiştii voştri îl zugrăvesc în general. El avea o fire umană plină de demnitate; el era bun, dar natural. Iisus nu poza într-un mistic blajin, agreabil, blând şi amabil. Învăţătura lui avea un dinamism însufleţitor. El nu doar că avea intenţii bune, ci se punea să facă realmente binele.

141:3.7 (1590.2) Maestrul nu a spus niciodată: „Veniţi la mine, voi toţi care sunteţi indolenţi şi visători.” Dar a zis de multe ori: „Veniţi la mine, voi toţi care vă osteniţi, şi eu vă voi da odihnă - forţă spirituală.” În adevăr, jugul Maestrului este uşor, dar, chiar şi aşa, el nu îl impune niciodată; fiecare individ trebuie să ia acest jug din însăşi voia lui.

141:3.8 (1590.3) Iisus i-a învăţat pe oameni că cucerirea era rodul jertfei, jertfirea trufiei şi a egoismului. Arătând îndurare, el voia să înfăţişeze maniera spirituală de a te elibera de toate ostenelile, ranchiunele, şi amărăciunile, de orice mânie şi orice sete de răzbunare şi de putere personală. Când a zis: „Nu rezistaţi răului”, el a explicat, mai târziu, că el nu înţelegea prin aceea găsirea de scuze pentru păcat sau pledarea fraternizării cu inechitatea. El avea mai mult intenţia de a-i învăţa să ierte, să nu reziste tratamentelor rele pricinuite personalităţii voastre, relelor răni pricinuite simţămintelor voastre de demnitate personală.”

4. Învăţătura despre Tată

141:4.1 (1590.4) În timpul şederii sale la Amatus, Iisus a petrecut mult timp propovăduindu-le apostolilor noul concept de Dumnezeu. În repetate rânduri, el le-a insuflat adevărul că Dumnezeu este un Tată, iar nu un mare şi suprem contabil, preocupat în principal cu înscrierea, în contul debitor al copiilor lui pământeşti rătăciţi, a înregistrărilor păcatelor lor şi ale faptelor lor rele pentru a le folosi ulterior împotriva lor când îi va judeca în calitate de just Judecător al întregii creaţii. Iudeii îl concepuseră, de mult timp, pe Dumnezeu ca pe un suveran universal, şi chiar ca pe un părinte al naţiunii, dar niciodată până atunci nu fusese conceput de un număr atât de mare de oameni muritori ca fiind un Tată iubitor al fiecărui individ.

141:4.2 (1590.5) Ca răspuns la întrebarea lui Toma: „Cine este acest Dumnezeu al împărăţiei?” Iisus a replicat: „Dumnezeu este Tatăl tău, iar religia - evanghelia mea - nu este nimic mai mult sau mai puţin decât recunoaşterea încrezătoare a adevărului că tu eşti fiul său. Eu sunt întrupat aici, printre voi, pentru a clarifica aceste două idei prin viaţa şi prin învăţătura mea.”

141:4.3 (1590.6) Iisus a căutat totodată să elibereze mintea apostolilor săi de ideea că sacrificiile de animale erau o îndatorire religioasă. Însă aceşti oameni crescuţi în religia sacrificiului de zi cu zi înţelegeau cu greu ceea ce voia el să spună. Totuşi Maestrul nu s-a săturat să-i tot înveţe. Când nu reuşea să ajungă la mintea tuturor apostolilor printr-o singură pildă, el îşi reformula mesajul folosind un alt tip de parabolă pentru a-i lămuri.

141:4.4 (1590.7) În acelaşi timp, Iisus a început să-i instruiască mai complet pe cei doisprezece cu privire la misiunea lor de „mângâiere a celor suferinzi şi de îngrijire a celor bolnavi”. Maestrul le-a vorbit îndelung despre omul total - despre uniunea corpului, a minţii şi a spiritului pentru a forma individul, bărbatul sau femeia. Iisus le-a expus, asociaţilor lui, cele trei forme de suferinţă pe care aveau să le întâlnească, şi a continuat prin a le explica cum trebuiau ei să-şi dea ajutorul tuturor celor ce îndurau durerile bolilor omeneşti. El i-a învăţat să recunoască:

141:4.5 (1591.1) 1. Bolile cărnii - suferinţele în mod obişnuit considerate ca boli fizice

141:4.6 (1591.2) 2. Tulburările minţii - suferinţele nefizice, ulterior considerate ca dificultăţi şi deranjamente emoţionale şi mentale.

141:4.7 (1591.3) 3. Posedarea de spiritele rele.

141:4.8 (1591.4) Cu mai multe prilejuri, Iisus le-a explicat apostolilor natura acestor spirite rele şi le-a dat câteva indicaţii despre originea lor; în această epocă, ele erau numite spirite impure. Maestrul cunoştea bine deosebirea dintre posedarea de un spirit rău şi demenţă, dar apostolii o ignorau. Văzând cunoaşterea lor mărginită despre istoria primitivă a Urantiei, Iisus nu putea să nu se apuce să facă această chestiune pe deplin inteligibilă. Însă de multe ori le-a zis, făcând aluzie la aceste spirite rele: „Ele nu-l vor mai chinui pe om când eu voi fi urcat în cer alături de Tatăl meu şi când voi fi răspândit spiritul meu peste toată carnea, în epoca în care regatul va veni în mare putere şi în glorie spirituală.”

141:4.9 (1591.5) Din săptămână în săptămână şi din lună în lună, în tot acest an, apostolii şi-au îndreptat tot mai mult atenţia asupra tămăduirii bolnavilor.

5. Unitatea spirituală

141:5.1 (1591.6) Una dintre întrevederile de seară cele mai emoţionante din Amatus a fost sesiunea în care s-a discutat despre unitatea spirituală. Iacob Zebedeu întrebase: „Maestre, cum să învăţăm să avem acelaşi punct de vedere şi să ne bucurăm astfel de o mai mare armonie între noi?” Când Iisus a auzit această întrebare, spiritul i-a fost atât de emoţionat că a răspuns: „Iacove, Iacove, când te-am învăţat eu că voi trebuie toţi să aveţi acelaşi punct de vedere? Eu am venit pe pământ pentru a proclama libertatea spirituală pentru ca muritorii să aibă puterea de a trăi vieţi individuale originale şi libere înaintea lui Dumnezeu. Eu nu doresc ca armonia socială şi pacea fraternă să fie cumpărate prin sacrificarea liberei personalităţi şi a originalităţii spirituale. Ceea ce vă cer, apostolii mei, este unitatea spirituală- pe care o puteţi experimenta în bucuria consacrării voastre unite facerii, cu toată inima, a voii Tatălui meu din ceruri. Nu-i nevoie să aveţi acelaşi punct de vedere, aceleaşi sentimente, nici chiar gânduri asemănătoare, pentru a fi asemănători din punct de vedere spiritual. Unitatea spirituală derivă din conştiinţa că fiecare dintre voi este locuit, şi din ce în ce mai mult dominat, prin darul de spirit al Tatălui celest. Armonia voastră apostolică trebuie să se nască din faptul că speranţa spirituală a fiecăruia dintre voi este identică prin originea ei, prin natura ei şi prin menirea ei.

141:5.2 (1591.7) ”În felul acesta, voi puteţi avea experienţa unei unităţi perfecte de intenţie a spiritului şi de înţelegere a spiritului ce provin din conştiinţa mutuală a identităţii fiecăruia dintre spiritele din Paradis care locuiesc în voi; şi voi vă puteţi bucura de totalitatea acestei profunde unităţi spirituale chiar şi în faţa cea mai extreme diversităţi a atitudinilor voastre individuale în domeniile cugetării intelectuale, ale simţămintelor voastre înnăscute şi ale conduitei sociale. Personalităţile voastre pot avea o plăcută diversitate şi nişte deosebiri însemnate, în acelaşi timp în care naturile voastre spirituale şi roadele spirituale ale adorării voastre divine şi ale dragostei voastre fraterne pot fi atât de bine unificate încât toţi cei care observă viaţa voastră vor lua cu siguranţă cunoştinţă de această identitate de spirit şi de această unitate de suflet. Ei vor recunoaşte că voi aţi trăit alături de mine şi că aţi învăţat astfel să faceţi într-o manieră acceptabilă voia Tatălui din ceruri. Voi puteţi atinge unitatea în servirea lui Dumnezeu, chiar în timp ce îndepliniţi acest serviciu potrivit cu tehnica propriilor voastre înzestrări originale ale minţii, ale corpului şi ale sufletului.

141:5.3 (1592.1) ”Unitatea voastră spirituală implică doi factori care se armonizează întotdeauna în viaţa individuală a credincioşilor; în primul rând, voi posedaţi un motiv comun pentru o viaţă de servire; fiecare dintre voi doreşte mai presus de orice să facă voia Tatălui din ceruri. Şi, în al doilea rând, voi aveţi cu toţii un ţel comun al existenţei; toţi aveţi intenţia de a-l găsi pe Tatăl din ceruri, şi de a dovedi, prin aceasta, universului că voi aţi devenit asemenea lui.”

141:5.4 (1592.2) Iisus a revenit de multe ori pe această temă în timpul educării celor doisprezece. În mai multe rânduri, el le-a repetat că nu dorea să-i vadă pe cei care credeau în el devenind dogmatici şi uniformizaţi conform interpretărilor religioase, chiar şi a oamenilor de bine. El nu a încetat să-i pună pe apostolii lui în gardă contra elaborării de crezuri şi a întemeierii de tradiţii ca mijloc de a călăuzi şi de a controla credincioşii în evanghelia împărăţiei.

6. Ultima săptămână în Amatus

141:6.1 (1592.3) Către sfârşitul ultimei săptămâni petrecute în Amatus, Simon Zelotul l-a adus la Iisus pe un anume Teherma, un persan care făcea afaceri în Damasc. După ce a auzit vorbindu-se de Iisus, Teherma venise în Capernaum ca să-l vadă. Aflând că Iisus plecase cu apostolii spre Ierusalim în josul Iordanului, el a plecat în căutarea sa. Andrei îl prezentase pe Teherma lui Simon ca acesta să-l instruiască. Simon îl considera pe persan drept „un adorator al focului”, deşi Teherma avusese mare grijă să îi explice că focul nu era decât simbolul vizibil al Fiinţei Pure şi Sfinte. După o convorbire cu Iisus, persanul şi-a făcut cunoscută intenţia de a rămâne mai multe zile ca să asculte învăţătura şi predicările.

141:6.2 (1592.4) Când Simon Zelotul şi Iisus au fost singuri, Simon l-a întrebat pe Maestru: „Cum se face că eu nu am reuşit să-l conving? De ce mie mi-a rezistat atâta şi pe tine te ascultă cu atâta bunăvoinţă?” Iisus a răspuns: „Simone, Simone, de câte ori nu te-am povăţuit să te abţii de la orice efort de a scoate ceva din inima celor care caută mântuirea? De câte ori nu ţi-am zis să nu te osteneşti decât ca să faci să pătrundă ceva în aceste suflete însetate. Condu-i pe oameni în regat, şi după aceea marile adevăruri vii ale împărăţiei nu vor întârzia să elimine orice eroare serioasă. Odată ce ai anunţat unui muritor vestea cea bună că Dumnezeu este Tatăl său, cu atât îţi este mai uşor să-l convingi că el este în realitate un fiu de Dumnezeu. Făcând asta, tu ai adus lumina salvării unei fiinţe cufundate în întuneric. Simone, prima dată când Fiul Omului a venit către tine, i-a condamnat el pe Moise şi pe profeţi pentru a proclama un nou şi mai bun mod de viaţă? Nu. Eu nu am venit să vă iau ceea ce ţineţi de la strămoşii voştri, ci pentru a vă arăta viziunea completă a ceea ce părinţii voştri nu au văzut decât în parte. Deci, Simone, mergi de propovăduieşte şi predică regatul, şi, când vei fi condus acolo un om viu şi nevătămat, atunci va fi timpul, de va veni cumva către tine cu întrebări, să îi comunici o învăţătură ce are legătură cu înaintarea progresivă a sufletului în interiorul împărăţiei divin.”

141:6.3 (1592.5) Simon a fost uluit de cuvintele acestea, dar a făcut ceea ce îl povăţuise Iisus, iar Teherma persanul s-a numărat printre cei care au intrat în regat.

141:6.4 (1592.6) În seara aceea, Iisus le-a ţinut apostolilor un discurs despre noua viaţă în regat. El a zis pe scurt: „Când veţi intra în regat, veţi fi născuţi din nou. Nu puteţi propovădui lucrurile profunde ale spiritului celor care sunt născuţi numai în carne. Vedeţi mai întâi ca oamenii să fie născuţi din spirit înainte de a căuta a-i instrui în căile înaintate ale spiritului. Nu vă apucaţi să le arătaţi frumuseţile templului înainte de a-i fi făcut mai întâi să intre în templu. Faceţi-le oamenilor cunoştinţă cu Dumnezeu, şi asta în calitate de fii ai lui Dumnezeu, înainte de a discuta despre doctrinele privitoare la paternitatea lui Dumnezeu şi a filiaţiei oamenilor. Nu vă luptaţi cu oamenii - fiţi întotdeauna răbdători. Nu este vorba de regatul vostru, voi nu îi sunteţi decât ambasadori. Mulţumiţi-vă să mergeţi ca să proclamaţi: Iată împărăţia cerurilor - Dumnezeu este Tatăl vostru şi voi sunteţi fiii săi, şi, dacă voi credeţi din toată inima în această veste bună, ea este mântuirea voastră veşnică.”

141:6.5 (1593.1) Apostolii au făcut mari progrese în timpul şederii lor la Amatus, dar au fost foarte dezamăgiţi că Iisus nu a vrut să le facă nici o sugestie cu privire la modul de a se purta cu discipolii lui Ioan. Chiar şi asupra importantei chestiuni a botezului, Iisus s-a mărginit la a spune: „În adevăr, Ioan a botezat cu apă, însă când veţi intra în împărăţia cerurilor veţi fi botezaţi cu spirit.”

7. În Bethania de dincolo de Iordan

141:7.1 (1593.2) Pe 26 februarie, Iisus, apostolii săi şi un grup numeros de ucenici au călătorit în jos pe Iordan până la vadul de lângă Bethania din Pereea, în locul unde Ioan făcuse prima sa proclamaţie a împărăţiei ce va veni. Iisus a rămas acolo patru săptămâni cu apostolii săi înainte de a porni din nou în sus către Ierusalim.

141:7.2 (1593.3) În timpul celei de-a doua săptămâni de şedere în Bethania de dincolo de Iordan, Iisus i-a luat pe Petru, Iacob şi Ioan să se odihnească trei zile pe dealurile situate de partea cealaltă a fluviului, în sudul Ierihonului. Maestrul i-a învăţat pe aceşti trei oameni multe noi adevăruri de un nivel mai înalt despre împărăţia cerurilor. Noi le-am pus în ordine şi le-am clasat în felul următor pentru claritatea expunerii noastre:

141:7.3 (1593.4) Iisus s-a străduit să explice că el dorea ca discipolii lui, după ce au gustat din bunele realităţi ale spiritului împărăţiei, să trăiască în lume în aşa fel, încât oamenii, văzând viaţa lor, să devină conştienţi de regat şi să fie astfel făcuţi să se informeze de la credincioşi despre căile împărăţiei. Asemenea căutători de adevăr sunt întotdeauna fericiţi să audă veştile bune care anunţă darul credinţei, care asigură admiterea în regatul cu realităţile lui spirituale veşnice şi divine.

141:7.4 (1593.5) Maestrul căuta să le insufle tuturor celor ce propovăduiau evanghelia împărăţiei că singura lor treabă consta în a-i revela în mod individual omului că Dumnezeu este Tatăl lui - a-l face pe acest om să devină personal conştient de filiaţia lui; după aceea de a-l prezenta pe acest om lui Dumnezeu drept fiu al său prin credinţă. Aceste două revelaţii esenţiale erau împlinite în Iisus. El a devenit realmente „calea, adevărul şi viaţa”. Religia lui Iisus era în întregime fondată pe modul său de a-şi trăi viaţa de manifestare pe pământ. Când Iisus a părăsit această lume, el nu a lăsat în urma lui nici cărţi, nici legi, nici alte forme de organizare umană care să afecteze viaţa religioasă a indivizilor.

141:7.5 (1593.6) Iisus a explicat clar că el venise pentru a stabili cu oamenii relaţii personale şi veşnice care ar fi avut categoric întâietate faţă de toate celelalte relaţii umane. El a subliniat faptul că această comuniune spirituală intimă trebuia să se extindă la toţi oamenii din toate epocile şi de toate condiţiile sociale din toate popoarele. Singura răsplată cu care îi ademenea pe copiii săi era: în această lume, bucuria spirituală şi comuniunea divină - şi, în lumea cealaltă, viaţa veşnică cu asimilarea progresivă a realităţilor de spirit divine ale Tatălui din Paradis.

141:7.6 (1593.7) Iisus a insistat mult asupra a ceea ce el numea cele două adevăruri de primă importanţă în învăţăturile împărăţiei, iar acestea sunt: obţinerea salvării prin credinţă, prin credinţa singură, asociată cu învăţătura revolutivă a obţinerii libertăţii umane prin recunoaşterea adevărului. Voi veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va elibera. Iisus era adevărul manifestat în carne, iar el a făgăduit că îşi va trimite Spiritul Adevărului în inima tuturor copiilor după întoarcerea sa alături de Tatăl care este în ceruri.

141:7.7 (1594.1) Maestrul i-a învăţat pe apostoli elementele esenţiale ale adevărului pentru o întreagă epocă pe pământ. Ei ascultau adesea învăţăturile lui, pe câtă vreme în realitate ceea ce spunea el era menit să inspire şi să edifice şi alte lumi. El a dat de exemplu un plan de viaţă nou şi original. Din punct de vedere uman el era cu adevărat un iudeu, dar şi-a trăit viaţa ca un muritor al regatului pentru edificarea întregii lumi.

141:7.8 (1594.2) Pentru a fi sigur că Tatăl său va fi recunoscut în cursul dezvoltării planului împărăţiei, Iisus a explicat că ignorase cu bună ştiinţă pe „mai marii pământului”. El şi-a început munca cu săracii, chiar clasa care fusese atât de neglijată de majoritatea religiilor evolutive din epocile precedente. El nu dispreţuia pe nimeni; planul său era mondial, şi chiar şi universal. Iisus vădea atâta îndrăzneală şi energie în aceste declaraţii că până şi Petru, Iacob şi Ioan au fost înclinaţi să creadă că el nu era chiar în toate minţile.

141:7.9 (1594.3) El a căutat cu blândeţe să-i facă pe apostolii săi să înţeleagă că el îndeplinea această misiune de manifestare nu pentru a da un exemplu câtorva creaturi de pe pământ, ci pentru a stabili şi a demonstra un criteriu de viaţă omenească care să poată servi tuturor popoarelor din toate lumile întregului său univers. Acest model de viaţă se apropia de cea mai înaltă perfecţiune, şi chiar şi de bunătatea supremă a Tatălui Universal, dar apostolii nu puteau pricepe semnificaţia cuvintelor sale.

141:7.10 (1594.4) El a anunţat că el venise să activeze ca învăţător, un învăţător trimis din cer pentru a prezenta adevărul spiritual minţii materiale. Or, tocmai asta a şi făcut; el era un învăţător, nu un predicator. Din punct de vedere omenesc, Petru era un predicator mult mai bun decât Iisus. Dacă predicarea lui Iisus era atât de eficientă, asta se datora mult mai mult personalităţii sale extraordinare, decât unei irezistibile atracţii oratorice sau emoţionale. Iisus vorbea de-a dreptul sufletului oamenilor. El instruia spiritul omului, dar prin intermediul minţii. El trăia cu oamenii.

141:7.11 (1594.5) Cu acest prilej el le-a făcut cunoscut lui Petru, Iacob şi Ioan că opera sa pe pământ trebuia, sub anumite raporturi, să fie limitată conform cu însărcinarea primită de la „asociatul său celest”. El făcea aluzie la instrucţiunile date înainte de manifestarea lui de către fratele său paradisiac Emanuel. El le-a zis că venise să facă numai şi numai voia Tatălui său. Având în vedere acest scop unic, care era mobilul său sincer, el nu s-a zbuciumat şi nici nu s-a preocupat mult de relele din lume.

141:7.12 (1594.6) Apostolii începeau să recunoască prietenia spontană a lui Iisus. Cu toate că Maestrul era uşor de abordat, el trăia întotdeauna independent de toate fiinţele omeneşti şi deasupra lor. El nu a fost dominat niciodată, nici pentru o clipă, de vreo influenţă pur pământeană, nici supus instabilităţii judecăţii omeneşti. El nu acorda nici o atenţie opiniei publice şi nu se lăsa influenţat de laude. El rareori se întrerupea pentru a corecta neînţelegerile sau pentru că s-ar fi simţit ofensat de vreo prezentare eronată a faptelor. El nu a cerut niciodată sfatul nimănui; el nu a pretins niciodată rugăciuni.

141:7.13 (1594.7) Iacob s-a mirat de maniera în care Iisus părea să vadă sfârşitul încă de la început. Maestrul părea rareori surprins. Nu era niciodată agitat, vexat sau nedumerit. El nu a prezentat niciodată scuze nimănui. Era adesea întristat, dar niciodată descurajat.

141:7.14 (1594.8) Ioan a înţeles mai clar că, în pofida tuturor înzestrărilor sale divine, Iisus era înainte de orice un om. El trăia ca un om printre oameni şi îi înţelegea, îi iubea şi ştia cum să se poarte cu oamenii. În viaţa sa personală, el era atât de uman şi totuşi atât de ireproşabil. Şi el era întotdeauna dezinteresat.

141:7.15 (1595.1) Cu toate că Petru, Iacob şi Ioan nu au putut înţelege mare lucru din ceea ce le-a zis Iisus cu această ocazie, cuvintele sale binevoitoare s-au întipărit în inima lor. Şi, după crucificare şi înviere, ele au reapărut pentru a îmbogăţi şi a bucura considerabil serviciul lor ulterior. Nu este deloc de mirare că aceşti apostoli nu au înţeles pe deplin explicaţiile Maestrului, căci el proiecta în faţa lor planul unei noi epoci.

8. Lucrarea în Ierihon

141:8.1 (1595.2) În cursul celor patru săptămâni ale şederii lor dincolo de Iordan, Andrei a trimis, de mai multe ori pe săptămână, câte doi apostoli împreună în Ierihon pentru o zi sau două. Ioan Botezătorul avea numeroşi adepţi în Ierihon, şi majoritatea dintre ei au primit de bună voie învăţăturile superioare ale lui Iisus şi ale apostolilor săi. Cu prilejul acestor vizite la Ierihon, apostolii au început să execute mai strict instrucţiunile lui Iisus privitoare la îngrijirea celor bolnavi; ei au intrat în fiecare dintre casele oraşului şi au căutat să-i consoleze pe toţi cei îndureraţi.

141:8.2 (1595.3) Apostolii şi-au exercitat întrucâtva apostolatul în public la Ierihon, dar ei au acţionat adesea în particular într-o manieră mai discretă. Ei au făcut atunci descoperirea că evanghelia împărăţiei aducea multă îmbărbătare celor bolnavi şi că mesajul lor aducea tămăduirea pentru cei mâhniţi.

141:8.3 (1595.4) Ei s-au oprit în Ierihon pe drumul care ducea la Ierusalim şi acolo au fost ajunşi din urmă de o delegaţie a mesopotamienilor, care veniseră să vorbească cu Iisus. Apostolii plănuiseră să petreacă numai o zi în Ierihon, însă, când au sosit aceşti orientali în căutarea adevărului, Iisus a petrecut cu ei trei zile. Ei s-au întors la diversele lor sălaşe din valea Eufratului, fericiţi că cunosc noile adevăruri ale împărăţiei cerurilor.

9. Plecarea la Ierusalim

141:9.1 (1595.5) În ultima zi de martie, într-o luni, Iisus şi cei doisprezece s-au pornit să urce dealurile pentru a ajunge în Ierusalim. Lazăr din Bethania coborâse de două ori până la Iordan ca să-l vadă pe Iisus, şi fuseseră luate toate măsurile pentru ca Maestrul şi apostolii săi să îşi instaleze cartierul general în Bethania, acasă la Lazăr şi surorile lui pentru oricâtă vreme ar dori ei să stea în Ierusalim.

141:9.2 (1595.6) Discipolii lui Ioan au rămas în Bethania de dincolo de Iordan, propovăduind mulţimilor şi botezându-le, astfel că Iisus era însoţit numai de cei doisprezece când a sosit la Lazăr. Iisus şi apostolii săi au zăbovit acolo vreme de cinci zile, ca să se odihnească şi să se refacă înainte de a merge în Ierusalim pentru Paşti. A fost un mare eveniment în viaţa Martei şi a Mariei faptul de a-l primi pe Maestru şi pe apostolii lui în casa fratelui lor, unde ele erau în stare să răspundă nevoilor lor.

141:9.3 (1595.7) Duminică dimineaţa, pe 6 aprilie, Iisus şi apostolii au coborât în Ierusalim. Era prima oară că Maestrul şi cei doisprezece se găseau acolo toţi la un loc.





Back to Top