CARTEA URANTIA - Capitolul 79. Expansiunea andită în orient

(UF-RUM-001-2004-1)

CARTEA URANTIA   

Parte III: Istoria Urantiei

Capitolul 79. Expansiunea andită în orient



Capitolul 79. Expansiunea andită în orient

79:0.1 (878.1) ASIA este leagănul rasei umane. Pe o insulă din sud a acestui continent s-a întâmplat să se nască Andon şi Fonta; în ţinuturile înalte a ceea ce este acum Afghanistanul, descendentul lor Badonan a întemeiat un centru primitiv de cultură care a durat peste jumătate de milion de ani. Aici, în acest cămin oriental al rasei umane, popoarele sangice s-au diferenţiat de neamurile andonice, iar Asia a fost primul lor cămin, primul lor teren de vânătoare, primul lor câmp de luptă. Asia de sud-vest a văzut trecând civilizaţiile succesive ale dalamatienilor, ale nodiţilor, ale adamiţilor şi ale andiţilor; potenţialul civilizaţiei moderne s-a răspândit în toată lumea pornind de la aceste regiuni.

1. Andiţii Turkestanului

79:1.1 (878.2) Timp de peste douăzeci şi cinci de mii de ani, aproape până în anul 2.000 înaintea erei creştine, andiţii au fost preponderenţi în inima Eurasiei, cu toate că influenţa lor se diminua. În ţinuturile joase ale Turkestanului, andiţii au făcut o întoarcere spre vest în jurul lacurilor interioare către Europa; ei s-au infiltrat şi spre est, pornind de la ţinuturile înalte ale acestei regiuni. Turkestanul oriental (Sinkiang) şi, într-o mai mică măsură, Tibetul, au fost porţile antice prin care aceste popoare ale Mesopotamiei au pătruns în munţii care conduceau către ţinuturile nordice ale oamenilor galbeni. Infiltrarea andită în India a plecat din platoul Turkestanului spre Punjab, şi din păşunile Iranului prin Belucistan. Aceste migraţii primitive nu erau nicidecum cuceriri; ele reprezentau mai degrabă curentul continuu al triburilor andite care se infiltrau în India occidentală şi în China.

79:1.2 (878.3) Timp de aproape cincisprezece mii de ani, centre de cultură mixte andite au subzistat în bazinul fluviului Tarim din Sinkiang, şi în sud pe platourile Tibetului, unde andiţii şi andoniţii erau foarte amestecaţi. Valea Tarimului era postul estic cel mai avansat al adevăratei culturi a andiţilor. Ei şi-au pus bazele coloniilor lor şi au intrat în relaţii comerciale pe de o parte în est, cu chinezii progresişti, şi pe de altă parte în nord, cu andoniţii. În această epocă, regiunea Tarimului era fertilă, iar ploile erau abundente. În est, Gobi era o vastă păşune deschisă, unde crescătorii de turme se transformau treptat în agricultori. Această civilizaţie a pierit când vânturile de ploaie şi-au schimbat direcţia spre sud-est, însă, la vremea ei, ea rivaliza chiar şi cu aceea a Mesopotamiei.

79:1.3 (878.4) Către anul 8.000 înaintea erei creştine, ariditatea în uşoară creştere a platourilor înalte ale Asiei centrale a început să îi alunge pe andiţi spre fundurile văilor şi coastelor maritime. Această secetă nu numai că i-a împins spre văile Nilului, ale Eufratului, ale Indului şi ale Fluviului Galben, însă ea a provocat şi o nouă dezvoltare a civilizaţiei andite. Comercianţii au apărut în mare număr, şi au format o nouă clasă de oameni.

79:1.4 (879.1) Când condiţiile climaterice le-au făcut vânatul puţin profitabil, andiţii migratori n-au urmat cursul evolutiv al raselor antice prin a deveni păstori. Comerţul şi viaţa citadină şi-au făcut atunci apariţia. Din Egipt, din Mesopotamia şi din Turkestan, până la fluviile Chinei şi ale Indiei, triburile cele mai civilizate au început să se grupeze în oraşele consacrate manufacturii şi comerţului. Adonia, situată lângă oraşul actual al Askhabadului, a devenit metropola comercială a Asiei centrale. Pe calea uscatului şi pe calea apei, comerţul cu pietre, cu metale, cu lemn, precum şi olăritul, au fost accelerate.

79:1.5 (879.2) Însă seceta mereu crescândă a provocat treptat marele exod andit din ţinuturile din sudul şi din estul Mării Caspice. Fluxul migraţiei spre nord s-a inversat spre sud, iar cavalerii Babilonului au început să invadeze Mesopotamia.

79:1.6 (879.3) Ariditatea în creştere a Asiei centrale a acţionat la rândul ei pentru a reduce populaţia şi a o face să fie mai puţin războinică. Când diminuarea ploilor în nord i-a obligat pe andoniţii nomazi să se îndrepte către sud, andiţii au pornit din Turkestan într-un formidabil exod. Aceasta a fost pătrunderea finală a aşa zişilor arieni în Levant şi în India. Ea a marcat apogeul lungii dispersări a descendenţilor micşti ai lui Adam, pe parcursul căreia toate popoarele asiatice şi cea mai mare parte a populaţiilor insulare ale Pacificului au fost ameliorate, într-o oarecare măsură, de către aceste rase superioare.

79:1.7 (879.4) Astfel, în timp ce se răspândeau pe emisfera orientală, andiţii au fost deposedaţi de pământurile lor natale din Mesopotamia şi din Turkestan, căci această vastă deplasare a andoniţilor către sud a fost aceea care a diminuat prezenţa adamiţilor în Asia centrală până într-acolo încât să îi facă să dispară.

79:1.8 (879.5) Însă, chiar şi în secolul al douăzecilea după Crist, se găsesc urme de sânge andit printre turanieni şi tibetani, după cum o atestă tipurile blonde care se întâlnesc ocazional în aceste regiuni. Analele chineze primitive descriu prezenţa nomazilor cu păr roşcat în nordul coloniilor paşnice de la Fluviul Galben, şi se păstrează încă picturi care reprezintă cu fidelitate prezenţa ambelor tipuri andit-blond şi mongol-brun în bazinul Tarimului de odinioară.

79:1.9 (879.6) Ultima manifestare a geniului militar, acum dispărut, al andiţilor din Asia centrală a avut loc în anul 1200 al erei creştine când mongolii, sub comanda lui Gingis Han, au început cucerirea părţii majore a continentului asiatic. Ca şi andiţii de odinioară, aceşti războinici au proclamat existenţa 'unui singur Dumnezeu în ceruri'. Destrămarea rapidă a imperiului lor a întârziat mult timp raporturile culturale dintre Occident şi Orient, şi a dăunat mult dezvoltării conceptului monoteist în Asia.

2. Cucerirea Indiei de către Andiţi

79:2.1 (879.7) India este singurul loc în care toate rasele Urantiei se găsesc amestecate, invazia andită adăugând ultima linie. Rasele sangice au luat naştere în ţinuturile înalte din nord-vestul Indiei. Membrii fiecărei rase, fără excepţie, au pătruns, la începutul lor, în subcontinentul Indiei, lăsând în urma lor amestecul de rase cel mai eterogen care a existat vreodată pe Urantia. India antică a acţionat ca un bazin de captare pentru rasele care migrau. Baza peninsulei era ceva mai îngustă decât acum, căci o mare parte a deltelor Indului şi a Gangelui sunt formate în cursul ultimilor cincizeci de mii de ani.

79:2.2 (879.8) Toate primele amestecuri de rase din India constau dintr-o fuziune a raselor migratoare roşii şi galbene cu aborigenii adoniţi. Mai târziu, acest grup a fost slăbit de absorbirea celei mai mari porţiuni a populaţiilor verzi orientale, acum stinse, precum şi a unui mare număr de indivizi ai rasei portocalii; el a fost apoi uşor ameliorat de o acceptare limitată de oameni albaştri, dar a suferit extrem de mult când a asimilat un mare număr de membri ai rasei violete. Dar aşa zişii aborigeni ai Indiei nu prea sunt reprezentativi pentru aceste popoare primitive; ei formează mai degrabă liziera cea mai inferioară din sud şi din est, care nu a fost niciodată complet absorbită de andiţii primitivi şi nici de verii lor arieni apăruţi mai târziu.

79:2.3 (880.1) Către anul 20.000 dinaintea erei creştine, populaţia occidentală a Indiei s-a impregnat deja cu sânge adamic, şi niciodată, în istoria Urantiei, nici un alt popor nu a combinat atâtea rase diferite. Însă este un caz nefericit că filiaţiile sangice secundare au predominat, şi a fost o adevărată calamitate faptul că atât oamenii albaştri cât şi cei roşii au fost atât de puţin numeroşi în acest creuzet rasial al trecutului îndepărtat; dacă ar fi avut un plus de filiaţii sangice primare, aceasta ar fi contribuit mult la înălţarea unei civilizaţii care ar fi putut să fie încă şi mai mare. Situaţia s-a dezvoltat după cum urmează: oamenii roşii s-au distrus unii pe alţii în Americi, oamenii albaştri s-au răspândit în Europa, iar primii copii ai lui Adam (precum şi partea cea mai mare a descendenţilor lor) nu prea şi-au manifestat dorinţa să se unească cu popoarele de culoare mai închisă, fie ele din India, din Africa, sau din oricare altă parte.

79:2.4 (880.2) Către anul 15.000 dinaintea erei creştine, presiunea populaţiei în creştere din tot Turkestanul şi din tot Iranul a provocat prima emigrare de mare anvergură a andiţilor spre India. Timp de peste cincisprezece secole, aceste popoare superioare s-au revărsat înăuntru, prin traversarea ţinuturilor înalte ale Belucistanului, răspândindu-se în văile Indului şi ale Gangelui, deplasându-se lent înspre sudul Decanului. Această presiune andită dinspre nord-vest a alungat multe dintre neamurile inferioare din sud şi din est în Birmania şi în China de sud, dar nu suficient pentru a salva invadatorii de o anihilare rasială.

79:2.5 (880.3) India nu a reuşit să îşi instituie hegemonia asupra Eurasiei, iar eşecul ei a fost în mare măsură o chestiune de topografie. Presiunea populaţiilor care veneau din nord nu a făcut decât să înghesuie majoritatea locuitorilor spre sud, ceea ce a suprapopulat teritoriile din ce în ce mai strâmte ale Decanului, înconjurat din toate părţile de mare. Dacă ar fi avut pământuri vecine care să le ofere loc de emigrare, popoarele inferioare ar fi fost expulzate în toate direcţiile, iar neamurile superioare ar fi întemeiat o civilizaţie mai evoluată.

79:2.6 (880.4) De fapt, cuceritorii andiţi primitivi au făcut o încercare disperată pentru a-şi păstra identitatea şi pentru a stăvili mareea înghiţirii rasiale prin stabilirea de restricţii rigide cu privire la căsătoriile mixte. Cu toate astea, către anul 10.000 înaintea erei creştine, andiţii erau deja absorbiţi, dar masa întreagă a populaţiei fusese considerabil ameliorată de această absorbire.

79:2.7 (880.5) Amestecurile de rase sunt totdeauna avantajoase, în sensul că ele favorizează varietatea de talente culturale şi contribuie la progresul civilizaţiei, însă, dacă elementele inferioare ale neamurilor rasiale predomină, reuşita nu durează mult timp. Nu se poate păstra o cultură poliglotă decât dacă filiaţiile superioare se reproduc cu o marjă de siguranţă suficientă în raport cu cele inferioare. Dacă inferiorii se reproduc fără restricţie, în timp ce superiorii îşi limitează progenitura, aceasta conduce infailibil la sinuciderea civilizaţiei culturale.

79:2.8 (880.6) Dacă cuceritorii andiţi ar fi fost de trei ori mai numeroşi decât au fost în realitate, sau dacă ar fi alungat sau ar fi nimicit treimea mai puţin dezirabilă a locuitorilor amestecaţi din portocaliu, din verde şi din indigo, India ar fi devenit unul din polii conducători mondiali ai civilizaţiei culturale; ea ar fi atras atunci o parte mai mare a valurilor de emigrare mesopotamiene ulterioare, care s-au revărsat în Turkestan şi s-au îndreptat de acolo spre Europa prin nord.

3. India Dravidiană

79:3.1 (881.1) Amestecarea cuceritorilor andiţi ai Indiei cu indigenii a produs în cele din urmă popoarele mixte numite dravidiene. Primii dravidieni, care erau mai puri, posedau o pricepere în realizările culturale, dar această calitate a slăbit continuu pe măsură ca ereditatea lor andită s-a atenuat progresiv. Iar acest fapt este cel care a condamnat civilizaţia indiană în curs de naştere, cu aproape doisprezece mii de ani în urmă; dar infuzia de sânge al lui Adam, chiar şi în mică cantitate, a provocat o accelerare notabilă a dezvoltării sociale. Această rasă compusă a produs imediat civilizaţia care conţinea indivizii cei mai înzestraţi din câţi mai existau atunci pe pământ.

79:3.2 (881.2) Nu cu mult după cucerirea Indiei, andiţii dravidieni şi-au pierdut contactele lor rasiale şi culturale cu Mesopotamia, dar legăturile au fost restabilite prin deschiderea ulterioară a liniilor maritime şi a rutelor caravanelor. Pe durata ultimelor zece milenii, India nu a pierdut niciodată în întregime contactul în vest cu Mesopotamia şi în est cu China, cu toate că barierele muntoase au favorizat foarte mult relaţiile cu Occidentul.

79:3.3 (881.3) Cultura superioară şi tendinţele religioase ale popoarelor Indiei datează din primele timpuri ale dominaţiei dravidiene; ele se datorează în parte unui mare număr de preoţi sethiţi care au pătruns în India, atât în cursul primelor invazii andite cât şi în timpul invaziilor ariene ulterioare. Firul conducător al monoteismului care traversează istoria religioasă a Indiei pleacă deci de la învăţăturile adamiţilor din cea de-a doua grădină.

79:3.4 (881.4) Încă din anul 16.000 înaintea erei creştine, o companie de o sută de preoţi sethiţi a pătruns în India, şi aproape că a reuşit să cucerească din punct de vedere religios jumătatea occidentală a acestui popor poliglot, dar religia lor nu s-a menţinut. În intervalul a cinci mii de ani, doctrina lor asupra Trinităţii Paradisului degenerase, devenind simbolul triunic al zeului focului.

79:3.5 (881.6) Cu toate acestea, timp de peste şapte mii de ani, până la sfârşitul migraţiilor andite, statutul religios al locuitorilor Indiei a fost cu mult deasupra celui al restului pământului. În această epocă, India promitea să producă civilizaţia culturală, religioasă, filozofică şi comercială cea mai avansată din lume. Dacă andiţii nu ar fi fost complet înghiţiţi de popoarele din sud, probabil că acest ţel s-ar fi realizat.

79:3.6 (881.6) Centrele dravidiene de cultură erau situate în văile fluviilor, în principal în cea a Indului şi a Gangelui, şi în Decan, de-a lungul celor trei mari fluvii care curgeau prin Strâmtorile Orientale spre mare. Coloniile lor, de-a lungul coastei maritime a Strâmtorilor Occidentale, şi-au datorat importanţa relaţiilor pe calea mării cu Sumeria.

79:3.7 (881.7) Dravidienii au fost printre primele popoare care aveau să construiască oraşe şi să se lanseze, la o scară mare, în afaceri de import şi de export, atât pe cale terestră cât şi pe cale maritimă. Încă din anul 7.000 înaintea erei creştine, importante caravane de cămile făceau regulat călătoria spre îndepărtata Mesopotamie. Vapoarele dravidiene avansau de-a lungul coastei traversând Marea Arabică până la porturile sumeriene din Golful Persic, şi se aventurau pe apele Golfului Bengalului până în India orientală. Marinarii şi negustorii au importat un alfabet, precum şi arta scrierii.

79:3.8 (881.8) Aceste relaţii comerciale au contribuit în mare măsură la diversificarea încă şi mai pronunţată a unei culturi deja cosmopolite, şi au provocat foarte devreme apariţia numeroaselor rafinamente, şi chiar a obiectelor de lux ale vieţii citadine. Când arienii, apăruţi mai târziu, au intrat în India, ei nu au recunoscut, în dravidieni, pe neamurile lor andite absorbite de rasele sangice, însă au găsit o civilizaţie bine dezvoltată. În ciuda limitărilor biologice, dravidienii au întemeiat o civilizaţie superioară, care a fost în mare măsură propagată în toată India, şi care a supravieţuit în Decan până în timpurile moderne.

4. Invazia Indiei de către Arieni

79:4.1 (882.1) A doua pătrundere andită în India a fost invazia arienilor; ea sa extins pe o perioadă de aproape cinci sute de ani, la jumătatea celui de-al treilea mileniu dinaintea lui Crist. Această migraţie a marcat exodul final al andiţilor în afara căminului lor din Turkestan.

79:4.2 (882.2) Primele centre ariene erau împrăştiate pe jumătatea nordică a Indiei, mai ales în nord-est. Aceşti invadatori nu au terminat niciodată cucerirea ţării, iar neglijenţa le-a cauzat ulterior pieirea. Minoritatea lor numerică i-a făcut vulnerabili absorbirii de către dravidienii din sud, care au invadat mai târziu toată peninsula, cu excepţia provinciilor himalayene.

79:4.3 (882.3) Arienii nu au exercitat decât o foarte slabă acţiune rasială în India, dar nu şi în provinciile din nord. În Decan, influenţa lor a fost mai degrabă culturală şi religioasă decât rasială. Persistenţa mai prelungită de sânge aşa zis arian în India de nord nu se datorează numai prezenţei arienilor în număr mai mare în aceste regiuni, ci şi faptului că ei au fost reîntăriţi ulterior de alţi cuceritori, comercianţi şi misionari. Până la primul secol de dinainte de Crist, a fost o infiltrare continuă de sânge arian în Punjab, ultimul influx care însoţea campaniile militare ale elenilor.

79:4.4 (882.4) În câmpia Gangelui, arienii şi dravidienii au sfârşit prin a se contopi şi au zămislit o înaltă cultură; acest centru a fost ulterior întărit de aporturile din nord-est care veneau din China.

79:4.5 (882.5) În India, numeroase tipuri de organizaţii sociale au înflorit din când în când, mergând de la sistemele semi-democratice ale arienilor până la formele despotice şi monarhice de guvernare. Dar trăsătura cea mai caracteristică a societăţii a fost persistenţa marilor caste sociale instituite de arieni, în efortul lor de a-şi perpetua identitatea rasială. Acest sistem minuţios de caste a fost păstrat până în zilele noastre.

79:4.6 (882.6) Dintre cele patru mari caste, toate, în afară de prima, au fost stabilite într-un efort inutil de a împiedica amalgamarea rasială a cuceritorilor arieni cu supuşii lor inferiori. Însă casta majoră, aceea de preoţi-învăţători, provenea de la sethiţi. Brahmanii secolului al douăzecilea al erei creştine sunt descendenţii culturali, în linie directă, ai preoţilor celei de-a doua grădini, cu toate că învăţăturile lor se deosebeau considerabil de cele ale iluştrilor lor predecesori.

79:4.7 (882.7) Când arienii au pătruns în India, au adus cu ei conceptele lor asupra Deităţii, aşa cum fuseseră păstrate în ceea ce s-a mai rămas din tradiţiile religiei celei de-a doua grădini. Dar preoţii brahmani nu au fost niciodată capabili de a rezista forţei vii păgâne stabilite prin contactul brusc cu religiile inferioare ale Decanului după dispariţia rasială a arienilor. Marea majoritate a populaţiei a căzut deci în sclavia superstiţiilor înrobitoare ale religiilor inferioare. Aşadar, India nu a reuşit să producă înalta civilizaţie pe care timpurile cele mai îndepărtate o lăsaseră să se întrevadă.

79:4.8 (882.8) Trezirea spirituală a celui de-al şaselea secol de dinainte de Crist nu a persistat în India; ea s-a stins treptat chiar înainte de invazia musulmană. Cu toate acestea, se poate ca într-o bună zi să se ivească un Gautama şi mai mare, pentru a conduce India în căutarea Dumnezeului Viu. Atunci lumea va observa rodirea potenţialului cultural al unui popor înzestrat rămas mult timp inert sub influenţa amorţitoare a unei viziuni spirituale neprogresiste.

79:4.9 (883.1) Cultura are un fundament solid în baza biologică, dar castele singure nu puteau perpetua cultura ariană, căci religia, adevărata religie, este sursa indispensabilă de energie superioară care îndeamnă oamenii la stabilirea unei civilizaţii superioare, fondată pe fraternitatea umană.

5. Oamenii roşii şi oamenii galbeni

79:5.1 (883.2) În timp ce istoria Indiei este aceea a cuceririi ei de către andiţi şi a absorbirii lor finale de către popoarele evolutive mai vechi, istoria Asiei orientale este, într-un mod mai special, aceea a sangicilor primari şi, în particular, aceea a oamenilor roşii şi a oamenilor galbeni. Aceste două rase au scăpat în mare măsură de amestecul cu filiaţia umilă a Neanderthalului, care i-a întârziat atât de mult pe oamenii albaştri din Europa, păstrând astfel potenţialul superior de tip sangic primar.

79:5.2 (883.3) Oamenii Neanderthalului erau răspândiţi pe toată lărgimea Eurasiei, dar aripa lor orientală era cea mai contaminată de filiaţiile animale degradate. Aceste tipuri subumane au fost împinse iarăşi către sud de către al cincilea gheţar, aceeaşi calotă glaciară care a blocat atât de mult timp migrarea sangicilor spre Asia orientală. Când oamenii roşii s-au îndreptat către nord-est înconjurând ţinuturile înalte ale Indiei, ei au găsit Asia de nord-est scăpată de aceste tipuri subumane. Filiaţiile inferioare ale Neanderthalului au fost distruse sau izgonite de pe continent de triburile galbene care au emigrat ulterior, dar oamenii roşii au domnit suprem în Asia orientală timp de aproape o sută de mii de ani înainte de sosirea triburilor galbene.

79:5.3 (883.4) În urmă cu peste trei sute de mii de ani , masa principală de oameni galbeni intra în China venind din sud, prin migrare, de-a lungul coastei maritime. În fiecare mileniu, ei pătrundeau din ce în ce mai adânc în interiorul ţinuturilor, însă ei nu au stabilit nici un contact cu fraţii lor tibetani migratori decât într-o epoci relativ recente.

79:5.4 (883.5) Presiunea unei populaţii în creştere a determinat rasa galbenă, care se deplasa spre nord, să pătrundă în terenurile de vânătoare ale oamenilor roşii. Această încălcare, dublată de un antagonism rasial natural, a dus la ostilităţi în creştere, şi astfel a început lupta crucială pentru stăpânirea terenurilor fertile ale îndepărtatei Asie.

79:5.5 (883.6) Povestea acestei bătălii milenare dintre rasa galbenă şi cea roşie este o epopee a istoriei Urantiei. Timp de peste două sute de mii de ani, aceste două rase superioare au purtat un război înverşunat şi neîntrerupt. În cursul primelor bătălii, oamenii roşii au avut, în general, avantajul de partea lor; expediţiile lor au făcut ravagii printre coloniile galbene. Însă oamenii galbeni erau elevi iscusiţi în arta războiului şi manifestau de timpuriu multă pricepere în convieţuirea în pace cu compatrioţii lor. Chinezii au fost primii care aveau să înţeleagă că forţa lor era în uniune. Triburile roşii au continuat să se bată între ele, şi au început în curând să sufere înfrângeri repetate din partea implacabililor agresori chinezi, care îşi urmau marşul lor neabătut către nord.

79:5.6 (883.7) Acum o sută de mii de ani, triburile decimate ale rasei roşii se luptau cu spatele la zidul ultimului gheţar în retragere. Încă de când s-a ivit posibilitatea de a trece spre est prin istmul Bering, aceste triburi nu au întârziat să părăsească malurile neospitaliere ale continentului asiatic. Acum sunt 85.000 de ani de când ultimii oameni roşii de rasă pură sunt plecaţi din Asia, dar lunga lor luptă a lăsat amprenta ei genetică asupra rasei galbene victorioase. Chinezii din nord, precum şi siberienii andoniţi, au asimilat multe din elementele neamurilor roşii, şi au avut foarte mult de câştigat.

79:5.7 (884.1) Indienii Americii de Nord nu au intrat niciodată în contact nici măcar cu descendenţii andiţi ai lui Adam şi ai Evei, căci ei fuseseră deposedaţi de pământurile lor natale din Asia cu circa cincizeci de mii de ani înainte de sosirea lui Adam. În cursul epocii migraţiilor andite, filiaţiile roşii pure s-au răspândit pe suprafaţa Americii de Nord sub forma triburilor nomade, a vânătorilor care practicau şi agricultura într-o oarecare măsură. Aceste rase şi grupuri culturale au rămas aproape complet izolate de restul lumii, de la sosirea lor în Americi până la sfârşitul primului mileniu al erei creştine, când au fost descoperite de rasele albe din Europa. Până în vremea aceea, triburile nordice de oameni roşii nu văzuseră niciodată oameni de culoare mai apropiată de alb decât erau eschimoşii.

79:5.8 (884.2) Rasa galbenă şi rasa roşie sunt singurele care au atins un înalt grad de civilizaţie independent de influenţa andiţilor. Cel mai vechi centru de cultură al amerindienilor a fost acel al lui Onamonalonton în California, dar, în anul 35.000 înaintea erei creştine, el era dispărut de mult timp. În Mexic, în America centrală şi în munţii Americii de Sud, civilizaţiile mai târzii şi mai durabile au fost întemeiate de o rasă de predominanţă roşie, care conţinea însă un amestec considerabil de oameni galbeni, roşii şi albaştri.

79:5.9 (884.3) Aceste civilizaţii au fost produsele evolutive ale sangicilor, cu toate că un slab aport de sânge andit a ajuns şi în Peru. Cu excepţia eschimoşilor din America de Nord şi a unor andiţi polinezieni din America de Sud, popoarele din emisfera occidentală nu au avut nici un contact cu restul lumii până la sfârşitul primului mileniu al erei creştine. În planul original al Melchizedekilor pentru ameliorarea raselor Urantiei, fusese prevăzut ca un milion de descendenţi în linie directă din Adam să se ducă în Americi pentru a înnobila rasa roşie.

6. Zorii civilizaţiei Chineze

79:6.1 (884.4) La câtva timp după alungarea oamenilor roşii în America de Nord, chinezii în expansiune i-au alungat pe andoniţi din văile fluviale ale Asiei orientale, împingându-i spre nord, în Siberia, şi spre vest, în Turkestan, unde au intrat curând în contact cu cultura superioară a andiţilor.

79:6.2 (884.5) În Birmania şi în peninsula Indochinei, culturile Indiei şi ale Chinei s-au amestecat şi au dat naştere civilizaţiilor succesive ale acestor regiuni. Rasa verde dispărută a persistat aici într-o mai mare proporţie decât oriunde altundeva în lume.

79:6.3 (884.6) Multe rase diferite locuiau pe insulele Pacificului. În general, insulele din sud, care erau pe atunci mai mari, erau ocupate de neamuri având un mare procentaj de sânge verde şi indigo. Insulele din nord au fost stăpânite de andoniţi şi, mai târziu, de rase care conţineau o mare proporţie de viţă galbenă şi roşie. Strămoşii poporului japonez nu au fost izgoniţi de pe continentul Asiatic înainte de anul 12.000 înaintea erei creştine; ei au fost alungaţi de o puternică presiune din partea triburilor chineze nordice, care coborau spre sud de-a lungul coastei. Exodul lor final nu a rezultat atât din presiunea populaţiei, cât din iniţiativa unui şef, pe care ei au sfârşit prin a-l considera un personaj divin.

79:6.4 (885.1) Ca şi popoarele Indiei şi ale Levantului, triburile victorioase ale rasei galbene şi-au stabilit primele lor centre de-a lungul mării şi în susul fluviilor. Coloniile de coastă au avut după aceea dificultăţi cu traiul, căci inundaţiile în creştere şi albia schimbătoare a fluviilor au făcut de nelocuit oraşele pământurilor joase.

79:6.5 (885.2) Acum douăzeci de mii de ani, strămoşii chinezilor construiseră o duzină de mari centre de învăţământ şi de cultură primitive, îndeosebi de-a lungul Fluviului Galben şi al Fluviului Yang-Tse. Aceste centre au fost curând reîntărite de un curent constant de popoare mixte superioare care veneau din Sinkiang şi din Tibet. Emigranţii din Tibet spre valea fluviului Yang-Tse nu au fost tot atât de numeroşi ca în nord, iar centrele tibetane nu erau tot atât de avansate ca cele din bazinul Tarim, dar ambele mişcări au adus o anumită doză de sânge andit spre est în coloniile fluviale.

79:6.6 (885.3) Superioritatea străvechii rase galbene se datora următorilor patru mari factori:

79:6.7 (885.4) 1. Factorul genetic. Spre deosebire de rudele lor de culoare albastră din Europa, rasa galbenă şi cea roşie scăpaseră amândouă, într-o mare măsură, de amestecul cu liniile umane degradate. Chinezii din nord, deja întăriţi de micile aporturi ale filiaţiilor superioare roşii şi andonice, au devenit curând beneficiarii unui aflux considerabil de sânge andit. Chinezii din sud nu au fost tot atât de favorizaţi în această privinţă. Ei suferiseră mult timp din cauza absorbirii prea multora dintre elementele rasei verzi, şi mai târziu au fost slăbiţi şi de infiltrarea de mulţimi de neamuri inferioare izgonite din India de invazia dravidiano-andită. Există astăzi, în China, o deosebire clară între rasele din nord şi cele din sud.

79:6.8 (885.5) 2. Factorul social. Rasa galbenă a aflat de timpuriu de valoarea păcii dintre compatrioţi. Caracterul ei pacific i-a permis să îşi mărească populaţia până într-acolo încât să asigure răspândirea civilizaţiei ei printre milioane de indivizi. Între anul 25.000 şi 5.000 înaintea erei creştine, masa de oameni cea mai înalt civilizată a Urantiei se găsea în centrul şi în nordul Chinei. Oamenii galbeni au fost primii care aveau să realizeze o solidaritate rasială - primii care aveau să atingă o civilizaţie culturală, socială şi politică la scară mare.

79:6.9 (885.6) Chinezii anului 15.000 dinaintea erei creştine erau militarişti agresivi; ei nu fuseseră slăbiţi de un respect excesiv pentru trecut; ei formau un corp compact de mai puţin de douăsprezece milioane de oameni care vorbeau toţi aceeaşi limbă. În cursul acestei perioade, ei au clădit o adevărată naţiune, mult mai unită şi mai omogenă decât uniunile lor politice din timpurile istorice.

79:6.10 (885.7) 3. Factorul spiritual. Pe parcursul erei migraţiilor andite, chinezii se numărau printre popoarele cele mai spirituale ale pământului. Îndelungata lor aderare la cultul Adevărului Unic proclamat de Singlangton i-a menţinut în avangarda celei mai mari părţi a celorlalte rase. Impulsul unei religii progresive şi avansate este adesea un factor decisiv al dezvoltării culturale. În timp ce India lâncezea, China îşi făcea drum înainte sub tonicul însufleţitor al unei religii al cărei adevăr era păstrat cu sfinţenie ca Deitate supremă.

79:6.11 (885.8) Această adorare a adevărului a stimulat căutarea şi explorarea neînfricată a legilor naturii şi a potenţialului umanităţii. Chiar şi acum şase mii de ani, chinezii studiau mereu cu ardoare, şi îşi urmau cu dinamism căutarea lor după adevăr.

79:6.12 (885.9) 4. Factorul geografic. China este protejată la vest de munţi şi la est de Oceanul Pacific. Numai la nord era deschisă atacurilor; or, de la epoca oamenilor roşii până la sosirea descendenţilor ulteriori ai andiţilor, nordul Chinei nu a fost niciodată ocupat de nici o rasă agresivă.

79:6.13 (886.1) Fără barierele muntoase şi fără declinul ulterior al culturii ei spirituale, rasa galbenă ar fi atras indubitabil către ea partea majoră a andiţilor care emigrau din Turkestan, şi ar fi dominat incontestabil, cu rapiditate, civilizaţia lumii.

7. Andiţii pătrund în China

79:7.1 (886.2) Cu circa cincisprezece mii de ani în urmă, andiţii, într-un număr considerabil, traversau trecătoarea Ti Tao şi se răspândeau în valea superioară a Fluviului Galben printre coloniile chineze din Kansou. În curând, ei au pătruns la est în Honan, unde se găseau coloniile cele mai progresive. Această infiltrare care venea din vest era cam pe jumătate andonită şi pe jumătate andită.

79:7.2 (886.3) Centrele nordice de cultură, de-a lungul Fluviului Galben, fuseseră totdeauna mai progresive decât centrele sudice de pe Yang-Tse. În câteva mii de ani, după sosirea oamenilor superiori, chiar şi puţin numeroşi, coloniile Fluviului Galben se distanţaseră de satele Yang-Tseului. În raport cu fraţii lor din sud, ele atinseseră o poziţie culturală avansată, pe care au conservat-o mereu de atunci.

79:7.3 (886.4) Andiţii erau în număr relativ restrâns, iar cultura lor nu era atât de superioară, însă amalgamarea cu ei a produs o filiaţie cu . Chinezii din nord au primit exact atâta sânge andit cât pentru a aprinde curiozitatea exploratoare febrilă atât de caracteristică a raselor albe nordice. Acest influx mai limitat de ereditate andită a adus mai puţine necazuri stabilităţii înnăscute a tipului sangic.

79:7.4 (886.5) Valurile ulterioare de andiţi au adus cu ele anumite progrese culturale ale Mesopotamiei; aceasta este adevărat în special pentru ultimele valuri ale emigraţiei care venea din vest. Ele au ameliorat foarte mult practicile economice şi educative ale chinezilor din nord. Influenţa lor asupra culturii religioase a rasei galbene a fost efemeră, dar descendenţii lor au contribuit mult la o trezire spirituală ulterioară. Cu toate acestea, tradiţiile frumuseţii Edenului şi a Dalamatiei au influenţat tradiţiile chineze; legendele chineze primitive situează 'tărâmul zeilor' în occident.

79:7.5 (886.6) Poporul chinez n-a început să construiască oraşe şi să se lanseze în manufactură decât după anul 10.000 dinaintea erei creştine, ca urmare a schimbărilor climatice din Turkestan şi a sosirii ultimilor imigranţi andiţi. Infuzia din acest sânge nou nu s-a realizat atât în scopul de a adăuga mai mult la civilizaţia oamenilor galbeni, cât pentru a stimula o nouă şi rapidă dezvoltare a tendinţelor latente ale filiaţiilor chineze superioare. De la Honan până la Shansi, potenţialele unei civilizaţii avansate au ajuns la maturitate. Prelucrarea metalelor, precum şi toate artele şi manufacturile, datează din acea epocă.

79:7.6 (886.7) Similitudinile dintre anumite metode ale chinezilor şi ale mesopotamienilor primitivi pentru calcularea timpului, pentru astronomia şi administrarea guvernamentală s-au datorat relaţiilor comerciale dintre aceste două centre mult îndepărtate. Chiar şi pe vremea sumerienilor, negustorii chinezi călătoreau pe drumurile terestre care traversau Turkestanul, pentru a ajunge până în Mesopotamia. Aceste schimburi nu au fost unilaterale - valea Eufratului a beneficiat considerabil, la fel ca şi popoarele din câmpia Gangelui. Dar schimbările de climat şi invaziile nomade, în al treilea mileniu dinaintea erei creştine, au redus considerabil volumul comerţului care mergea pe urmele caravanelor Asiei centrale.

8. Următoarea civilizaţie Chineză

79:8.1 (887.1) În timp ce oamenii roşii sufereau din pricina purtării prea multor războaie, nu e cu totul greşit a spune că dezvoltarea structurală a Statului printre chinezi a fost întârziată de amploarea cuceririi Asiei de către ei. Ei aveau un mare potenţial de solidaritate rasială, care nu a reuşit să se dezvolte, deoarece îi lipsea stimulentul continuu pe care îl reprezenta pericolul mereu prezent al unei agresiuni venite din exterior.

79:8.2 (887.2) Odată cu înfăptuirea cuceririi Asiei orientale, anticul Stat militar se dezintegra progresiv, iar războaiele trecutului au fost uitate. Din bătălia epică împotriva rasei roşii nu au persistat decât tradiţiile nedesluşite ale unei lupte antice contra poporului de arcaşi. Chinezii s-au orientat devreme către agricultură, ceea ce le-a sporit tendinţele pacifiste; în acelaşi timp, raportul oameni-sol era mult inferior celui normal pentru o regiune agricolă, ceea ce a contribuit la viaţa din ce în ce mai paşnică a ţării.

79:8.3 (887.3) Conştiinţa înfăptuirilor trecute (întrucâtva diminuate în prezent), conservatorismul unui popor în marea sa majoritate agricol, precum şi o viaţă de familie bine dezvoltată, au dat naştere unei venerări a strămoşilor, care a culminat în obiceiul de a-i onora pe oamenii trecutului până într-acolo încât să frizeze adorarea. Un comportament foarte asemănător a prevalat printre rasele albe ale Europei timp de vreo cinci sute de ani după dezmembrarea civilizaţiei greco-romane.

79:8.4 (887.4) Credinţa şi cultul 'Adevărului Unic' aşa cum erau date ca învăţătură de Singlangton nu au dispărut niciodată complet; însă, odată cu trecerea timpului, căutarea adevărurilor noi şi superioare a fost dominată de o tendinţă crescândă de a venera starea de lucruri deja stabilită. Geniul rasei galbene s-a abătut lent de la căutarea necunoscutului la păstrarea cunoscutului. Aceasta este raţiunea pentru care civilizaţia care progresase cel mai rapid din lume a ajuns să stagneze.

79:8.5 (887.5) Între anul 4.000 şi anul 500 dinaintea erei creştine, reunificarea politică a rasei galbene a fost încheiată, dar uniunea culturală a centrului Yang-Tseului şi a Fluviului Galben fusese deja efectuată mai înainte. Această reunificare politică a grupurilor tribale mai târzii nu a fost lipsită de conflicte, dar stima populară pentru război a rămas redusă. Cultul strămoşilor, înmulţirea dialectelor şi absenţa înrolării pentru acţiunile militare, timp de mii şi mii de ani, îi făcuseră pe aceşti oameni extrem de paşnici.

79:8.6 (887.6) Deşi rasa galbenă a eşuat în promisiunile ei de a dezvolta rapid un Stat evoluat, ea a avansat progresiv în realizarea artelor civilizaţiei, în special în domeniul agriculturii şi al horticulturii. Problemele hidraulice cu care se confruntau agricultorii din Shansi şi din Honan impuneau o cooperare colectivă pentru a fi rezolvate. Dificultăţile de irigaţie şi de conservare a solului au contribuit în mare măsură la dezvoltarea interdependenţei, cu promovarea corespunzătoare a păcii printre grupurile de fermieri.

79:8.7 (887.7) Dezvoltările scrierii, precum şi punerea la punct a şcolilor, au contribuit curând la difuzarea cunoştinţelor la o scară până atunci neegalată. Dar natura stânjenitoare a sistemului de scriere ideografică a limitat numărul claselor instruite, cu toate că tiparul a apărut devreme. Mai presus de toate, procesul de nivelare socială şi de dezvoltare dogmatică religio-filozofică a continuat în pas grăbit. Dezvoltarea religioasă a venerării strămoşilor s-a complicat şi mai mult, printr-un val de superstiţii, care implicau adorarea naturii, însă vestigiile unui veritabil concept de Dumnezeu au rămas păstrate în cultul imperial al lui Shang-Ti.

79:8.8 (888.1) Marea slăbiciune a venerării strămoşilor este aceea că ea încurajează o filozofie orientată spre trecut. Oricât de înţeleaptă ar putea fi spicuirea înţelepciunii din trecut, e o nebunie să se privească trecutul ca pe o sursă exclusivă a adevărului. Adevărul este relativ şi se amplifică; el trăieşte mereu în prezent, ajungând la noi expresii în fiecare generaţie de oameni - şi chiar în fiecare viaţă umană.

79:8.9 (888.2) Marea forţă a venerării strămoşilor este valoarea pe care această atitudine o atribuie familiei. Stabilitatea şi persistenţa uimitoare ale culturii chineze sunt o consecinţă a rolului major acordat familiei, căci civilizaţia depinde direct de funcţionarea eficientă a familiei. În China, familia a atins o importanţă socială, şi chiar o semnificaţie religioasă, de care s-au apropiat şi alte câteva popoare.

79:8.10 (888.3) Devotamentul filial şi loialitatea familială, pretinse de cultul în creştere al strămoşilor, a asigurat stabilirea relaţiilor familiale superioare şi a grupurilor familiale durabile, care împreună au facilitat dezvoltarea factorilor următori în păstrarea civilizaţiei:

79:8.11 (888.4) 1. Conservarea bunurilor şi a bogăţiei.

79:8.12 (888.5) 2. Punerea în comun a experienţei mai multor generaţii.

79:8.13 (888.6) 3. Educarea eficientă a copiilor în artele şi în ştiinţele trecutului.

79:8.14 (888.7) 4. Dezvoltarea unui puternic simţ al datoriei, înălţarea moralităţii şi creşterea sensibilităţii etice.

79:8.15 (888.8) Perioada formatoare a civilizaţiei chineze, debutând cu sosirea andiţilor, se întinde până la marea deşteptare etică, morală, şi semi-religioasă, a celui de-al şaselea secol înainte de Crist. Şi tradiţia chineză păstrează istoria vagă a trecutului lor evolutiv; tranziţia de la familia matriarhală la familia patriarhală, stabilirea agriculturii, dezvoltarea arhitecturii, instaurarea industriei - toate acestea sunt prezentate succesiv. Mai mult decât orice altă relatare asemănătoare, această istorie prezintă, cu cea mai mare precizie, imaginea magnificei ascensiuni a unui popor superior, pornind de la nivelul barbariei. În cursul acestor vremuri, chinezii au trecut de la o societate agricolă primitivă la un organizare socială superioară, înglobând urbanizarea, manufactura, prelucrarea metalelor, schimburile comerciale, un guvern, scrierea, matematica, artele, ştiinţele şi tiparul.

79:8.16 (888.9) Aşa a persistat peste secole această civilizaţie antică a rasei galbene. Sunt aproape patruzeci de mii de ani de când s-au făcut primele progrese importante în cultura chineză. Cu toate că au existat numeroase recesiuni, civilizaţia fiilor Hanului este cel mai aproape de a prezenta o imagine neîntreruptă de progres continuu, până în epoca secolului al douăzecilea al erei creştine. Rasele albe au avut o dezvoltare mecanică şi religioasă de ordin elevat, dar ele nu i-au depăşit niciodată pe chinezi în loialitatea familială, în etica colectivă, şi nici în moralitatea personală.

79:8.17 (888.10) Această cultură străveche a contribuit mult la fericirea oamenilor. Milioane de fiinţe umane au trăit şi au murit, binecuvântate de aceste înfăptuiri. Vreme de secole, această mare civilizaţie s-a odihnit pe laurii trecutului, însă astăzi ea se deşteaptă pentru a reconsidera ţelurile transcendente ale existenţei umane şi a relua lupta continuă pentru un progres fără sfârşit.

79:8.18 (888.11) [Prezentat de un Arhanghel din Nebadon.]





Back to Top