CARTEA URANTIA - Capitolul 78. Rasa violetă după : zilele lui Adam

(UF-RUM-001-2004-1)

CARTEA URANTIA   

Parte III: Istoria Urantiei

Capitolul 78. Rasa violetă după : zilele lui Adam



Capitolul 78. Rasa violetă după : zilele lui Adam

78:0.1 (868.1) AL doilea Eden a fost leagănul civilizaţiei timp de aproape treizeci de mii de ani. Popoarele adamice s-au menţinut aici, în Mesopotamia, şi şi-au trimis progenitura până la capătul pământului. Mai târziu, când s-au amestecat cu triburile nodite şi sangice, ei au fost cunoscuţi sub numele de andiţi. Din această regiune au plecat bărbaţii şi femeile care au iniţiat activităţile timpurilor istorice şi au accelerat enorm progresul cultural pe Urantia.

78:0.2 (868.2) Acest capitol descrie istoria planetară a rasei violete, începând la puţin timp după greşeala lui Adam, cu circa 35.000 de ani înaintea erei creştine. Povestea continuă cu contopirea rasei violete cu rasele nodite şi sangice, spre anul 15.000 înaintea erei creştine, pentru a forma poporul andit, care a dispărut din patria lui mesopotamiană cu circa 2.000 de ani înaintea erei creştine.

1. Repartizarea culturală şi rasială

78:1.1 (868.3) Deşi mintea şi morala raselor erau la un nivel destul de redus în momentul sosirii lui Adam, evoluţia lor fizică continuase fără a fi câtuşi de puţin afectată de criza rebeliunii lui Caligastia. Contribuţia lui Adam la statutul biologic al raselor, în ciuda eşecului parţial al întreprinderii lui, a înălţat enorm fiinţele umane ale Urantiei.

78:1.2 (868.4) Adam şi Eva au adus, de asemenea, multe elemente preţioase progresului social, moral şi intelectual al umanităţii. Civilizaţia a fost enorm însufleţită de prezenţa descendenţilor lor. Dar, cu 35.000 de ani în urmă, lumea în ansamblu era foarte puţin cultivată. Anumite centre de civilizaţie existau din loc în loc, dar partea majoră a Urantiei zăcea în sălbăticie. Repartizarea rasială şi culturală era următoarea:

78:1.3 (868.5) 1. Rasa violetă-adamiţii şi adamsoniţii. Centrul adamit principal de cultură se găsea în cea de-a doua grădină, situată în triunghiul Tigrului şi al Eufratului; acesta a fost într-adevăr leagănul civilizaţiilor occidentale şi indiene. Centrul secundar sau nordic al rasei violet era cartierul general adamsonit, situat la estul ţărmului sudic al Mării Caspice, lângă Munţii Kopet. Începând din aceste două centre, s-a răspândit cultura şi plasma vitală care a însufleţit imediat toate rasele.

78:1.4 (868.6) 2. Presumerienii şi alţi nodiţi. Existau de asemenea în Mesopotamia, lângă gura fluviilor, rămăşiţele culturii străvechi a vremurilor Dalamatiei. Odată cu scurgerea mileniilor, acest grup s-a amestecat complet cu adamiţii din nord, dar ei nu şi-au pierdut niciodată tradiţiile lor nodite. Diverse alte grupuri nodite, care se instalaseră în Levant, au fost în general absorbite de rasa violet în cursul expansiunii ei ulterioare.

78:1.5 (869.1) 3. Adoniţii au menţinut cinci sau şase colonii destul de reprezentative în nordul şi în estul cartierului general al lui Adamson. Ceilalţi adoniţi erau răspândiţi pe tot cuprinsul Turkestanului, şi unele grupuri izolate ale acestora au subzistat în toată Eurasia, în special în regiunile muntoase. Aceşti aborigeni mai ocupă încă pământurile nordice ale continentului eurasiatic precum şi Islanda şi Groenlanda, însă ei fuseseră, de mult timp, alungaţi de pe câmpiile Europei de către oamenii albaştri, şi din văile fluviilor asiatice mai îndepărtate de către rasa galbenă în expansiune.

78:1.6 (869.2) 4. Oamenii roşii au ocupat Americile după ce au fost alungaţi din Asia cu peste de cincizeci de mii de ani înaintea venirii lui Adam.

78:1.7 (869.3) 5. Rasa galbenă. Popoarele chineze deţineau controlul asupra Asiei orientale. Coloniile lor cele mai avansate se găseau la nord-vestul Chinei moderne, în regiunile limitrofe ale Tibetului.

78:1.8 (869.4) 6. Rasa albastră. Oamenii albaştri erau risipiţi prin toată Europa, dar centrele lor culturale mai bune erau situate în văile pe atunci fertile ale bazinului mediteranean, şi în nord-vestul Europei. Absorbirea oamenilor Neanderthalului întârziase în mare măsură cultura oamenilor albaştri, însă, pe de altă parte, ei erau cei mai dinamici, cei mai aventuroşi, şi cei mai exploratori, dintre popoarele evolutive ale Eurasiei.

78:1.9 (869.5) 7. India predravidiană. Amestecul complex al raselor din India - înglobând fiecare rasă de pe pământ, dar mai ales cea verde, cea portocalie şi cea neagră - au menţinut o cultură uşor superioară celei a regiunilor exterioare.

78:1.10 (869.6) 8. Civilizaţia sahariană. Elementele superioare ale rasei indigo au avut coloniile lor cele mai progresiste în ţinuturile care formează acum marele deşert al Saharei. Acest grup indigo-negru conţinea numeroase filiaţii ale raselor portocalii şi verzi dispărute.

78:1.11 (869.7) 9. Bazinul mediteranean. Rasa cea mai mixtă în afară de cea a Indiei a ocupat ceea ce este actualmente bazinul mediteranean. Oamenii albaştri din nord şi saharienii din sud s-au întâlnit şi s-au amestecat cu nodiţii şi cu adamiţii orientali.

78:1.12 (869.8) Aceasta era imaginea lumii înainte de începerea marilor expansiuni ale rasei violete, cu circa douăzeci şi cinci de mii de ani în urmă. Speranţa civilizaţiei viitoare se afla în cea de-a doua grădină, între fluviile Mesopotamiei. Această regiune a Asiei de sud-vest conţinea potenţialul unei mari civilizaţii, posibilitatea de a răspândi în lume ideile şi idealurile care mai duraseră din zilele Dalamatiei şi din epoca Edenului.

78:1.13 (869.9) Adam şi Eva lăsaseră în urma lor o progenitură limitată dar potentă, şi observatorii celeşti, pe Urantia, aşteptau cu îngrijorare să afle cum se vor comporta aceşti descendenţi ai Fiicelor şi Fiilor Materiali căzuţi în greşeală.

2. Adamiţii în cea de-a doua grădină

78:2.1 (869.10) Timp de mii de ani, fii lui Adam au trudit de-a lungul fluviilor Mesopotamiei, rezolvând spre sud problemele lor de irigare şi ţinere sub control al inundaţiilor, întărind fortificaţiile lor în nord, şi străduindu-se să păstreze tradiţiile lor de glorie ale primului Eden.

78:2.2 (869.11) Eroismul pe care l-au dovedit în conducerea celei de-a doua grădini constituie una dintre epopeile cele mai uimitoare şi mai inspiratoare ale istoriei Urantiei. Aceste suflete splendide nu au pierdut niciodată în întregime din vedere obiectivele misiunii adamice; de aceea, adamiţii au combătut cu curaj influenţa triburilor înconjurătoare inferioare, în timp ce ei i-au trimis de bună voie pe fiii şi pe fiicele lor cei mai înzestraţi, într-un flux constant de emisari, pe lângă rasele pământului. Această expansiune le-a epuizat uneori propria cultură, dar acest popor superior a reuşit întotdeauna să se reabiliteze .

78:2.3 (870.1) Civilizaţia, societatea şi statutul cultural al adamiţilor se situau cu mult deasupra nivelului general al raselor evolutive ale Urantiei. Nu exista o civilizaţie comparabilă decât printre vechile colonii ale lui Van şi ale lui Amadon şi la adamsoniţi. Însă civilizaţia celui de-al doilea Eden avea o structură artificială - ea nu rezultase dintr-o evoluţie- şi, în consecinţă, fusese condamnată să degenereze până a ajuns la un nivel evolutiv natural.

78:2.4 (870.2) Adam a lăsat în urma lui o mare cultură intelectuală şi spirituală, dar ea era săracă în aplicaţii mecanice, căci fiecare civilizaţie este limitată de resursele naturale disponibile, de geniile înnăscute, şi de suficient de mult răgaz pentru a asigura punerea în aplicare invenţiilor. Civilizaţia rasei violet era fondată pe prezenţa lui Adam şi a tradiţiilor primului Eden. După moartea lui Adam, şi pe măsură ce trecerea mileniilor slăbea tradiţiile, nivelul cultural al adamiţilor nu a încetat să scadă, până când s-a atins o stare de echilibru între popoarele din împrejurimi şi evoluţia naturală a capacităţilor culturale ale rasei violete.

78:2.5 (870.3) Cu toate acestea, către anul 19.000 dinaintea erei creştine, adamiţii formau o adevărată naţiune numărând 4.500.000 de locuitori, şi răspândiseră deja milioane din descendenţii lor printre popoarele din împrejurimi.

3. Primele expansiuni ale Adamiţilor

78:3.1 (870.4) Rasa violetă a păstrat , timp de multe milenii, tradiţiile pacifiste ale Edenului, ceea ce explică lunga întârziere a adamiţilor în făptuirea cuceririlor teritoriale. Când au suferit de suprapopulaţie, în loc de a porni războiul pentru a se asigura mai multe teritorii, ei au trimis surplusul de locuitori lor ca învăţători la alte rase. Efectul cultural al acestor prime migraţii nu a fost trainic, dar absorbirea educatorilor, a comercianţilor şi a exploratorilor adamiţi a fortificat biologic popoarele înconjurătoare.

78:3.2 (870.5) Unii adamiţi s-au îndreptat de timpuriu spre vest, către valea Nilului; alţii s-au dus spre est şi au pătruns în Asia, însă nu formau decât o minoritate. Mişcările în masă ale epocilor mai târzii s-au orientat în mare parte spre nord şi de acolo spre vest. În ansamblu, aceasta a fost o înaintare treptată, dar necontenită, spre nord, majoritatea emigranţilor îndreptându-se către nord, apoi ocolind Mare Caspică şi intrând în Europa.

78:3.3 (870.6) Cu circa 25.000 de ani în urmă, o mare parte din neamurile mai pure ale adamiţilor erau deja pe drumul lor de migrare către nord şi, pe măsură ce înaintau în această direcţie, ei deveneau tot mai puţin adamici. În final, după ce ocupaseră Turkestanul, ei se amestecaseră complet cu celelalte rase, mai ales cu nodiţii. Elementele pure de rasă violetă nu au pătruns adânc în Europa şi în Asia decât într-un număr foarte mic.

78:3.4 (870.7) Între anul 30.000 şi anul 10.000 înaintea erei creştine, amestecurile rasiale care făceau epocă aveau loc în toată Asia sud-vestică. Locuitorii regiunilor înalte ale Turkestanului erau un popor viril şi viguros. La nord-vest de India, a supravieţuit o bună parte a culturii vremurilor lui Van. Iar mai la nord de aceste colonii, se conservaseră cei mai buni adoniţi primitivi. Şi amândouă aceste rase superioare în cultură şi în caracter au fost absorbite de adamiţii care se deplasau spre nord. Această amalgamare a condus la adoptarea multor idei noi; ea a facilitat progresul civilizaţiei şi a făcut să avanseze considerabil toate fazele artei, ale ştiinţei şi ale culturii sociale.

78:3.5 (871.1) Când perioada migraţiilor adamice primitive a luat sfârşit, către anul 15.000 înaintea erei creştine, existau deja mai mulţi descendenţi ai lui Adam în Europa şi în Asia centrală decât oriunde altundeva în lume, chiar şi decât în Mesopotamia. Rasele albastre europene fuseseră în mare măsură impregnate. Ţările care astăzi se numesc Rusia şi Turkestan erau ocupate în toate regiunile lor meridionale de către un mare rezervor de adamiţi amestecaţi cu nodiţi, cu adamsoniţi şi cu sangici roşii şi galbeni. Europa de sud şi liziera mediteraneană erau locuite de o rasă mixtă de adoniţi şi de sangici - portocalii, verzi şi indigo - cu o înfăţişare de neam adamit. Asia Minoră şi câmpiile din centrul estic al Europei erau ocupate de triburi de predominanţă adonită.

78:3.6 (871.2) O rasă mixtă de culoare, în mare măsură întărită de venirile din Mesopotamia, se menţinea şi se pregătea să preia ştafeta culturii pe cale de dispariţie din valea Eufratului. Popoarele negre s-au deplasat spre sudul Africii; la fel ca rasa roşie, ei erau virtual izolaţi.

78:3.7 (871.3) Civilizaţia sahariană fusese dezmembrată de secetă, iar aceea a bazinului mediteranean de inundaţii. Rasele albastre nu reuşiseră încă să dezvolte o cultură avansată. Adoniţii erau încă risipiţi prin regiunile Asiei centrale şi prin cele arctice. Rasa verde şi cea portocalie fuseseră exterminate ca rase. Rasa indigo s-a îndreptat înspre sudul Africii unde a început lenta şi lunga ei degenerare rasială care a continuat vreme îndelungată.

78:3.8 (871.4) Popoarele Indiei au rămas stagnante, cu o civilizaţie care nu vroia să progreseze. Oamenii galbeni şi-au consolidat posesiunile deţinute în Asia centrală. Oamenii bruni nu inauguraseră încă civilizaţia lor din insulele Pacificului din apropierea Asiei.

78:3.9 (871.5) Aceste repartizări rasiale, asociate cu schimbările climatului, pregăteau scena lumii pentru inaugurarea erei andite a civilizaţiei Urantiei. Aceste prime migraţii s-au desfăşurat pe o perioadă de zece milenii, între anul 25.000 şi anul 15.000 înaintea erei creştine. Migraţiile ulterioare sau andite au avut loc între anul 15.000 şi anul 6.000 înaintea erei creştine.

78:3.10 (871.6) Le-a trebuit atât de mult timp primelor valuri de adamiţi să traverseze Eurasia, încât au pierdut, pe parcursul drumului, o mare parte din cultura lor. Doar andiţii veniţi mai târziu s-au deplasat cu o rapiditate suficientă pentru a conserva cultura lor edenică la mari distanţe de Mesopotamia.

4. Andiţii

78:4.1 (871.7) Rasele andite erau amestecurile primare ale rasei violet în linie directă şi ale nodiţilor, adăugându-se totodată popoarele evolutive. În general, ar trebui să ne gândim la andiţi ca având un procentaj de sânge adamic mai ridicat decât rasele moderne. În ansamblu, se foloseşte termenul 'andit' pentru a desemna popoarele care posedau de la o optime până la o şesime de ereditate violetă. Urantienii moderni, chiar şi cei din rasele albe nordice, conţin un procentaj net inferior din sângele lui Adam.

78:4.2 (871.8) Toate primele popoare andite şi-au avut originea în regiunile adiacente Mesopotamiei cu peste douăzeci şi cinci de mii de ani în urmă şi erau constituite dintr-un amestec de adamiţi şi nodiţi. Cea de-a doua grădină era înconjurată de cercuri concentrice, în care locuitorii aveau din ce în ce mai puţin sânge violet, şi aici, la periferia acestui creuzet rasial, s-a născut rasa andită. Mai târziu, când adamiţii şi nodiţii migratori au pătruns în regiunile fertile ale Turkestanului, s-au amestecat rapid cu locuitorii lor superiori, şi amestecul rasial care a rezultat a extins, către nord, tipul andit.

78:4.3 (872.1) Andiţii au fost, din toate punctele de vedere, cea mai bună rasă umană apărută pe Urantia după epoca apariţiei neamurilor de rasă pur violetă. Ei înglobau cea mai mare parte a tipurilor superioare de rămăşiţe supravieţuitoare ale raselor adamite şi nodite şi, mai târziu, unele dintre vlăstarele cele mai bune ale oamenilor galbeni, albaştri şi verzi.

78:4.4 (872.2) Aceşti primi andiţi nu erau arieni, ci prearieni. Ei nu erau albi, ci 'pre-albi'. Ei nu erau un popor occidental, dar nici unul oriental; ereditatea andită este cea care dă amestecului poliglot de rase aşa-zise albe acea omogenitate generală care a fost numită caucazoidă.

78:4.5 (872.3) Liniile cele mai pure ale rasei violet păstraseră tradiţia adamică de căutare a păcii, care explică de ce primele deplasări rasiale aveau mai degrabă natura migraţiilor pacifice. Însă, pe măsură ce adamiţii se uneau cu nodiţii, care erau pe atunci o rasă războinică, descendenţii lor andiţi deveneau, pentru epoca lor, militariştii cei mai îndemânatici şi mai înzestraţi care au trăit vreodată pe Urantia. Deplasările mesopotamienilor au căpătat de acum înainte tot mai mult un caracter militar şi s-au apropiat tot mai mult de adevăratele cuceriri.

78:4.6 (872.4) Andiţii erau aventuroşi; ei aveau porniri de rătăcitori. O sporire a neamului sangic sau andit a tins să îi stabilizeze. Însă, chiar şi aşa, urmaşii lor nu s-au oprit până ce nu au înconjurat globul şi nu au descoperit ultimele continente îndepărtate.

5. Migraţiile Andite

78:5.1 (872.5) Cultura celei de-a doua grădini a persistat timp de douăzeci de mii de ani, însă ea a suferit un declin continuu până în anul 13.000 înaintea erei creştine, în care regenerarea preoţiei setite şi conducerea lui Amosad au inaugurat o eră strălucită. Valurile masive de civilizaţie care s-au răspândit mai târziu pe suprafaţa Eurasiei au urmat imediat marea renaştere a Grădinii, consecutivă numeroaselor uniuni ale adamiţilor cu nodiţii amestecaţi din împrejurimi pentru a forma poporul andit.

78:5.2 (872.6) Aceşti andiţi au făcut noi progrese în Eurasia şi în Africa de Nord. De la Mesopotamia până la Sinkiang inclusiv, cultura andită era dominantă, şi migraţiile continue spre Europa erau constant compensate de noi sosiri din Mesopotamia. Dar nu se poate vorbi despre andiţii din Mesopotamia ca despre o rasă propriu-zisă până aproape de începutul migraţiilor finale ale descendenţilor micşti ai lui Adam. În această epocă, chiar şi rasele celei de-a doua grădini, au fost atât de amestecate, încât nu mai puteau fi considerate ca adamite.

78:5.3 (872.7) Civilizaţia Turkestanului era constant reînsufleţită şi reîmprospătată de noile sosiri din Mesopotamia, şi în special de cavalerii andiţi veniţi mai târziu. Limba maternă aşa-zisă ariană era în curs de formare în ţinuturile înalte ale Turkestanului; ea era un amestec al dialectului andonic din acea regiune cu limbajul adamsoniţilor şi al andiţilor ulteriori. Multe dintre limbile moderne provin din acest limbaj primitiv al triburilor Asiei Centrale care au cucerit Europa, India şi partea superioară a câmpiilor Mesopotamiei. Acest idiom antic a dat limbilor occidentale toată acea similitudine care este numită ariană.

78:5.4 (872.8) Către anul 12.000 înaintea erei creştine, trei sferturi din rasele andite ale lumii îşi aveau reşedinţa în nordul şi în estul Europei şi, când a avut loc exodul ulterior şi final din Mesopotamia, şaizeci şi cinci la sută din aceste ultime valuri de emigraţie au pătruns în Europa.

78:5.5 (873.1) Andiţii au emigrat nu numai spre Europa, ci şi spre China de nord şi spre India, în timp ce numeroase grupuri au mers până la capătul pământului ca misionari, ca învăţători şi ca comercianţi. Ei au adus o contribuţie considerabilă grupurilor nordice ale neamurilor sangice sahariene. Totuşi, numai un mic număr de învăţători şi de comercianţi au pătruns în Africa ceva mai la sud de cursul superior al Nilului. Mai târziu, andiţii micşti şi egiptenii au coborât de-a lungul coastelor de est şi de vest ale Africii mult mai jos de ecuator, dar fără a atinge Madagascarul.

78:5.6 (873.2) Aceşti andiţi erau cuceritorii aşa-zişi dravidieni, şi mai târziu arieni, din India, şi prezenţa lor în Asia centrală i-a înnobilat considerabil pe strămoşii turanienilor. Numeroşi indivizi ai acestei rase s-au dus în China, atât prin Sinkiang, cât şi prin Tibet, şi au adăugat calităţi dezirabile neamurilor chineze ulterioare. Din când în când, mici grupuri ajungeau până în Japonia, în Formosa, în India orientală şi în China de sud, dar foarte puţine au pătruns în aceste ultime câmpii pe drumul de coastă.

78:5.7 (873.3) O sută treizeci şi doi de membri din această rasă s-au îmbarcat în Japonia pe o flotă de vase mici şi au ajuns în cele din urmă în America de Sud. Prin căsătorii mixte cu nativii Anzilor, ei au dat naştere predecesorilor conducătorilor ulteriori ai incaşilor. Ei au traversat Pacificul în mici etape, zăbovind pe numeroasele insule întâlnite în calea lor. Insulele Polineziei erau mai numeroase şi mai mari decât astăzi, şi aceşti andiţi marini, împreună cu câţiva tovarăşi de călătorie, au modificat biologic grupurile indigene în cursul tranzitului lor. Ca urmare a pătrunderii andite, numeroase centre înfloritoare de civilizaţie s-au dezvoltat pe aceste pământuri astăzi scufundate. Insula Paştelui a fost mult timp centrul religios şi administrativ al unuia dintre aceste grupuri dispărute. Cu toate acestea, printre andiţii care au navigat pe Pacificul acestor timpuri îndepărtate, cei o sută treizeci şi doi menţionaţi au fost singurii care au ajuns vreodată pe continentul Americilor.

78:5.8 (873.4) Migraţiile cuceritoare ale andiţilor s-au continuat până la ultimele lor dispersări între anul 8.000 şi anul 6.000 înaintea erei creştine. Când s-au răspândit în afara Mesopotamiei, ei au epuizat constant rezervele biologice ale pământului lor natal, în vreme ce popoarele din împrejurimi se întăreau considerabil. În fiecare naţiune în care au pătruns, ei au adus o contribuţie de umor, de artă, de aventură, de muzică şi de manufactură. Ei se pricepeau la domesticirea animalelor şi erau iscusiţi în agricultură. Cel puţin în epoca aceasta, prezenţa lor a ameliorat în general credinţele religioase şi practicile morale ale raselor mai vechi. Astfel, cultura Mesopotamiei s-a răspândit uşor în Europa, în India, în China, în Africa de Nord şi în insulele Pacificului.

6. Ultimele dispersări Andite

78:6.1 (873.5) Ultimele trei valuri andite s-au revărsat din Mesopotamia între anii 8.000 şi 6.000 dinaintea erei creştine. Aceste trei mari valuri de cultură au fost împinse afară din Mesopotamia de presiunea exercitată de triburile muntene în est şi de hărţuirea oamenilor câmpiilor de vest. Locuitorii văii Eufratului şi ai teritoriilor adiacente au plecat, în exodul lor final, în mai multe direcţii:

78:6.2 (873.6) Şaizeci şi cinci la sută au pătruns în Europa pe drumul Mării Caspice, pentru a cuceri rasele albe pe cale de apariţie (amestecul oamenilor albaştri şi ai primilor andiţi) şi s-au contopit cu ele.

78:6.3 (873.7) Zece la sută, cuprinzând un mare grup de preoţi sethiţi, au traversat înaltele ţinuturi elamite spre est până la platoul Iranului şi la Turkestan. Mulţi dintre descendenţii lor au fost ulterior împinşi în India împreună cu fraţii lor arieni din regiunile mai nordice.

78:6.4 (874.1) Zece la sută dintre mesopotamieni au emigrat spre nord îndreptându-se apoi spre est pentru a intra în Sinkiang, unde s-au amestecat cu andiţii galbeni care trăiau acolo. Majoritatea urmaşilor bine înzestraţi ai acestei uniuni au pătruns mai târziu în China şi au contribuit mult la ameliorarea imediată a fracţiunii nordice a rasei galbene.

78:6.5 (874.2) Zece la sută dintre andiţi au traversat Arabia şi au intrat în Egipt.

78:6.6 (874.3) Cinci la sută dintre andiţi, aparţinând celei mai înalte culturi din regiunea de coastă de la gura Tigrului şi a Eufratului, au evitat să se căsătorească cu indivizii inferiori ai triburilor vecine şi au refuzat să-şi părăsească căminele. Acest grup a reprezentat supravieţuirea a numeroase filiaţii nodite şi adamite superioare.

78:6.7 (874.4) Andiţii evacuaseră aproape în întregime această regiune către anul 6.000 înaintea erei creştine, deşi descendenţii lor, în mare măsură amestecaţi cu rasele sangice înconjurătoare şi cu andoniţii Asiei Minore, au fost prezenţi pentru a da o bătălie cu invadatorii din nord şi din est la o dată mult mai târzie.

78:6.8 (874.5) Epoca culturală a celei de-a doua grădini a luat sfârşit prin înfiltrarea în creştere a neamurilor inferioare din împrejurimi. Civilizaţia s-a deplasat spre vest în valea Nilului şi a insulelor Mediteranei, unde a continuat să progreseze mult timp după ce sursa ei de origine din Mesopotamia degenerase. Afluxul fără control al neamurilor inferioare a pregătit calea pentru cuceririle ulterioare ale întregii Mesopotamii de către barbarii nordici, care au izgonit ceea ce rămăsese din neamurile mai înzestrate. Chiar şi într-o epocă mai recentă, restul de elemente culte erau încă iritate de prezenţa acestor invadatori ignoranţi şi grosolani.

7. Inundaţiile din Mesopotamia

78:7.1 (874.6) Locuitorii de pe malurile fluviilor erau obişnuiţi cu inundaţiile survenite în anumite anotimpuri. Aceste revărsări periodice de ape erau evenimentele anuale ale vieţii lor. Dar şi alte pericole ameninţau Mesopotamia ca urmare a schimbărilor geologice treptate din nord.

78:7.2 (874.7) Timp de mii de ani după scufundarea primului Eden, munţii din jurul coastei estice a Mediteranei şi aceia din nord-vestul şi nord-estul Mesopotamiei au continuat să se înalţe. Această ridicare a ţinuturilor înalte s-a accelerat foarte mult către anul 5.000 înaintea erei creştine, iar acest factor, adăugându-se căderilor de zăpadă considerabil sporite de pe munţii nordici, a cauzat în fiecare primăvară inundaţii fără precedent în valea Eufratului. Aceste inundaţii de primăvară s-au înrăutăţit de la an la an, astfel încât locuitorii regiunilor riverane au fost izgoniţi către ţinuturile înalte orientale. Timp de aproape o mie de ani, zeci de oraşe au fost practic abandonate din cauza extinderii acestor potopuri.

78:7.3 (874.8) Cu aproape cinci mii de ani mai târziu, preoţii evrei, aflaţi în captivitate în Babilon, au căutat să urmărească până înapoi la Adam originea poporului evreu, şi au încercat mari dificultăţi în încadrarea fragmentelor istoriei lor. Unul dintre ei a avut ideea de a renunţa la efort, de a lăsa lumea întreagă să se înece în slăbiciunea ei pe vremea potopului lui Noe, şi de a se găsi astfel într-o mai bună postură pentru a-i atribui direct, ca predecesor al lui Abraham, pe unul dintre cei trei fii supravieţuitori ai lui Noe.

78:7.4 (875.1) Tradiţiile care relatează o epocă în care apele acopereau toată suprafaţa pământului sunt universale. Povestea unei inundaţii mondiale într-o epocă a vremurilor trecute este comună multor rase. Povestea biblică a lui Noe, a arcei şi a potopului este o născocire a preoţiei ebraice pe parcursul captivităţii ei în Babilon. Nu a existat niciodată un potop universal de când viaţa a fost stabilită pe Urantia. Singura dată când suprafaţa pământului a fost în întregime acoperită de ape a avut loc în timpul erelor arheozoice, înainte ca pământul să fi început să apară.

78:7.5 (875.2) Noe a trăit însă cu adevărat; el era un viticultor din Aram, colonie fluvială lângă Erec. Din an în an, el a păstrat notele scrise privitoare la umflarea fluviului. El s-a acoperit de ridicol pe când străbătea amontele şi avalul fluviului, recomandând construirea tuturor caselor în lemn şi în formă de vapor, şi de a se urca, în fiecare noapte, la bord, toate animalele familiei în preajma sezonului inundaţiilor. El se ducea în fiecare an în coloniile riverane din vecinătate şi a avertizat locuitorii cu privire la data la care se producea creşterea apei. A venit în cele din urmă un an în care inundaţia anuală a fost considerabil mărită de puternice ploi, astfel încât umflarea subită a apelor a luat la vale tot oraşul său. Numai Noe şi familia din jurul lui au fost salvaţi de casa lor plutitoare.

78:7.6 (875.3) Aceste inundaţii au încheiat dezmembrarea civilizaţiei andite. La sfârşitul acestei perioade diluviene, cea de-a doua grădină încetase să mai existe. Numai în sud şi printre sumerieni a mai subzistat o urmă din străvechea ei strălucire.

78:7.7 (875.4) Se puteau regăsi, în aceste regiuni ale Mesopotamiei, precum şi la nord-est şi nord-vest, rămăşiţele acestei civilizaţii care se numără printre cele mai vechi. Există încă vestigii anterioare epocii Dalamatiei sub apele Golfului Persic. Cât despre primul Eden, el zace înghiţit sub extremitatea orientală a Mării Mediterane.

8. Sumerienii — cei din urmă Andiţi

78:8.1 (875.5) Când ultima dispersare andită a spart armura biologică a civilizaţiei mesopotamiene, o mică minoritate a acestei rase superioare a rămas pe câmpiile ei natale de lângă gura fluviilor. Aceştia erau sumerienii; către anul 6.000 înaintea erei creştine, neamul lor devenise în mare măsură andit, deşi caracterul culturii lor a fost mai degrabă nodit şi ei rămăseseră ataşaţi tradiţiilor antice ale Dalamatiei. Cu toate acestea, aceşti sumerieni ai regiunilor de coastă au fost ultimii andiţi din Mesopotamia; însă, la această dată târzie, rasele mesopotamiene erau deja în întregime amestecate, după cum atestă tipurile de cranii care s-au găsit în mormintele acelei epoci.

78:8.2 (875.6) În cursul perioadei inundaţiilor, s-a întâmplat ca Susa să cunoască marea ei perioadă de prosperitate. Primul mare oraş, sau oraşul de jos, a fost inundat, astfel încât al doilea, oraşul de sus, l-a succedat în rolul de cartier general al meseriilor specifice acelor vremuri. Mai târziu, când inundaţiile s-au diminuat, Ur a devenit centrul industriei olăritului. Cu circa şapte mii de ani în urmă, Ur se găsea pe Golful Persic. De atunci, depunerile aluviunilor fluviilor au prelungit pământul până la limitele lui actuale. Coloniile din aval au suferit mai puţin de pe urma inundaţiilor decât cele din amonte, pentru că lucrările lor de protecţie erau mai bune, iar gurile fluviilor deveneau mai largi.

78:8.3 (875.7) Paşnicii cultivatori de cereale ai văilor Tigrului şi Eufratului fuseseră mult timp hărţuiţi de incursiunile barbarilor din Turkestan şi din platoul iranian. În această epocă, o invazie coordonată a văii Eufratului a fost provocată de seceta crescândă a păşunilor de pe pământurile înalte. Această invazie a fost cu atât mai gravă cu cât vânătorii şi păstorii din vecinătate posedau un mare număr de cai dresaţi. Faptul că posedau cai este ceea ce le-a dat o imensă superioritate militară asupra vecinilor lor bogaţi din sud. Într-un timp scurt, ei au invadat Mesopotamia, expulzând ultimele valuri de cultură, care s-au răspândit în toată Europa, în Asia occidentală şi în Africa de Nord.

78:8.4 (876.1) Cuceritorii Mesopotamiei numărau, în rândurile lor, un mare număr din filiaţiile andite mai bune ale raselor mixte nordice din Turkestan, incluzând unele neamuri ale adamsoniţilor. Aceste triburi din nord, mai puţin evoluate, dar mai viguroase, au asimilat rapid şi de bună voie rămăşiţele civilizaţiei Mesopotamiei. Ele au format curând popoarele amestecate care se găsesc în valea Eufratului la începutul timpurilor istorice. Ele au reînsufleţit repede multe faze ale civilizaţiei muribunde a Mesopotamiei, adoptând artele triburilor din vale, precum şi o mare parte a culturii sumerienilor. Ele au căutat chiar să construiască un al treilea turn al Babelului, şi au adoptat mai târziu acest nume pentru a desemna naţiunea lor.

78:8.5 (876.2) Când aceşti cavaleri barbari din nord-est au invadat toată valea Eufratului, ei nu au triumfat asupra supravieţuitorilor andoniţi care locuiau aproape de gura fluviului în Golful Persic. Sumerienii erau capabili să se apere datorită inteligenţei lor superioare, armelor mai bune şi vastului sistem de canale militare care se adăuga la planul lor de irigare prin iazuri comunicante. Ei formau un popor unit, pentru că aveau o religie colectivă uniformă. Au putut astfel să îşi menţină integritatea rasială şi naţională mult după ce vecinii lor din nord-vest au fost divizaţi în oraşe-stat izolate. Nici unul dintre aceste grupuri urbane nu a fost capabil să îi învingă pe sumerienii uniţi.

78:8.6 (876.3) Invadatorii din nord au învăţat curând să aibă încredere în aceşti iubitori de pace vecini, şi să aprecieze aptitudinile lor de învăţători şi de administratori. Sumerienii au fost foarte mult respectaţi şi căutaţi ca învăţători în arte şi în industrie, în calitate de conducători comerciali şi civili de către toate popoarele din nord şi, de asemenea, de la Egipt în vest până la India în est.

78:8.7 (876.4) După dezmembrarea primei confederaţii sumeriene, oraşele-stat care au supravieţuit au fost guvernate de către descendenţii apostaţi ai preoţilor sethiţi. Aceşti preoţi nu au primit numele de regi decât după ce au cucerit oraşele vecine. Regii citadini ulteriori nu au reuşit să formeze puternice confederaţii înaintea epocii lui Sargon, pentru că erau invidioşi pe zeii lor. Fiecare oraş credea că zeul său municipal era superior tuturor celorlalţi zei şi, în consecinţă, locuitorii refuzau să se supună unui conducător comun.

78:8.8 (876.5) Sargon, preotul Kishului, a pus capăt acestei lungi perioade de slabe guvernări din partea preoţilor urbani. El s-a proclamat rege şi a pornit la cucerirea întregii Mesopotamii şi a câmpiilor învecinate. Pe moment, acesta a pus capăt oraşelor-state comandate şi tiranizate de către preoţi, unde fiecare oraş avea propriul său zeu municipal şi practica propriul său ceremonial.

78:8.9 (876.6) După ruptura acestei confederaţii a Kishului, între oraşele văii a urmat o lungă perioadă de războaie neîncetate pentru supremaţie. Guvernarea s-a tot schimbat, sediul ei oscilând între Sumer, Akad, Erec, Ur şi Susa.

78:8.10 (877.1) Cu circa 2.500 de ani înaintea erei creştine, sumerienii au suferit grave înfrângeri din partea suiţilor şi a guiţilor din nord. Lagas, capitala sumeriană construită pe dâmburile aluvionare, s-a prăbuşit. Erecul s-a menţinut treizeci de ani după căderea Akadului. În epoca stabilirii domniei lui Hamurabi, sumerienii fuseseră absorbiţi în masa semiţilor din nord, iar andiţii Mesopotamiei au fost şterşi din paginile istoriei.

78:8.11 (877.2) Între anul 2.500 şi anul 2.000 dinaintea erei creştine, nomazii au comis toate felurile de excese, de la Atlantic până la Pacific. Neriţii au constituit izbucnirea finală a grupului caspic al descendenţilor mesopotamieni ai raselor andonite şi andite amestecate. Ceea ce barbarii nu au putut să facă pentru ruinarea Mesopotamiei, au reuşit să o înfăptuiască schimbările ulterioare ale climatului.

78:8.12 (877.3) Aceasta este istoria rasei violete după epoca lui Adam, şi a soartei pământului lor natal dintre Tigru şi Eufrat. Civilizaţia lor străveche a decăzut din cauza emigrării elementelor superioare şi a imigrării vecinilor lor inferiori. Însă, cu mult înainte de cucerirea văii de către cavalerii barbari, cultura Grădinii s-a răspândit în mare măsură în Asia, în Africa şi în Europa, pentru ca acolo să producă fermenţii care au dat civilizaţia urantiană a secolului al douăzecilea.

78:8.13 (877.4) [Prezentat de un Arhanghel din Nebadon.]





Back to Top