CARTEA URANTIA - Capitolul 111. Ajustorul şi sufletul

(UF-RUM-001-2004-1)

CARTEA URANTIA   

Parte III: Istoria Urantiei

Capitolul 111. Ajustorul şi sufletul



Capitolul 111. Ajustorul şi sufletul

111:0.1 (1215.1) PENTRU ştiinţă şi pentru filozofie, prezenţa Ajustorului divin în mintea umană face, pentru totdeauna, imposibilă atingerea unei înţelegeri satisfăcătoare a sufletului în evoluţie al personalităţii umane. Sufletul morontial este copilul universului, şi nu poate fi cunoscut cu adevărat decât prin clarviziune cosmică şi prin descoperire spirituală.

111:0.2 (1215.2) Conceptul de suflet şi de spirit lăuntric nu este nou pe Urantia. El a apărut frecvent în diversele sisteme de credinţe planetare. Multe dintre religiile orientale şi unele religii occidentale au perceput că omul este atât divin prin moştenire, cât şi uman prin ereditate. Sentimentul prezenţei interioare adăugat omniprezenţei exterioare a Deităţii a făcut mult timp parte din multe religii urantiene. Oamenii au crezut multă vreme în existenţa a ceva care creşte înăuntrul naturii umane, ceva vital menit să dureze dincolo de scurta durată a unei vieţi temporale.

111:0.3 (1215.3) Înainte ca oamenii să îşi dea seama că sufletul lor în evoluţie era zămislit de un spirit divin, ei au crezut că el se găsea în diverse organe fizice - ochiul, ficatul, rinichii, inima şi, mai târziu, creierul. Sălbaticii asociau sufletul cu sângele, cu respiraţia, cu umbrele, precum şi cu imaginea reflectată în apă.

111:0.4 (1215.4) În concepţia lor despre atman, învăţătorii hinduşi s-au apropiat realmente de o apreciere a naturii şi a prezenţei Ajustorilor, însă nu au reuşit să distingă prezenţa concomitentă a sufletului în evoluţie şi a potenţialului nemuritor. Chinezii recunosc totuşi două aspecte ale unei fiinţe umane, yang- ul şi yin- ul, sufletul şi spiritul. Egiptenii şi multe triburi africane credeau de asemenea în doi factori, ka- ul şi ba- ul; ei nu credeau în general că sufletul a fost preexistent, ci numai spiritul.

111:0.5 (1215.5) Locuitorii văii Nilului credeau că individul favorizat se vedea atribuindu-i-se la naşterea sa, sau puţin după, un spirit protector pe care îl numea ka. Ei susţineau că acest spirit păzitor rămânea cu subiectul muritor în timpul întregii sale vieţi şi trecea înaintea lui în starea viitoare. Pe zidurile unui templu din Luxor, unde se găseşte descrisă naşterea lui Amenhotep III, micul prinţ este zugrăvit pe braţul unui zeu al Nilului, şi lângă el se găseşte un alt copil, aparent identic cu prinţul, care simbolizează entitatea pe care egiptenii o numeau ka. Această sculptură a fost terminată în al cincisprezecelea secol dinaintea lui Cristos.

111:0.6 (1215.6) Ka-ul era considerat un geniu spiritual care dorea să călăuzească pe cele mai bune căi ale vieţii temporale sufletul uman asociat, dar mai ales să influenţeze prosperitatea subiectului în viaţa de dincolo. Când un egiptean din această perioadă murea, se conta pe faptul că ka-ul său îl va aştepta pe cealaltă parte a Marelui Fluviu. La început de tot, s-a presupus că numai regii posedau un ka, dar curând s-a ajuns a se crede că toţi oamenii drepţi aveau unul. Vorbind de ka-ul lăuntric din inima sa, un conducător indian a zis: „Eu nu am neglijat cuvintele sale, mi fost teamă să încalc indicaţiile sale. Aceasta m-a făcut să prosper foarte mult. Eu am reuşit graţie a ceea ce m-a făcut să fac. Am fost distins prin îndrumarea sa.” Mulţi considerau ka-ul „un oracol al lui Dumnezeu în fiecare” şi ei aveau să „petreacă o veşnicie cu o inimă voioasă în graţiile Dumnezeului care este în voi”.

111:0.7 (1216.1) Fiecare rasă urantiană de muritori în evoluţie are un cuvânt echivalent cu conceptul de suflet. Multe dintre popoarele primitive credeau că sufletul arunca priviri în afară asupra lumii prin ochii omeneşti; de aceea ele se temeau cu atâta laşitate de rea-voinţa ochiului rău. Ele au crezut multă vreme că „spiritul omului este lampa Domnului”. Rig-Veda spune: „Mintea mea vorbeşte inimii mele.”

1. Cadrul mental al alegerii

111:1.1 (1216.2) Cu toate că Ajustorii au de efectuat o muncă de natură spirituală, ei sunt obligaţi să o execute în întregime pe baze intelectuale. Mintea este terenul uman de la care Veghetorul spiritului trebuie să facă să apară, prin evoluţie, sufletul morontial, cu cooperarea personalităţii în care locuieşte.

111:1.2 (1216.3) Există o unitate cosmică în diversele nivele mentale ale universului universurilor. Sinele intelectual îşi are originea în mintea cosmică într-o manieră mult asemănătoare cu nebuloasele, a căror origine este în energiile cosmice ale spaţiului universal. Pe nivelul uman (deci personal) al sinelui intelectual, potenţialul de evoluţie al spiritului devine dominant cu consimţământul minţii muritoare, din cauza înzestrării spirituale a personalităţii umane asociate cu prezenţa creativă din acest sine uman a unui cămin-entitate având o valoare absolută. Totuşi, această dominare a minţii materiale de către spirit este subordonată faţă de două experienţe: pe de o parte, trebuie ca sinele material (personal) să aleagă să coopereze cu Ajustorul lăuntric pentru a crea şi a întreţine sinele morontial, sufletul evolutiv potenţial nemuritor.

111:1.3 (1216.4) Mintea materială este cadrul în care personalităţile umane trăiesc, sunt conştiente de ele înseşi, iau decizii, îl aleg sau îl abandonează pe Dumnezeu, se fac eterne sau se distrug pe ele însele.

111:1.4 (1216.5) Evoluţia materială v-a format un mecanism de trăit, corpul vostru. Tatăl însuşi v-a înzestrat cu realitatea spiritului cel mai pur care se cunoaşte în univers, Ajustorul vostru al Gândirii. Dar mintea a fost lăsată în grija voastră, ea este supusă propriilor voastre decizii, şi prin minte se face că voi trăiţi sau muriţi. Înăuntrul acestei minţi şi cu această minte, voi luaţi decizii morale care vă permit să deveniţi asemănători cu Ajustorul, adică asemănători lui Dumnezeu.

111:1.5 (1216.6) Mintea de muritor este un sistem intelectual temporar pregătit în fiinţele umane pentru durata unei vieţi materiale, şi, în funcţie de modul în care ele întrebuinţează această minte, ele acceptă sau resping potenţialul de existenţă veşnică. Mintea este aproape singura fracţiune a realităţii universale pe care o posedaţi şi care este supusă voinţei voastre. Sufletul - sinele morontial - va arăta în cele din urmă acumularea de decizii umane pe care le va fi luat sinele muritor. Conştiinţa umană se sprijină uşor pe mecanismul electrochimic subiacent, şi atinge cu delicateţe sistemul energetic morontial-spiritual care o domină. În cursul vieţii de muritor, fiinţa omenească nu este niciodată complet conştientă de nici unul din aceste două sisteme, şi de aceea trebuie ea să lucreze în mintea de care este conştientă. Ceea ce asigură supravieţuirea nu este atât de mult ceea ce mintea înţelege, cât mai degrabă ceea ce mintea caută să înţeleagă. Nu este atât de important cu ce se aseamănă mintea, cât cu ceea ce se străduieşte ea să semene, ceea ce constituie identificarea ei cu spiritul. Nu atât faptul ca omul să fie conştient de Dumnezeu este cel care se traduce prin ascensiunea sa în univers, cât mai degrabă dorinţa sa fierbinte de a-l întâlni pe Dumnezeu. Ceea ce sunteţi astăzi nu este la fel de important ca ceea ce deveniţi voi zi de zi şi în veşnicie.

111:1.6 (1217.1) Mintea este instrumentul cosmic pe care voinţa omenească poate să interpreteze disonanţele distrugerii sau pe care această aceeaşi voinţă omenească poate să facă să rezoneze delicatele melodii ale identificării cu Dumnezeu şi ale supravieţuirii eterne care rezultă din aceasta. Ajustorul dăruit omului este, în ultimă analiză, impermeabil la rău şi incapabil să facă păcate, dar mintea umană poate efectiv să fie denaturată, deformată şi făcută urâtă şi rea prin maşinaţiile culpabile ale unei voinţe umane egoiste şi perverse. Tot astfel, mintea poate să fie făcută nobilă, frumoasă, adevărată şi bună - efectiv mare - în acord cu voinţa iluminată de spiritul unei fiinţe omeneşti cunoscătoare de Dumnezeu.

111:1.7 (1217.2) Mintea evolutivă nu este pe deplin stabilă şi demnă de încredere decât atunci când se manifestă în cele două extremităţi de intelectualitate cosmică - total mecanizate şi în întregime spiritualizate. Între cele două extreme intelectuale de pur control automat şi de adevărată natură spirituală, se situează acest imens grup de indivizi a căror minte evoluează şi se înalţă, şi a cărei stabilitate şi linişte depind de alegerea făcută de către personalitatea lor, şi de identificarea lor cu spiritul.

111:1.8 (1217.3) Cu toate acestea, omul nu abandonează servil şi pasiv voinţa sa Ajustorului. El alege mai degrabă activ, pozitiv şi cooperativ, să urmeze indicaţiile Ajustorului, atunci când el este conştient că aceste indicaţii diferă de dorinţele şi de impulsiile minţii muritoare naturale. Ajustorii manipulează mintea omului, dar nu o domină niciodată împotriva voinţei lui. Pentru Ajustori, voinţa omului este supremă. Şi astfel o consideră şi o privesc ei, în timp ce se străduiesc să atingă ţelurile spirituale de ajustare a gândirii şi de transformare a caracterului în cadrul aproape nelimitat al intelectului uman în evoluţie.

111:1.9 (1217.4) Mintea este nava voastră, Ajustorul este pilotul vostru, voinţa umană este căpitanul. Stăpânul vasului muritor ar trebui să aibă înţelepciunea de a se încrede în pilotul divin pentru conducerea sufletului ascendent în porturile morontiale ale supravieţuirii veşnice. Numai prin egoism, prin trândăvie şi prin păcat se face că voinţa omului poate să respingă îndrumarea unei călăuze atât de iubitore, şi să facă să naufragieze în cele din urmă cariera muritorului pe primejdioasele stânci submarine ale refuzului îndurării şi pe recifurile săvârşirii păcatului. Cu consimţământul vostru, această fidelă călăuză traversează în siguranţă obstacolele timpului şi piedicile spaţiului, până la sursa însăşi a minţii divine şi merge chiar şi până dincolo, până la Tatăl Ajustorilor din Paradis.

2. Natura sufletului

111:2.1 (1217.5) În toate funcţiunile mentale de inteligenţă cosmică, totalitatea minţii domină funcţiunile intelectuale fracţionare. În esenţa sa, mintea este o unitate funcţională, şi de aceea mintea nu uită niciodată să manifeste această unitate constitutivă, chiar şi atunci când este stânjenită şi împiedicată de alegerile şi de faptele neînţelepte ale unui sine rătăcit. Această unitate a minţii caută invariabil coordonarea spiritului pe toate nivelele asocierii ei cu un sine care are demnitate volitivă şi prerogative de ascensiune.

111:2.2 (1217.6) Mintea materială a omului muritor este războiul cosmic care poartă ţesutul morontial pe care Ajustorul Gândirii interior brodează modelele spirituale ale unui caracter universal posesor de valori durabile şi de semnificaţii divine - un suflet supravieţuitor destinului ultim şi carierei fără sfârşit, un finalitar potenţial.

111:2.3 (1218.1) Personalitatea umană se identifică cu mintea şi cu spiritul menţinute în raport funcţional de către viaţa într-un corp material. Această relaţie funcţională dintre această minte şi acest spirit nu are ca rezultat o combinaţie de calităţi sau atribute ale minţii şi ale spiritului, ci mai degrabă o valoare universală în întregime nouă, originală şi unică, având un potenţial de durată eternă, sufletul.

111:2.4 (1218.2) Creaţia evolutivă a acestui suflet nemuritor rezultă din trei factori, iar nu din doi. Cele trei antecedente ale sufletului morontial uman sunt următoarele:

111:2.5 (1218.3) 1. Mintea omenească şi toate influenţele cosmice care o preced şi care acţionează asupra ei.

111:2.6 (1218.4) 2. Spiritul divin care locuieşte în această minte omenească şi toate potenţialurile inerente unui astfel de fragment de spiritualitate absolută, precum şi toate influenţele şi toţi factorii spirituali care îi sunt asociaţi în viaţa umană.

111:2.7 (1218.5) 3. Relaţia dintre mintea materială şi spiritul divin, care denotă o valoare şi comportă o semnificaţie ce nu se găsesc în nici unul din cei doi factori ai acestei asocieri. Realitatea acestei relaţii unice nu este nici materială nici spirituală, ci morontială. Aceasta este sufletul.

111:2.8 (1218.6) Medianii au numit de multă vreme minte intermediară acest suflet evoluând al omului, în contrast cu mintea inferioară sau materială şi mintea superioară sau cosmică. Mintea intermediară este în realitate un fenomen morontial, de vreme ce există în domeniul intermediar dintre material şi spiritual. Potenţialul acestei evoluţii morontiale este inerent celor două impulsuri universale ale minţii: impulsul minţii finite a creaturii de a-l cunoaşte pe Dumnezeu şi de a se reuni cu divinitatea Creatorului, şi impulsul minţii infinite a Creatorului de a cunoaşte omul şi de a ajunge la experienţa creaturii.

111:2.9 (1218.7) Această operaţiune celestă ce face să apară prin evoluţie sufletul nemuritor este făcută posibilă pentru că mintea muritoare este, în primul rând, personală şi, în al doilea rând, în contact cu realităţi supraanimale; ea posedă o dotare supramaterială cu facultăţi cosmice care asigură evoluţia unei naturi morale capabile de a lua decizii morale, ceea ce produce un contact creativ de bună credinţă cu slujitorii spirituali asociaţi şi cu Ajustorul Gândirii interior.

111:2.10 (1218.8) Rezultatul inevitabil al acestei spiritualizări a minţii umane prin contact este naşterea treptată a unui suflet, progenitură unită cu o minte adjutant dominată de o voinţă omenească dornică cu ardoare să-l cunoască pe Dumnezeu, şi care lucrează în legătură cu forţele spirituale ale universului, care sunt sub controlul unui fragment efectiv din însuşi Dumnezeul întregii creaţii - Veghetorul de Mister. Astfel că realitatea materială şi muritoare a sinelui transcende limitările temporare ale mecanismului vieţii fizice, şi atinge o nouă expresie şi o nouă identificare în vehiculul în evoluţie care trebuie să asigure continuitatea individualităţii, sufletul morontial şi nemuritor.

3. Sufletul în evoluţie

111:3.1 (1218.9) Greşelile minţii muritoare şi neregulile conduitei umane pot întârzia mult evoluţia sufletului. Cu toate acestea, ele nu ar putea inhiba acest fenomen morontial odată ce a fost declanşat de Ajustorul interior cu consimţământul voinţei creaturii. Însă, în orice moment anterior morţii fizice, aceeaşi voinţă materială şi umană are puterea de a reveni la alegerea ei şi de a respinge supravieţuirea. Chiar şi după ce a supravieţuit, muritorul ascendent păstrează prerogativa de a alege respingerea vieţii veşnice. În orice moment dinaintea fuziunii cu Ajustorul, creatura evoluândă şi ascendentă poate decide să renunţe la urmarea voinţei Tatălui Paradisului. Fuziunea cu Ajustorul denotă că ascendentul a ales pe veci şi în mod irevocabil, să facă voia Tatălui.

111:3.2 (1219.1) Pe durata vieţii în trup, sufletul în evoluţie are facultatea de a întipări şi mai adânc deciziile supramateriale ale minţii umane. Fiind supramaterial, sufletul material nu funcţionează prin el însuşi pe nivelul material de experienţă umană. Fără colaborarea unui spirit al Deităţii precum Ajustorul, acest suflet spiritual nu poate să mai funcţioneze deasupra nivelului morontial. Tot astfel, sufletul nu ia decizii finale înainte ca moartea sau transferul să fi rupt asocierea sa materială cu mintea muritoare, afară de cazul când mintea materială nu a delegat în mod liber şi de bunăvoie autoritatea necesară sufletului ei morontial în mod funcţional asociat. Pe durata vieţii, voinţa muritoare, puterea de decizie şi de alegere a personalităţii, rezidă în circuitele mentale materiale. Pe măsură dezvoltării de muritor pe pământ, acest sine, cu inestimabilele lui puteri de alegere, se identifică cu sinele morontial. Sufletul este astfel embrionul viitorului vehicul morontial al identităţii personalităţii.

111:3.3 (1219.2) Acest suflet nemuritor are mai întâi o natură în întregime morontială, dar el posedă o asemenea capacitate de dezvoltare încât se înalţă invariabil la adevăratele nivele spirituale demne de fuziunea cu spiritele Deităţii. Fuziunea are în general loc cu acelaşi spirit al Tatălui Universal care declanşase acest fenomen creativ în mintea creaturii.

111:3.4 (1219.3) Mintea umană şi Ajustorul divin sunt amândoi conştienţi de prezenţa şi de natura distincte ale sufletului în evoluţie - Ajustorul pe deplin, iar mintea parţial. În ceea ce priveşte sufletul, pe măsura propriei sale creşteri evolutive, el devine din ce în ce mai conştient de mintea umană şi de Ajustorul divin ca identităţi asociate. Sufletul participă la calităţile minţii umane precum şi la cele ale spiritului divin, dar el evoluează constant către sporirea controlului spiritual şi a dominaţiei divine, stimulând o funcţiune mentală ale cărei semnificaţii caută să se coordoneze cu adevăratele valori spirituale.

111:3.5 (1219.4) Cariera de muritor, evoluţia sufletului, nu este atât o încercare cât o educare. Credinţa în supravieţuirea valorilor supreme este esenţa religiei. Experienţa religioasă autentică constă în unirea valorilor supreme şi a semnificaţiilor cosmice ca realizare a realităţii universale.

111:3.6 (1219.5) Mintea cunoaşte cantitatea, realitatea, semnificaţiile. Dar calitatea - valorile - este simţită. Ceea ce simte este creaţia unită a minţii care cunoaşte şi a spiritului asociat care conferă realitate.

111:3.7 (1219.6) În măsura în care sufletul morontial evoluând al omului se impregnează de adevăr, de frumuseţe şi de bunătate ca fiind realizarea valorii conştiinţei de Dumnezeu, fiinţa care rezultă devine indestructibilă. Dacă nu este nici o supravieţuire a valorilor eterne în sufletul care evoluează al omului, atunci existenţa muritoare este lipsită de sens, iar viaţa însăşi este o iluzie tragică. Dar aceasta este veşnic adevărat: ceea ce începeţi în timp voi isprăviţi în mod sigur în veşnicie--dacă acel lucru merită a fi încheiat.

4. Viaţa interioară

111:4.1 (1219.7) Recunoaşterea este procesul intelectual care constă în potrivirea impresiilor senzoriale primite din lumea exterioară cu lumile aparţinând memoriei individului.

111:4.2 (1220.1) Înţelegerea implică faptul că aceste impresii senzoriale recunoscute şi modelele memoriei care le sunt asociate au fost integrate sau organizate într-o reţea dinamică de principii.

111:4.3 (1220.2) Semnificaţiile decurg dintr-o combinare de recunoaştere şi înţelegere. Semnificaţiile nu există într-o lume în întregime senzorială sau materială. Semnificaţiile şi valorile nu sunt percepute decât în sferele interioare sau supramateriale ale experienţei umane.

111:4.4 (1220.3) Progresele adevăratei civilizaţii sunt toate născute din această lume lăuntrică a omenirii. Numai viaţa lăuntrică este cu adevărat creativă. Civilizaţia abia dacă progresează atunci când majoritatea tineretului unei generaţii îşi consacră atenţia şi energia urmăririi materialiste a lumii senzoriale sau exterioare. Lumea interioară şi lumea exterioară au serii diferite de valori. Orice civilizaţie este în pericol când trei sferturi din tineretul ei neglijează să se intereseze de etică, de sociologie, de eugenie, de filozofie, de artele frumoase, de religie şi de cosmologie.

111:4.5 (1220.4) Numai la nivelul superior al minţii supraconştiente care vine în contact cu domeniul spiritului al experienţei umane se găsesc aceste concepte superioare asociate cu modele maestru eficiente care vor contribui la clădirea unei civilizaţii mai bune şi mai durabile. Personalitatea este creativă prin natură, dar ea nu funcţionează creativ decât în viaţa interioară a individului.

111:4.6 (1220.5) Cristalele de zăpadă au întotdeauna o formă hexagonală, dar niciodată două din ele nu sunt identice. Copiii se modelează după tipuri, dar nu există doi care să fie identici, chiar dacă sunt gemeni. Personalităţile se înrudesc cu tipurile, dar sunt întotdeauna unice.

111:4.7 (1220.6) Fericirea şi bucuria îşi au originea în viaţa interioară. Nu poţi simţi o bucurie reală de unul singur. O viaţă solitară este fatală pentru fericire. Chiar şi familiile şi naţiunile se bucură mai bine de viaţă dacă o împărtăşesc cu alţii.

111:4.8 (1220.7) Voi nu puteţi controla realmente lumea exterioară - mediul înconjurător. Creativitatea lumii interioare este cea care este cea mai supusă directivelor voastre, deoarece acolo personalitatea este atât de eliberată din cătuşele legii cauzei şi efectului. O suveranitate volitivă limitată este asociată cu personalitatea.

111:4.9 (1220.8) Din moment ce viaţa interioară a omului este cu adevărat creativă, fiecare persoană poartă responsabilitatea de a alege dacă această creativitate va fi spontană şi în întregime dependentă de hazard, sau dacă va fi controlată, dirijată şi constructivă. Cum poate o imaginaţie creativă să producă rezultate valabile dacă scena pe care funcţionează este deja ocupată de prejudecăţi, de ură, de frici, de ranchiune, de răzbunări şi de sectarisme?

111:4.10 (1220.9) Ideile îşi pot avea originea în stimulii lumii exterioare, dar idealurile se nasc numai pe tărâmurile creative ale lumii interioare. Naţiunile lumii sunt actualmente dirijate de către oamenii care au o supraabundenţă de idei, dar o carenţă de idealuri. Aceasta este explicaţia sărăciei, a divorţurilor, a războaielor şi a conflictelor rasiale.

111:4.11 (1220.10) Iată problema: dacă omul cu liberul său arbitru este dotat lăuntric cu puteri creative, trebuie atunci să recunoaştem că libera creativitate conţine potenţialul liberei distructivităţi. Iar atunci când creativitatea se orientează către puterea distrugătoare, fiinţa se găseşte în faţa devastărilor răului şi ale păcatului - asupriri, războaie şi distrugeri. Răul este o creativitate parţială care tinde către dezintegrare şi, în cele din urmă, către distrugerea finală. Orice conflict este rău în sensul că el inhibă funcţiunea creativă a vieţii lăuntrice - el reprezintă un fel de război civil în personalitate.

111:4.12 (1221.1) Creativitatea interioară contribuie la înnobilare prin integrarea personalităţii şi unificarea individualităţii. Este pe veci adevărat că trecutul este imposibil de schimbat, şi că numai viitorul poate fi modificat prin intermediul creativităţii sinelui lăuntric în momentul prezent.

5. Consacrarea alegerii

111:5.1 (1221.2) Făcând voia lui Dumnezeu, o creatură nu face nici mai mult nici mai puţin decât să îşi arate bunăvoinţa de a împărtăşi viaţa sa interioară cu Dumnezeu - chiar Dumnezeul care a făcut posibilă viaţa acestei creaturi, cu valorile ei şi cu înţelesurile ei interioare. A împărtăşi, înseamnă a fi asemeni lui Dumnezeu - divin. Dumnezeu împărtăşeşte totul cu Fiii Eterni şi cu Spiritul Infinit; şi aceştia, la rândul lor, împărtăşesc toate lucrurile cu Fiii divini şi cu Fiicele-spirite ale universurilor.

111:5.2 (1221.3) Imitarea lui Dumnezeu este cheia perfecţiunii. Secretul supravieţuirii şi al perfecţiunii în supravieţuire este să faci voia sa.

111:5.3 (1221.4) Muritorii trăiesc în Dumnezeu, şi Dumnezeu a vrut aşadar să trăiască în muritori. Aşa cum oamenii i se încredinţează lui, tot aşa şi el, primul, a încredinţat o parte din el însuşi oamenilor pentru a-i însoţi. El a consimţit să trăiască în oameni şi să locuiască în ei supunându-se voinţei umane.

111:5.4 (1221.5) Pacea în viaţa prezentă, supravieţuirea în moarte, perfecţiunea în viaţa următoare, serviciul în eternitate, toate acestea sunt înfăptuite (în spirit) încă de acum, când personalitatea creată consimte - alege - să supună voinţa creaturii voinţei Tatălui. Cât despre Tată, el a ales deja să subordoneze un fragment din el însuşi voinţei personalităţii creaturii.

111:5.5 (1221.6) Această alegere a creaturii nu este o lepădare a voinţei. Ea este o consacrare a voinţei, o expansiune a voinţei, o glorificare a voinţei, o perfecţionare a voinţei. O asemenea alegere înalţă voinţa creaturii de la nivelului de semnificaţie temporală la acea stare superioară în care personalitatea fiului creat comunică cu personalitatea Tatălui-spirit.

111:5.6 (1221.7) Alegerea de a face voia Tatălui este descoperirea spirituală a Tatălui-spirit de către omul muritor, chiar dacă trebuie să se scurgă o perioadă din viaţă înainte ca fiul creat să poată efectiv să se menţină în prezenţa reală a Dumnezeului Paradisului. Această alegere nu constă atât de mult într-o negare a voinţei creaturii - „facă-se nu voia mea, ci voia ta” - cât mai degrabă într-o afirmare a creaturii: „este voinţa mea ca voia ta să se facă”. Dacă această alegere este decisivă, fiul care-l alege pe Dumnezeu va ajunge, mai devreme sau mai târziu, la uniunea interioară (fuziunea) cu fragmentul de Dumnezeu care locuieşte în el. Deşi se perfecţionează, acest acelaşi fiu va găsi satisfacţia supremă a personalităţii într-o comuniune adoratoare dintre personalitatea omului şi personalitatea Autorului său, două personalităţi ale căror atribute creatoare s-au unit pentru totdeauna într-o reciprocitate de expresie liber voită - naşterea unei alte asocieri eterne dintre voinţa omului şi voinţa lui Dumnezeu.

6. Paradoxul uman

111:6.1 (1221.8) Multe dificultăţi temporale ale muritorilor provin din dubla lor relaţie cu cosmosul. Omul este o parte a naturii - el există în natură - şi, totuşi, el este capabil de a transcende natura. Omul este finit, dar el este locuit de o scânteie a infinităţii. Această situaţie dublă nu oferă numai un potenţial pentru rău, ci ea generează şi numeroase situaţii sociale şi morale impregnate de multe incertitudini şi de o mulţime de griji.

111:6.2 (1222.1) Curajul cerut pentru învingerea naturii şi pentru transcenderea sinelui este un curaj care poate sucomba înaintea tentaţiilor orgoliului. Muritorul capabil să îşi depăşească sinele poate ceda tentaţiei de a deifica conştiinţa sa de sine. Dilema umană rezultă din dublul fapt că omul este aservit naturii, şi în acelaşi timp, el posedă o libertate unică - libertatea de alegere şi de acţiune spirituale.

111:6.3 (1222.2) Pe nivelele materiale, omul se găseşte subordonat naturii, în vreme ce, pe nivelele spirituale, el triumfă asupra naturii şi a tuturor elementelor temporale şi finite. Un asemenea paradox este inseparabil de tentaţii, de rău potenţial şi de erori de decizie - el este opera Fiilor săi divini - şi trebuie deci să fie bun. Întrebuinţarea greşită a finitului, deformarea şi pervertirea sa, sunt cele care dau naştere răului şi păcatului.

111:6.4 (1222.3) Spiritul poate să domine mintea; tot astfel, mintea poate să controleze energia, dar ea nu poate să o facă decât prin propria sa manipulare inteligentă a potenţialurilor de metamorfoză inerente nivelului matematic al cauzelor şi al efectelor din domeniile fizice. Controlul energiei nu este inerent minţii creaturii; el este o prerogativă a Deităţii, dar mintea creaturii poate să manipuleze energia, şi o manipulează efectiv exact în măsura în care ea a devenit stăpâna secretelor energiei universului fizic.

111:6.5 (1222.4) Când omul doreşte să modifice realitatea fizică, fie că este vorba de el însuşi, fie că este mediul său înconjurător, el reuşeşte acest lucru în măsura în care a descoperit modul şi mijloacele de a controla materia şi de a dirija energia. Fără ajutor, mintea este neputincioasă în a influenţa orice este material, în afară de propriul său mecanism fizic de care este inevitabil legată. Însă, prin folosirea inteligentă a mecanismului corporal, mintea poate să creeze alte mecanisme, chiar şi raporturi de energii şi relaţii vii, în mijlocul cărora această minte poate să controleze tot mai bine şi chiar să domine nivelul său fizic în univers.

111:6.6 (1222.5) Ştiinţa este sursa faptelor, şi mintea nu poate să opereze în absenţa faptelor. În edificarea înţelepciunii, faptele sunt pietrele cioplite prinse cu cimentul experienţei vieţii. Omul poate să găsească iubirea lui Dumnezeu fără fapte şi să descopere legile lui Dumnezeu fără iubire, dar niciodată nu poate începe să aprecieze simetria infinită, armonia celestă şi splendida plenitudine a naturii care include cu totul Prima Sursă-Centru înainte de a fi găsit legea divină şi iubirea divină, şi de a le fi unificat experienţial în propria sa filozofie cosmică în evoluţie.

111:6.7 (1222.6) Expansiunea cunoaşterii materiale permite o mai mare apreciere intelectuală a înţelesurilor ideilor şi a valorilor idealurilor. O fiinţă umană poate să găsească adevărul în experienţa sa interioară, dar ea are nevoie să cunoască clar faptele pentru a aplica descoperirea sa personală a adevărului în cerinţele brutal de practice ale vieţii de toate zilele.

111:6.8 (1222.7) Este întru totul natural ca omul să fie chinuit de sentimente de nesiguranţă atunci când se vede inextricabil legat de natură, în vreme ce el posedă puteri spirituale care transcend în întregime toate lucrurile temporale şi finite. Numai încrederea religioasă - credinţa vie - poate să susţină omul în mijlocul acestor probleme dificile şi tulburătoare.

111:6.9 (1223.1) Dintre toate primejdiile care iau cu asalt natura muritoare a omului şi pun în pericol integritatea sa spirituală, orgoliul este cel mai mare. Curajul este valoros, dar egoismul este vanitos şi sinucigaş. O încredere rezonabilă în sine nu este ceva deplorabil. Aptitudinea omului de a se transcende este singurul lucru care îl distinge de regnul animal.

111:6.10 (1223.2) Orgoliul este amăgitor, îmbătător, şi generează păcatul, fie că este la un individ, fie că este la un grup, o rasă, sau naţiune. Este literalmente adevărat că „orgoliul merge înaintea ruinei”.

7. Problema Ajustorului

111:7.1 (1223.3) Incertitudinea însoţită de încredere este esenţa aventurii Paradisului - incertitudinea faţă de timp şi minte, incertitudinea legată de evenimentele derulării ascensiunii spre Paradis; încrederea în spirit şi în eternitate, încredere în încrederea fără rezerve a fiului creatură în compasiunea divină şi iubirea infinită a Tatălui Universal; incertitudinea în calitate de cetăţean neexperimentat al universului; încrederea ca fiu ascendent în locuinţele universale ale unui Tată infinit de puternic, de înţelept şi de iubitor.

111:7.2 (1223.4) Pot eu să vă îndemn să vă îndreptaţi atenţia către ecoul îndepărtat al apelului fidel pe care Ajustorul îl adresează sufletului vostru? Ajustorul interior nu poate nici să oprească, nici chiar să schimbe din punct de vedere material lupta inerentă carierei voastre în timp; Ajustorul nu poate să reducă necazurile vieţii voastre din cursul călătoriei voastre în această lume în care vă zbateţi. Locuitorul divin nu poate decât să se abţină cu răbdare, în timp ce voi duceţi lupta vieţii aşa cum este ea trăită pe planeta voastră. În schimb, în cursul muncilor şi frământărilor voastre, ale luptelor şi ale durerilor voastre, voi aţi putea, dacă aţi dori acest lucru, să îi îngăduiţi bravului Ajustor să lupte cu voi şi pentru voi. Voi aţi fi atât de mult încurajaţi şi inspiraţi, pasionaţi şi intrigaţi, doar dacă aţi vrea să permiteţi Ajustorului să prezinte constant tabloul adevăratului mobil, al ţelului final şi a veşnicei intenţii a acestei întregi grele lupte ascendente cu problemele obişnuite ale prezentei voastre lumi materiale.

111:7.3 (1223.5) De ce nu ajutaţi voi Ajustorul în sarcina lui care constă în a vă arăta contraponderea spirituală a tuturor acestor eforturi materiale îndârjite? De ce nu-i permiteţi Ajustorului să vă fortifice cu ajutorul adevărurilor spirituale de putere cosmică, în timp ce vă luptaţi contra dificultăţilor temporale ale existenţei creaturilor? De ce nu încurajaţi voi ajutorul divin în a vă îmbărbăta arătându-vă clar panorama eternă a vieţii universale, în timp ce consideraţi cu perplexitate problemele ceasului care trece? De ce refuzaţi să fiţi iluminaţi şi inspiraţi de punctul de vedere al universului, în timp ce vă osteniţi în mijlocul piedicilor timpului şi vă zbateţi în labirintul de incertitudini care iau cu asalt călătoria vieţii voastre muritoare? De ce să nu permiteţi Ajustorului să vă spiritualizeze gândurile, chiar dacă picioarele voastre trebuie să păşească pe cărările materiale ale eforturilor pământeşti?

111:7.4 (1223.6) Rasele superioare ale Urantiei sunt amestecate într-un mod complex. Ele sunt un amestec de numeroase rase şi neamuri de origini diferite. Această natură compusă face dificil Veghetorilor să lucreze eficient în cursul vieţii, şi complică net problemele Ajustorului şi ale păzitorului serafic după moarte. Nu cu mult timp în urmă, eu mă găseam pe Salvington, şi am auzit un păzitor de destin prezentând o expunere formală pentru a scuza dificultăţile întâmpinate în slujirea sa pe lângă subiectul său uman. Acest serafim zicea:

111:7.5 (1223.7) ”O mare parte a dificultăţilor mele proveneau din interminabilul conflict dintre cele două naturi ale subiectului meu: imboldul ambiţiei contrat de indolenţa animală; idealurile unui popor superior barate de instinctele unei rase inferioare; intenţiile elevate ale unei minţi elevate care întâmpină antagonismul impulsurilor ereditare primitive; vederile pe termen lung ale unui Veghetor prevăzător contracarate de îngustimea vederilor unei creaturi a timpului; planurile progresive ale unei fiinţe ascendente modificate de dorinţele şi de poftele unei naturi materiale; străfulgerările de inteligenţă universală anulate de imperativele energetice chimice ale unei rase în evoluţie; emoţiile unui animal care se opun presiunii îngerilor; pregătirea unui intelect anihilat de tendinţele instinctului; experienţa individului care se izbeşte de predispoziţiile acumulate ale rasei; ţelurile aceluia mai bun dominate de impulsul celui mai rău; zborul geniului neutralizat de greutatea mediocrităţii; progresul celui bun întârziat de inerţia celui rău; arta frumosului pângărită de prezenţa răului; vioiciunea sănătăţii neutralizată de astenia cauzată de boală; izvorul credinţei poluat de otrăvurile fricii; sursa bucuriei făcută amară de apele amărăciunilor; veselia anticipării deziluzionată de amărăciunea realizării; bucuriile vieţii mereu ameninţate de tristeţile morţii. Ce viaţă, şi pe ce planetă! Şi totuşi, din cauza indemnului şi a sprijinului mereu prezente ale Ajustorului Gândirii, acest suflet a atins un mare grad de fericire şi de succes, şi se înalţă încă de acum în sălile de judecată ale lumilor palat.”

111:7.6 (1224.1) [Prezentat de un Mesager Solitar al Orvontonului]





Back to Top