CARTEA URANTIA - Capitolul 70. Evoluţia guvernului uman

(UF-RUM-001-2004-1)

CARTEA URANTIA   

Parte III: Istoria Urantiei

Capitolul 70. Evoluţia guvernului uman



Capitolul 70. Evoluţia guvernului uman

70:0.1 (783.1) DE CUM A rezolvat omul, în mod parţial, problema supravieţuirii sale, el s-a fost confruntat cu reglementarea relaţiilor umane. Dezvoltarea industriei cerea legi, ordine, şi o adaptare socială; proprietatea privată necesita un guvern.

70:0.2 (783.2) Pe o lume evolutivă, antagonismele sunt naturale; pacea nu se asigură decât printr-un sistem social reglator; reglementarea socială este inseparabilă de organizarea socială. O asociaţie implică o autoritate care controlează; guvernul obligă să se coordoneze antagonismele între triburi, clanuri, familii şi indivizi.

70:0.3 (783.3) Guvernul este o dezvoltare inconştientă; el evoluează prin tatonări; el are valoare de supravieţuire şi, prin urmare, devine tradiţional. Anarhia a sporit sărăcia; de aceea, guvernele (legea şi ordinea relative) au început încet-încet să se ivească sau sunt în curs de apariţie. Exigenţele colective ale luptei pentru existenţă au împins literalmente rasa umană pe calea progresivă a civilizaţiei.

1. Geneza războiului

70:1.1 (783.4) Războiul este starea naturală şi moştenirea omului în evoluţie; pacea este etalonul social ce măsoară dezvoltarea civilizaţiei. Înainte ca rasele în progres să fi fost parţial organizate din punct de vedere social, omul era foarte individualist, extrem de suspicios şi incredibil de certăreţ. Violenţa este legea naturii, ostilitatea este reacţia automată a copiilor naturii, în timp ce războiul nu reprezintă decât ceste aceleaşi activităţi înfăptuite colectiv. În toate împrejurările în care ţesătura din care este făcută civilizaţia este supusă unor tensiuni, din cauza complicaţiilor care decurg din progresul societăţii, se produce peste tot şi întotdeauna o revenire imediată şi nefastă la aceste metode iniţiale de ajustare prin violenţă a fricţiunilor care provin din relaţiile dintre fiinţele umane.

70:1.2 (783.5) Războiul este o reacţie animală contra neînţelegerilor şi iritărilor; pacea însoţeşte soluţionarea civilizată a tuturor acestor probleme sau dificultăţi. Rasele sangice şi, mai târziu, adamiţii şi nodiţii degeneraţi, aveau o fire războinică. Andoniţii au învăţat de la început regula de aur; chiar şi astăzi, descendenţii lor eschimoşi trăiesc, în principal, conform acestui cod. Obiceiurile sunt puternice în rândurile lor, şi sunt relativ feriţi de antagonisme violente.

70:1.3 (783.6) Andon şi-a învăţat copiii să îşi rezolve litigiile făcându-i să lovească fiecare un arbore cu o bâtă şi, în acelaşi timp blestemând arborele. Primul al cărui baston se rupea era proclamat învingător. Mai târziu, andoniţii şi-au reglat diferendele organizând şedinţe publice, pe parcursul cărora adversarii se reuneau şi se ridiculizau reciproc, în timp ce auditorul desemna învingătorul prin ovaţii.

70:1.4 (783.7) Însă fenomenul războiului nu putea să apară înainte ca societatea să fi evoluat suficient de mult încât să cunoască efectiv perioade de pace şi să sancţioneze practicile războinice. Însuşi conceptul de război implică un anumit grad de organizare.

70:1.5 (784.1) După apariţia grupurilor sociale, iritările individuale au început să se topească în sentimentele colective, şi acest fapt a promovat calmul în interiorul triburilor, însă cu preţul păcii dintre triburi. Pacea a fost deci mai întâi prerogativa celor din cadrul grupului sau al tribului, care îi detesta şi îi ura întotdeauna pe cei din afara grupului, străinii. Omul primitiv privea ca pe o virtute vărsarea de sânge străin.

70:1.6 (784.2) Însă nici măcar acest fapt nu a reuşit la început; când primii şefi au încercat să aplaneze neînţelegerile, ei s-au văzut adesea obligaţi să permită, cel puţin o dată pe an, lupta cu pietre în cadrul tribului. Membrii clanului se împărţeau în două grupuri şi se lansau într-o bătălie care dura toată ziua, fără nici un alt motiv decât acela de a se distra; le plăcea realmente să se bată.

70:1.7 (784.3) Războiul subzistă deoarece omul este uman, deoarece se coboară din animal prin evoluţie, şi toate animalele sunt războinice. Printre primele cauze ale războiului putem enumera:

70:1.8 (784.4) 1. Foamea, care conduce la obţinerea hranei prin jaf. Raritatea pământurilor a dus întotdeauna la război, şi pe parcursul acestor lupte primele triburi pacifice au fost practic exterminate.

70:1.9 (784.5) 2. Lipsa de femei- o încercare de a suplimenta o insuficienţă de ajutor domestic. Răpirea femeilor a provocat întotdeauna războiul.

70:1.10 (784.6) 3. Vanitatea- dorinţa de a face paradă de actele de curaj ale tribului. Triburile superioare se luptau pentru a impune modul lor de viaţă popoarelor inferioare.

70:1.11 (784.7) 4. Sclavii- nevoia de recruţi pentru mâna de lucru.

70:1.12 (784.8) 5. Răzbunarea- constituia motivul de război când cei dintr-un trib credeau că un alt trib vecin a provocat moartea unuia dintre ai lor. Doliul se prelungea până când era adus acasă un cap de om. Războiul de răzbunare a fost considerat ca justificat până într-o epocă relativ modernă.

70:1.13 (784.9) 6. Plictiseala- războiul era considerat ca o recreaţie de către tinerii acelor vremuri îndepărtate. Când nu existau pretexte destul de bune şi suficiente pentru a se declanşa un război, când pacea devenea apăsătoare, triburile vecine aveau obiceiul să pornească o luptă oarecum amicală pentru a se lansa într-o incursiune de destindere şi a se bucura astfel de un simulacru de bătălie.

70:1.14 (784.10) 7. Religia- dorinţa de a se converti la un cult. Toate religiile primitive. sancţionau războiul. Doar recent, religia a început să îl dezaprobe. Din nefericire, clerul din vechime era, în general, aliat cu puterea militară. Una dintre cele mai mari mişcări de pace din toate epocile a fost încercarea de a separa Biserica de Stat.

70:1.15 (784.11) Triburile străvechi se războiau întotdeauna la rugămintea zeilor lor, la ordinele şefilor lor sau ale vrăjitorilor lor. Evreii credeau într-un „Dumnezeu al luptelor”; povestea atacului lor asupra midianiţilor este o istorie tipică a crudităţii crunte a vechilor războaie dintre triburi. Acest atac, soldat cu masacrarea tuturor bărbaţilor şi cu uciderea după aceea a tuturor copiilor de sex masculin cât şi a tuturor femeilor care nu erau fecioare, ar fi onorat obiceiurile unui şef de trib de acum două sute de mii de ani. Şi toate acestea au fost îndeplinite în „numele Domnului Dumnezeu al Israelului”.

70:1.16 (784.12) Prezenta relatare descrie evoluţia societăţii - soluţionarea naturală a problemei raselor - omul croindu-şi propria soartă pe pământ. Astfel de atrocităţi nu sunt comise la îndemnul Deităţii, cu toată tendinţa oamenilor de a transfera responsabilitatea zeilor lor.

70:1.17 (784.13) Îndurarea militară s-a manifestat târziu în sânul omenirii. Chiar şi atunci când o femeie, Deborah, domnea asupra evreilor, a persistat aceeaşi cruzime sistematică. În victoria avută asupra gentililor, comandantul trupelor lui Deborah „trecut toată armata prin foc şi sabie; şi nimeni nu a fost cruţat”.

70:1.18 (785.1) Foarte de timpuriu în istoria rasei, s-au folosit arme muiate în otravă. S-au practicat tot felul de mutilări; Saul nu a ezitat să pretindă o sută de prepuţuri de-ale filistenilor ca zestre dată de David pentru fiica sa Mical.

70:1.19 (785.2) Primele războaie au avut loc între trib şi trib însă, mai târziu, când doi indivizi din două triburi diferite aveau o dispută, ei se băteau în duel în loc să antreneze cele două triburi într-o bătălie generală. S-a împământenit, de asemenea, obiceiul ca două armate să mizeze totul pe rezultatul unei lupte dintre doi reprezentanţi aleşi de o parte şi de cealaltă, cum a fost cazul lui David şi Goliat.

70:1.20 (785.3) Primul rafinament al războiului a constat în a face prizonieri; apoi femeile au fost scutite de ostilităţi, după care a venit recunoaşterea necombatanţilor. Castele militare şi armatele permanente s-au dezvoltat în curând, pentru a ţine pasul cu complexitatea crescătoare a luptei. De la început, li s-a interzis războinicilor să i-a alături de ei femei, şi acestea din urmă au încetat de mult timp să fie combatante, cu toate că ele au hrănit şi au îngrijit întotdeauna soldaţii şi i-au îndemnat să se bată.

70:1.21 (785.4) Practica de a declara război a reprezentat un mare progres. Aceste declaraţii ale intenţiei de a se bate denotau începutul unui simţ al echităţii, care a fost urmat de dezvoltarea treptată a regulilor de război (civilizat). Foarte devreme, s-a stabilit uzanţa de a nu se da o bătălie aproape de locuri dedicate religiei, iar mai târziu, de a nu se da o bătălie în timpul anumitor zile sfinte. A venit apoi recunoaşterea generală a dreptului de azil; refugiaţii politici au primit o protecţie.

70:1.22 (785.5) Războiul a evoluat astfel treptat, de la lupta primitivă a omului la sistemul mai ordonat al naţiunilor „civilizate” mai recente. Cu toate acestea, atitudinea socială prietenoasă nu o înlocuieşte decât foarte lent pe aceea neprietenoasă.

2. Valoarea socială a războiului

70:2.1 (785.6) În epocile trecute, un război îndârjit provoca schimbări sociale şi favoriza adoptarea de noi idei, care în mod natural nu ar fi apărut, nici în zece mii de ani. Preţul teribil plătit pentru aceste dobândiri sigure consta în regrese temporare ale societăţii la starea sălbatică. Raţiunea civilizată era nevoită să abdice. Războiul este un remediu puternic foarte costisitor şi foarte periculos; el vindecă adesea anumite tulburări sociale însă, uneori, el ucide pacientul, distruge societatea.

70:2.2 (785.7) Necesitatea constantă a apărării naţionale creează multe adaptări sociale noi şi progresive. În zilele noastre, societatea se bucură de avantajul unei lungi liste de inovaţii utile, care au fost la început întru totul militare. Ea datorează războiului chiar şi dansul, una din formele lui prime fiind un exerciţiu militar.

70:2.3 (785.8) Războiul a avut o valoare socială pentru civilizaţiile trecutului deoarece el:

70:2.4 (785.9) 1. Impunea disciplină, obliga la cooperare.

70:2.5 (785.10) 2. Premia tăria şi curajul.

70:2.6 (785.11) 3. Încuraja şi întărea naţionalismul.

70:2.7 (785.12) 4. Distrugea popoarele slabe şi neadaptate.

70:2.8 (785.13) 5. Dizolva iluzia egalităţii primitive şi stratifica în mod selectiv societatea.

70:2.9 (785.14) Războiul a avut o anumită valoare evolutivă şi selectivă însă, la fel cu sclavia, va trebui cândva abandonat în decursul lentelor progrese ale civilizaţiei; războaiele din trecut încurajau călătoriile şi relaţiile culturale; acum aceste scopuri sunt mai bine servite de metodele moderne de transport şi de comunicare. Războaiele din trecut fortificau naţiunile, însă luptele moderne destramă cultura civilizată. Războaiele vechi reuşeau să decimeze popoarele inferioare; rezultatul net al conflictelor moderne este distrugerea selectivă a celor mai bune speţe umane. Războaiele trecutului promovau organizarea şi eficienţa, însă acestea au devenit acum ţelurile industriei moderne. Pe parcursul timpurilor trecute, războiul era un ferment social care împingea societatea înainte. Acest rezultat se obţine acum mai bine prin ambiţie şi invenţie. Războaiele vechi susţineau conceptul unui Dumnezeu al bătăliilor, însă omului modern i s-a spus că Dumnezeu este iubire. Războiul a servit la atingerea multor scopuri utile în trecut. El a fost un eşafodaj indispensabil pentru construirea civilizaţiei, însă a ajuns rapid la falimentul lui cultural. El nu mai poate oferi beneficii sociale, dividende proporţionale cu pierderile teribile care îl însoţesc.

70:2.10 (786.1) În trecut medicii credeau în scurgerea de sânge ca un leac de tratare a numeroase boli, însă de atunci au descoperit remedii mai eficiente pentru cea mai mare parte a acelor tulburări. Tot astfel, va trebui, cu siguranţă, ca vărsarea internaţională de sânge cauzată de război să facă loc descoperirii unor metode mai bune pentru a vindeca bolile naţiunilor.

70:2.11 (786.2) Naţiunile Urantiei s-au angajat deja în uriaşa bătălie dintre militarismul naţionalist şi industrialism. În multe privinţe, acest conflict este analog luptei seculare dintre păstorii-vânători şi cultivatori. Însă, dacă industrialismul vrea să triumfe asupra militarismului, el trebuie să evite pericolele care îl asaltează. Pericolele industriei care se naşte pe Urantia sunt:

70:2.12 (786.3) 1. Puternica tendinţă către materialism, orbirea spirituală.

70:2.13 (786.4) 2. Adorarea puterii bogăţiei, denaturarea valorilor.

70:2.14 (786.5) 3. Viciile care vin odată cu luxul, lipsa de maturitate culturală.

70:2.15 (786.6) 4. Pericolele tot mai mari ale indolenţei, ale insensibilităţii la spiritul servirii.

70:2.16 (786.7) 5. Creşterea unei slăbiciuni rasiale de nedorit, degenerarea biologică.

70:2.17 (786.8) 6. Pericolul sclaviei industriale standardizate, stagnarea personalităţii. Munca înnobilează, însă corvezile monotone abrutizează.

70:2.18 (786.9) Militarismul este autocratic şi crud - chiar sălbatic. El favorizează organizarea socială printre cuceritori, însă îi dezmembrează pe cei învinşi. Industrialismul este mai civilizat şi ar trebui să fie realizat astfel încât să încurajeze iniţiativa şi individualismul. Societatea ar trebui să promoveze originalitatea prin toate mijloacele posibile.

70:2.19 (786.10) Nu faceţi greşeala de a glorifica războiul; luaţi seama mai degrabă la ceea ce a făcut el pentru societate, spre a vă putea reprezenta mai exact rolul înlocuitorilor lui în mersul înainte al civilizaţiei. Dacă nu vor fi găsite substitute adecvate, puteţi fi siguri că războiul va continua încă mult timp.

70:2.20 (786.11) Oamenii nu vor accepta niciodată pacea ca mod normal de viaţă fiind convinşi pe deplin şi în numeroase rânduri, că pacea este ceea ce este mai bun pentru bunăstarea lor materială şi, de asemenea, înainte ca societatea să fi oferit, plină de înţelepciune, substitute paşnice pentru satisfacerea uneia dintre tendinţele înnăscute, aceea de a se da periodic frâu liber impulsului colectiv destinat să elibereze sentimentele şi energiile continuu acumulate şi provenite din reacţii ale instinctului uman de conservare.

70:2.21 (786.12) Însă, chiar şi în treacăt, războiul ar trebui să fie onorat ca şcoală de experienţă care a constrâns o rasă de individualişti aroganţi să se supună unei autorităţi înalt concentrate, un şef executiv. Războiul de modă veche conducea la alegerea unui conducător dintre oamenii natural eminenţi; însă războiul modern nu mai face astfel. Pentru a descoperi conducători societatea trebuie acum să se întoarcă de partea cuceririlor paşnice: industria, ştiinţa şi realizările sociale.

3. Asocierile umane primitive

70:3.1 (787.1) În societatea cea mai primitivă, hoarda este totul; chiar şi copiii sunt proprietatea ei comună. Familia în evoluţie a înlocuit hoarda în creşterea copiilor, în timp ce clanurile şi triburile apărute i-au luat locul unitate socială.

70:3.2 (787.2) Imboldul sexual şi iubirea maternă au instaurat familia. Însă nici un guvern veritabil nu a apărut înainte de începerea formării grupurilor suprafamiliale. În timpurile prefamiliale, acelea ale hoardei, comanda era asigurată de indivizi aleşi fără formalităţi. Boşimanii africani nu au depăşit niciodată acest stadiu primitiv; hoardele lor nu au conducători.

70:3.3 (787.3) Familiile s-au unit, prin legături de sânge, în clanuri, în grupări de rudenii, iar clanurile s-au transformat mai târziu în triburi, în comunităţi teritoriale. Războiul şi presiunea exterioară au forţat clanurile de înrudiţi să se organizeze în triburi, însă comerţul şi negoţul au fost cele care au asigurat coeziunea acestor grupuri primitive precum şi un anumit grad de pace internă.

70:3.4 (787.4) Pacea pe Urantia va fi adusă mult mai mult de organizaţiile de comerţ internaţional decât de întreaga sofisticărie sentimentală a planurilor himerice de pace. Relaţiile comerciale au fost facilitate de dezvoltarea limbii şi de metodele perfecţionate de comunicare, precum şi de ameliorarea mijloacelor de transport.

70:3.5 (787.5) Absenţa unei limbi comune a limitat întotdeauna înmulţirea grupurilor pacifiste, cu toate că banul a devenit limba universală a comerţului modern. Coeziunea societăţii moderne este, în mare parte, asigurată de piaţa industrială. Tentaţia câştigului este un important element civilizator atunci când i se adaugă dorinţa de a servi.

70:3.6 (787.6) La început, fiecare trib era înconjurat de zone concentrice de teamă şi de bănuială tot mai mari, de unde şi străvechiul obicei de a ucide pe toţi străinii, şi mai târziu, de a-i aduce la statutul de sclavi. Vechea idee de prietenie semnifica adopţia în clan; se credea că apartenenţa la clan supravieţuia după moarte. A fost unul dintre primele concepte ale vieţii eterne.

70:3.7 (787.7) Ceremonia de adopţie a constat în faptul de a bea sângele unul altuia. În anumite grupuri, se făcea schimb de salivă în loc de a se bea sânge. Aceasta a fost originea îmbrăţişării convenţionale, şi toate ceremoniile de asociere, indiferent că ele au fost de căsătorie sau de adopţie, s-au terminat întotdeauna prin petreceri.

70:3.8 (787.8) Mai târziu s-a folosit sânge diluat în vin roşu şi, în cele din urmă, s-a băut doar vin pentru a se marca ceremonia de adopţie. Aceasta era confirmată prin ciocnirea cupelor de vin şi prin înghiţirea băuturii. Evreii au folosit o formă modificată a acestei ceremonii de adopţie; strămoşii lor arabi practicau jurământul, în timp ce mâna candidatului era ţinută pe organul genital al nativului tribului. Evreii îi tratau pe străinii adoptaţi cu bunăvoinţă şi cu fraternitate: „străinul care locuieşte printre voi va fi pentru voi ca unul născut printre voi şi îl veţi iubi ca pe voi înşivă”.

70:3.9 (787.9) ”Curtoazia faţă de oaspete” era o relaţie de ospitalitate temporară; când invitaţii aflaţi în vizită plecau, se spărgea o farfurie în jumătate, din care una era dată prietenului care pleca pentru a-i servi ca o cuvenită introducere unei terţe persoane care putea să sosească mai târziu în vizită. Era o regulă pentru comeseni să plătească pentru găzduire spunând poveşti din călătoriile şi aventurile lor. Povestitorii din trecut au devenit atât de populari, încât moravurile au interzis în cele din urmă activitatea lor în sezoanele de vânătoare sau de recoltă.

70:3.10 (788.1) Primele tratate de pace au fost „legăturile de sânge”. Ambasadorii de pace a două triburi în război se întâlneau, îşi aduceau omagii, şi apoi îşi înţepau pielea până când începea să sângereze, după care îşi sugeau unul altuia sângele şi declarau pacea.

70:3.11 (788.2) Primele misiuni de pace erau constituite din delegaţii de oameni aducând cele mai frumoase din tinerele lor pentru a satisface pofta sexuală a foştilor lor duşmani, combătându-se astfel tendinţele belicoase. Tribul astfel onorat mergea în vizită cu ofranda sa de tinere fete, după care pacea era ferm stabilită şi, în curând, au fost sancţionate şi căsătoriile dintre familii ale şefilor.

4. Clanuri şi triburi

70:4.1 (788.3) Primul grup pacific a fost familia; urmează apoi clanul, tribul şi, mai târziu, naţiunea, care devine, în cele din urmă, statul teritorial modern. Faptul că grupurile pacifice din zilele noastre s-au dezvoltat de mult timp dincolo de legăturile de sânge, pentru a cuprinde naţiuni, este deosebit de încurajator, în ciuda faptului că naţiunile de pe Urantia cheltuiesc încă sume imense pentru pregătiri de război.

70:4.2 (788.4) Clanurile erau grupuri legate prin sânge în sânul tribului; ele îşi datorau existenţa anumitor interese comune, cum ar fi:

70:4.3 (788.5) 1. Filiaţia lor, mergând până la un strămoş comun.

70:4.4 (788.6) 2. Jurământul de credinţă faţă de un totem religios comun.

70:4.5 (788.7) 3. Vorbirea unui aceluiaşi dialect.

70:4.6 (788.8) 4. Împărtăşirea unui aceluiaşi loc de şedere.

70:4.7 (788.9) 5. Teama de aceiaşi duşmani.

70:4.8 (788.10) 6. Împărtăşirea unei experienţe militare comune.

70:4.9 (788.11) Şefii de clanuri erau întotdeauna subordonaţi şefilor de trib. Primele guverne tribale au fost o slabă confederaţie de clanuri; aborigenii australieni nu au dezvoltat niciodată o formă tribală de guvernare.

70:4.10 (788.12) Şefii pacifici de clanuri domneau, în general, prin linie maternă; şefii războinici ai triburilor au stabilit o linie paternă. Curtea şefilor de trib, a primilor regi, se compunea din şefi de clanuri. Datina cerea ca ei să fie invitaţi de mai multe ori pe an să se prezinte în faţa regelui, ceea ce îi permitea să îi supravegheze şi să se asigure mai bine de coordonarea lor. Clanurile au jucat un rol de mare folos în autarhiile locale, însă au întârziat considerabil creşterea naţiunilor mari şi puternice.

5. Începuturile guvernului

70:5.1 (788.7) Orice instituţie umană a avut un început, iar guvernul civil este un produs al evoluţiei progresive în aceeaşi măsură ca şi căsătoria, industria şi religia. Plecând de la primele clanuri şi triburi primitive s-au dezvoltat, progresiv, regimurile succesive de guvernare umană, care au apărut şi dispărut pentru a se ajunge, în cele din urmă, la formele de reglementare civilă şi socială care caracterizează a doua jumătate a secolului al douăzecilea.

70:5.2 (788.8) Înainte de apariţia treptată a unităţilor familiale bazele guvernului au fost stabilite în organizarea clanului, grupările de familii de acelaşi sânge. Primul veritabil corp guvernamental a fost sfatul bătrânilor. Acest grup regulator se compunea din oameni în vârstă care s-au distins în chip deosebit. Înţelepciunea şi experienţa au fost apreciate de la început chiar şi de către omul barbar, şi a urmat o lungă perioadă de dominare de către cei în vârstă. Această domnie oligarhică a vârstei s-a transformat, încetul cu încetul, în ideea patriarhală.

70:5.3 (789.1) Primele consilii ale bătrânilor conţineau potenţialul tuturor funcţiunilor guvernamentale: executivul, legislativul şi juridicul. Când consiliul interpreta obiceiurile curente, era un tribunal. Când stabilea noi moduri de uzanţă socială, era o adunare legislativă. În măsura în care decretele şi promulgările erau puse în vigoare, era puterea executivă. Preşedintele consiliului bătrânilor a fost unul dintre precursorii şefului de trib de mai târziu.

70:5.4 (788.10) Unele triburi aveau consilii femeieşti şi, din timp în timp, multe triburi au avut femei drept conducători. Anumite triburi de oameni roşii au păstrat învăţătura lui Onamonalonton urmând deciziile unanime ale „consiliului celor şapte”.

70:5.5 (788.11) I-a fost greu speciei umane să înveţe că nici pacea, nici războiul nu pot fi conduse de o adunare consultativă. „Palavrele” primitive au fost rareori de folos. Rasa a învăţat de la început că o armată condusă de un grup de şefi de clanuri nu avea nici o şansă împotriva unei armate puternice având un singur şef. Războiul a fost întotdeauna un făuritor de regi.

70:5.6 (788.12) La început, şefii militari au fost aleşi doar pentru serviciul militar şi ei mai renunţat puţin la autoritatea lor pe durata perioadelor de pace, în care îndatoririle lor erau mai mult de ordin social. Însă, încetul cu încetul, ei au început să încalce perioadele de pace în speranţa de a continua domnia lor de la un război la următorul. Adesea, ei vegheau ca un război să nu urmeze la un interval de timp prea lung faţă de precedentul. Aceşti domnitori războinici primitivi nu iubeau deloc pacea.

70:5.7 (788.13) Mai târziu, unii şefi au fost aleşi pentru alte rosturi decât pentru serviciul militar, şi selecţionaţi datorită calităţilor lor excepţionale fizice, sau datorită aptitudinilor lor remarcabile personale. Oamenii roşii aveau adesea două grupe de şefi - sachemii, sau şefii păcii, şi şefii militari ereditari. Şefii păcii erau, de asemenea, judecători şi învăţători.

70:5.8 (788.14) Unele dintre primele comunităţi au fost conduse de vrăjitorii vindecători care acţionau adesea ca şefi. Un singur om exercita funcţiile de preot, doctor şi şef executiv. Primele însemne regale au început adesea prin a fi simboluri sau embleme ale veşmintelor sacerdotale.

70:5.9 (788.15) Prin toate aceste etape, a luat efectiv fiinţă branşa executivă a guvernului. Consiliile clanurilor şi triburilor şi-au continuat activitatea în calitate de consultanţi şi în calitate de precursori ai departamentelor legislativ şi judiciar care au apărut mai târziu. În Africa din zilele noastre toate aceste forme de guvernare primitive există realmente printre diversele triburi.

6. Guvernarea monarhică

70:6.1 (789.8) Un guvern de stat eficient nu a apărut decât odată cu venirea la conducere a unui şef având deplina autoritate executivă. Oamenii au descoperit că nu poate exista un guvern eficient decât conferind putere unei personalităţi, şi nu susţinând o idee.

70:6.2 (789.9) Puterea suverană a luat naştere din ideea de autoritate sau de avere a familiei. Când un rege patriarhal a devenit un rege adevărat, el era numit, uneori, „tată al poporului său”. Mai târziu s-a crezut că regii se trăgeau din eroi; şi mai târziu încă, puterea a devenit ereditară, deoarece se credea în originea divină a regilor.

70:6.3 (789.10) Regalitatea ereditară evita anarhia care survenise între moartea unui rege şi alegerea succesorului său, şi a provocat catastrofe. Familia avea un şef biologic; iar clanul un şef natural selecţionat, însă tribul, şi mai târziu statul, nu aveau un şef natural; acesta a fost un motiv suplimentar pentru a face ereditare puterea regilor şefi. Ideea de familie regală şi de aristocraţie a fost, de asemenea, fondată pe obiceiul de a „avea un nume” în clanuri.

70:6.4 (790.1) Succesiunea regilor a fost, în cele din urmă, considerată ca supranaturală; s-a crezut că sângele regal urca până în epoca statului major materializat al Prinţului Caligastia. Regii au devenit astfel personalităţi idol, şi au fost extrem de autoritari; o formă specială de limbaj a fost adoptată pentru uzul curţii. Încă nu demult se credea că atingerea regilor vindeca bolile, şi anumite popoare de pe Urantia încă consideră că suveranii lor au o origine divină.

70:6.5 (790.2) Regele idol de altă dată, era adesea păstrat în izolare; el era considerat mult prea sacru pentru a fi văzut, mai puţin în timpul anumitor zile de sărbătoare sau de sfinţi. Se alegea, de obicei, un reprezentant care să îl personifice; aceasta este originea primilor-miniştri. Primul funcţionar ministerial a fost un administrator al alimentelor; alţii nu au întârziat să urmeze. Suveranii au numit, în curând, reprezentanţi însărcinaţi cu comerţul şi cu religia. Dezvoltarea cabinetelor ministeriale a fost măsura directă pentru a depersonaliza autoritatea executivă. Adjuncţii primilor regi au format nobilimea acceptată, iar soţia regelui a fost treptat ridicată la rangul de regină, în vreme ce femeile au devenit mai stimate.

70:6.6 (790.3) Suverani fără scrupule au dobândit mari puteri prin descoperirea otrăvurilor. Magia practicată în primele curţi era diabolică; inamicii regelui mureau repede. Cu toate acestea tiranii, chiar cei mai despoţi erau supuşi anumitor restricţii; ei erau cel puţin înfrânaţi de teama, întotdeauna prezentă, de a fi asasinaţi. Medicii, vracii vindecători şi preoţii au frânat întotdeauna mult regii. Prin urmare, aristocraţia proprietarilor funciari a exercitat o influenţă restrictivă şi, din timp în timp, clanurile şi triburile se ridicau pur şi simplu şi îi înlăturau pe despoţii şi pe tiranii lor. Când suveranii deposedaţi erau condamnaţi la moarte, li se acorda adesea alegerea de a se sinucide, de unde şi originea străvechii popularităţi a sinuciderii în anumite împrejurări.

7. Cluburile primitive şi societăţile secrete

70:7.1 (790.4) Legăturile de sânge au determinat primele grupuri sociale; clanurile de rude s-au lărgit prin asociere. Căsătoriile intertribale au fost etapa următoare a creşterii grupului şi tribul complex rezultant a format primul veritabil corp politic. Progresul următor, în dezvoltarea socială, a fost evoluţia cultelor religioase şi a partidelor politice. Ele au apărut, în primul rând, ca societăţi secrete, în întregime religioase la origine; apoi ele au fixat reguli. La început, acestea au fost partide de bărbaţi; mai târziu, au apărut grupuri de femei. În curând, ele s-au divizat în două clase: cea politico-socială şi ce mistico-religioasă.

70:7.2 (790.5) Aceste societăţi aveau numeroase motive pentru a rămâne secrete, cum ar fi:

70:7.3 (790.6) 1. Teama de a atrage persecuţia conducătorilor pentru a fi violat vreun tabu.

70:7.4 (790.7) 2. Dorinţa de a practica rituri religioase minoritare.

70:7.5 (790.8) 3. Intenţia de a păstra preţioase secrete „de spirite” sau de comerţ.

70:7.6 (790.9) 4. Posesia vreunui talisman sau cunoaşterea vreunei magii speciale.

70:7.7 (790.10) Însuşi faptul secretului conferea tuturor membrilor acestor societăţi puterea misterului faţă de restul tribului. Secretul măguleşte, de asemenea, vanitatea; iniţiaţii formau aristocraţia socială a timpului lor. După iniţierea lor, tinerii vânau cu bărbaţii, în timp ce înainte culegeau legumele împreună cu femeile. Şi umilinţa supremă, dizgraţia în faţa tribului, consta în a eşua în probele pubertăţii, şi a fi astfel obligat de a rămâne în afara lăcaşului bărbaţilor, în compania femeilor şi copiilor şi a fi considerat drept efeminat. De altfel, neiniţiaţii, nu avea dreptul de a se căsători.

70:7.8 (791.1) Popoarele primitive i-au învăţat de la început pe tinerii lor adolescenţi să îşi controleze impulsurile sexuale. S-a stabilit obiceiul de a-i despărţi pe băieţi de părinţii lor de la pubertate până la căsătorie şi de a conferi educaţia şi formarea lor societăţilor secrete de bărbaţi. Una din funcţiile principale ale acestor cercuri era de a se păstra un control asupra tinerilor adolescenţi pentru a evita naşterile nelegitime.

70:7.9 (791.2) Prostituţia comercializată a început atunci când aceste cluburi de bărbaţi au plătit în bani dreptul de a dispune de femeile altor triburi; însă grupurile primitive erau departe de desfrânarea sexuală.

70:7.10 (791.3) Ceremonia iniţierii pubertăţii se desfăşura, în general, pe o perioadă de cinci ani. Multe tăieturi dureroase şi torturi, la care tânărul se supunea de bună voie, făceau parte din aceste ceremonii. Circumcizia a fost practicată mai întâi ca un rit de iniţiere într-una din aceste fraternităţi secrete. Însemnele tribului erau trasate prin incizie în pielea corpului ca făcând parte din iniţierea pubertăţii. Tatuajul a fost, la origine, o emblemă de apartenenţă. Astfel de torturi, cât şi multiplele privaţiuni, aveau scopul de a-i căli pe aceşti tineri, de a le da o idee asupra realităţilor vieţii şi a necazurilor ei inevitabile. Acest rezultat este mai bine atins de jocurile atletice şi de probele fizice care au fost instaurate mai târziu.

70:7.11 (791.4) Însă societăţile secrete căutau realmente să amelioreze moralitatea adolescenţilor. Unul dintre scopurile principale ale ceremoniilor pubertăţii era de a-i face pe tineri să înţeleagă că ei nu trebuiau să se atingă de soţiile altor bărbaţi.

70:7.12 (791.5) După aceşti ani de disciplină, de antrenament riguros şi chiar înaintea căsătoriei lor, se lăsa, în general, tinerilor o scurtă perioadă de tihnă şi de libertate, după care ei reveneau pentru a se căsători, acceptând pentru restul vieţii lor aservirea faţă de tabuurile tribului lor. Acest vechi obicei a subzistat până în timpurile moderne în ideea stupidă de „a face nebunii”.

70:7.13 (791.6) Numeroase triburi au sancţionat ulterior formarea cluburilor secrete de femei, al căror scop era acela de a pregăti pe tinerele adolescente să devină soţii şi mame. După iniţierea lor, tinerele fete erau apte să se căsătorească şi primeau permisiunea de a participa la „prezentarea miresei”, petrecerea de prezentare în societate din timpurile acelea. Ordinele feminine, cu legăminte de celibat, au apărut devreme în existenţă.

70:7.14 (791.7) În curând şi-au făcut apariţia cluburile nesecrete, atunci când grupuri de bărbăteşti şi femeieşti de celibatari au format organizaţiile lor separate. În realitate, aceste asociaţii au fost primele şcoli. În timp ce şcolile de bărbaţi şi cluburile de femei se dedau adesea la persecuţii reciproce, anumite triburi mai evoluate, după contactul cu învăţătorii din Dalamatia, au experimentat învăţământul mixt, fondând şcoli cu internate pentru ambele sexe.

70:7.15 (791.8) Societăţile secrete au contribuit la instaurarea castelor sociale, în principal din cauza caracterului misterios al iniţierilor lor. Membrii acestor societăţi au purtat, la început, măşti pentru a-i speria pe cei curioşi şi pentru a-i îndepărta de riturile lor de doliu - de cult al strămoşilor. Acest ritual s-a transformat, mai târziu, într-o pseudoşedinţă pe parcursul cărora se credea că apar fantome. Societăţile vechi ale „noii naşteri” utilizau semne şi foloseau un limbaj secret special. Ele interziceau, de asemenea, anumite alimente şi băuturi; ele jucau rolul de poliţie de noapte şi aveau, printre altele, o activitate foarte extinsă în domeniul social.

70:7.16 (792.1) Toate asociaţiile secrete impuneau un jurământ celor care aderau la ele, prescriind încrederea şi propovăduind conservarea secretelor. Aceste ordine secrete impresionau mulţimile şi le controlau. Ele acţionau, de asemenea, ca societăţi de vigilenţă şi practicau astfel legea lui Lynch. Membrii lor au fost primii spioni ai triburilor aflate în război şi au format prima poliţie secretă pe timp de păcii; şi mai mult, ele i-au menţinut pe regii fără multe scrupule într-o stare de încordare. În chip de contrapondere, regii au întreţinut propria lor poliţie secretă.

70:7.17 (792.2) Aceste societăţi au dat naştere primelor partide politice. Primul guvern de partid a fost acela al „celor puternici” contra „celor slabi”. În timpurile de demult, o schimbare de administrare nu survenea decât după un război civil care dovedea din plin că cei slabi deveniseră puternici.

70:7.18 (792.3) Aceste cluburi au fost folosite de negustori pentru a-şi încasa creanţele, şi de către suverani pentru a primi impozite. Taxarea fiscală a fost o luptă îndelungată, iar una dintre primele forme a fost dijma, o zecime din produsul vânătorii sau al recoltei. La origine, impozitele erau ridicate pentru a se menţine casa regală, însă s-a descoperit că era mai uşor să fie încasate deghizându-le sub forma unei ofrande ca contribuţie la slujbele templelor.

70:7.19 (792.4) Încetul cu încetul, aceste asociaţii secrete au devenit primele organizaţii caritabile, apoi s-au dezvoltat în societăţi religioase primitive premergătoare bisericilor. În cele din urmă, unele dintre aceste societăţi au devenit comune mai multor triburi. Acestea au fost primele confrerii internaţionale.

8. Clasele sociale

70:8.1 (792.5) Inegalitatea mentală şi fizică a fiinţelor umane provoacă apariţia claselor sociale. Singurele lumi fără clase sociale sunt cele mai primitive sau cele mai avansate. În zorile ei, o civilizaţie nu a început încă diferenţierea nivelelor sociale, în timp ce o lume ancorată în lumină şi viaţă a făcut, într-o mare măsură, să dispară aceste diviziuni ale omenirii, atât de caracteristice tuturor etapelor intermediare ale evoluţiei.

70:8.2 (792.6) În măsura în care societatea a ieşit din sălbăticie pentru a intra în barbarie, componentele sale umane au avut tendinţa să se grupeze în clase, din următoarele motive:

70:8.3 (792.7) 1. Naturale- contact, înrudire şi căsătorie; primele distincţii sociale au fost bazate pe sex, pe vârstă şi pe sânge - legătura părintească cu şeful.

70:8.4 (792.8) 2. Motive personale- recunoaşterea aptitudinilor, a puterii de îndurare, a îndemânării şi a tăriei sufleteşti, urmată imediat de recunoaşterea stăpânirii limbii, a cunoştinţelor şi a inteligenţei generale.

70:8.5 (792.9) 3. Motive de şansă- războiul şi emigrarea au ajuns să separe grupurile umane. Evoluţia claselor a fost puternic influenţată de cuceriri, de raporturile dintre învingători şi învinşi, în timp ce sclavia a adus prima diviziune generală a societăţii în oameni liberi şi legaţi.

70:8.6 (792.10) 4. Raţiuni economice- bogaţi şi săraci. Averea şi posesia de sclavi a fost o bază care a generat una dintre clasele societăţii.

70:8.7 (792.11) 5. Motive geografice- clasele s-au format ca urmare a stabilirii unei populaţii în regiuni urbane sau rurale. Oraşele şi satele au contribuit deopotrivă la diferenţierea în crescători-cultivatori şi negustori-industriaşi, cu reacţiile şi cu punctele lor de vedere divergente.

70:8.8 (792.12) 6. Motive sociale- clasele s-au format treptat, conform aprecierii populare a valorii sociale a diferitelor grupuri. Printre primele diviziuni de genul acesta se găsesc demarcările între preoţi învăţători, şefi vindecători, capitalişti negustori, muncitori obişnuiţi şi sclavi. Sclavul nu putea niciodată să devină un capitalist, însă cel care avea un venit putea uneori să intre în rândurile capitaliştilor.

70:8.9 (793.1) 7. Motive profesionale- în măsura în care profesiunile s-au înmulţit, ele au avut tendinţa de a se stabili în caste şi în corporaţii. Lucrătorii s-au scindat în trei grupuri: profesioniştii, inclusiv vracii vindecători, apoi lucrătorii calificaţi şi, în cele din urmă, mâna de lucru necalificată.

70:8.10 (793.2) 8. Motive religioase- primele cluburi de cult au dat naştere propriilor lor clase în interiorul clanurilor şi triburilor; pietatea şi misticismul preoţimii a perpetuat-o mult timp ca grup social distinct.

70:8.11 (793.3) 9. Motive rasiale- Prezenţa a două sau mai multe rase într-o naţiune sau o unitate teritorială dată produce, în general, caste de culoare. Sistemul originar al castelor din India era bazat pe culoare, ca de altfel şi acela din vechiul Egipt.

70:8.12 (793.4) 10. Motive de vârstă- tinereţe şi maturitate. În triburi, băieţii rămâneau sub supravegherea tatălui lor atâta vreme cât acesta trăia, în timp ce fiicele erau lăsate în grija mamei lor până la căsătorie.

70:8.13 (793.5) Clasele flexibile şi în mişcare sunt indispensabile unei civilizaţii în evoluţie, însă când clasele devin caste, când nivele sociale se pietrifică, creşterea stabilităţii este cumpărată cu o pierdere a iniţiativei personale. Casta socială rezolvă problema găsirii locului vostru în industrie, însă ea restrânge considerabil dezvoltarea individuală şi împiedică, practic, cooperarea socială.

70:8.14 (793.6) Datorită faptului că clasele sociale s-au format în mod natural ele vor persista până când oamenii le vor face să dispară progresiv, plin evoluţie, mânuind cu inteligenţă resursele biologice, intelectuale şi spirituale ale unei civilizaţii în progres şi, mai ales, următoarele:

70:8.15 (793.7) 1. Reînnoirea biologică a rămăşiţelor rasiale - eliminarea selectivă a liniilor umane inferioare. Acest fapt va tinde să şteargă numeroase inegalităţi umane.

70:8.16 (793.8) 2. Antrenarea educativă a puterii cerebrale, sporită prin această ameliorare biologică.

70:8.17 (793.9) 3. Stimularea religioasă a sentimentelor de rudenie şi de fraternitate umană.

70:8.18 (793.10) Însă aceste măsuri nu vor putea să de adevăratele lor roade decât în îndepărtatele milenii ale viitorului, cu toate că multe schimbări sociale în bine vor fi imediat urmate de manipularea inteligentă, înţeleaptă şi răbdătoare a acestor factori acceleratori ai progresului cultural. Religia este puternicul pârghia care ridică civilizaţia deasupra haosului, însă ea este neputincioasă, fără punctul de sprijin a unei minţi sănătoase şi normale, bazată ferm pe o ereditate la fel de sănătoasă şi normală.

9. Drepturile omului

70:9.1 (793.11) Natura nu conferă nici un drept omului, ea nu îi dă decât viaţa şi o lume în care să trăiască. Natura nu îi asigură nici măcar dreptul de a rămâne viu, aşa cum putem să ne dăm seama închipuindu-ne ceea ce s-ar întâmpla probabil dacă un om fără arme ar întâlni, faţă în faţă, un tigru înfometat într-o junglă. Primul dar pe care societatea îl face oamenilor este siguranţa.

70:9.2 (793.12) Societatea a afirmat, treptat, drepturile sale care, la ora actuală, sunt următoarele:

70:9.3 (793.13) 1. Asigurarea unei aprovizionări.

70:9.4 (793.14) 2. Apărarea militară - siguranţa prin starea de pregătire.

70:9.5 (793.15) 3. Păstrarea păcii interne - prevenirea contra violenţelor personale şi dezordinilor sociale.

70:9.6 (794.1) 4. Controlul sexual - căsătoria, instituţia familiei.

70:9.7 (794.2) 5. Proprietatea - dreptul de a poseda.

70:9.8 (794.3) 6. Încurajarea concurenţei individuale şi colective.

70:9.9 (794.4) 7. Luarea de măsuri pentru educarea şi formarea tineretului.

70:9.10 (794.5) 8. Promovarea schimburilor şi a comerţului - dezvoltarea industrială.

70:9.11 (794.6) 9. Ameliorarea condiţiilor de plătire a lucrătorilor.

70:9.12 (794.7) 10. Garantarea libertăţii practicilor religioase cu scopul ca toate celelalte activităţi sociale să poată fi înălţate devenind spiritual motivate.

70:9.13 (794.8) Când drepturile sunt atât de vechi încât nu se poate cunoaşte originea lor, ele sunt adesea numite drepturi naturale. Cu toate acestea, drepturile umane nu sunt cu adevărat naturale; ele sunt în întregime sociale. Ele sunt relative şi mereu schimbătoare, şi nu reprezintă nimic mai mult decât regulile jocului - o ajustare recunoscută a relaţiilor care guvernează fenomenele mereu schimbătoare ale concurenţei umane.

70:9.14 (794.9) Ceea ce putem considera ca un drept într-o epocă dată nu trebuie socotit la fel într-o alta. Supravieţuirea unui mare număr de deficienţi şi de degeneraţi nu este datorată dreptului lor natural de a încurca astfel civilizaţia secolului al douăzecilea ci, pur şi simplu, faptului că societatea epocii, moravurile, au decretat astfel.

70:9.15 (794.10) Europa Evului Mediu recunoştea puţine drepturi umane; fiecare om aparţinea atunci unui altuia, iar drepturile nu erau decât privilegii sau favoruri acordate de Stat sau de Biserică. Revolta contra acestei erori a fost tot o eroare, deoarece ea a făcut să se creadă că toţi oamenii se nasc egali.

70:9.16 (794.11) Oamenii slabi şi inferiori au luptat întotdeauna pentru a avea drepturi egale; ei au insistat întotdeauna pentru ca statul să îi oblige pe cei care sunt puternici şi superiori să le suporte necesităţile şi să le compenseze şi altfel insuficienţele care mult prea adesea nu sunt altceva decât rezultatul natural al propriei lor indiferenţe şi indolenţe.

70:9.17 (794.12) Însă acest ideal de egalitate este născut din civilizaţie; el nu se găseşte în natură. Chiar cultura demonstrează într-un mod practic inegalitatea naturală a oamenilor, scoţând în evidenţă capacităţile lor inegale de asimilare. Realizarea bruscă şi neevolutivă a unei pretinse egalităţi naturale ar face rapid să regreseze pe oamenii civilizaţi la uzanţele şi la obiceiurile grosolane ale epocilor primitive. Societatea nu poate oferi drepturi egale tuturor, însă ea poate promite să administreze în mod loial şi echitabil drepturile variabile ale fiecăruia. Societatea are responsabilitatea şi datoria de a oferi copiilor naturii o ocazie echitabilă şi paşnică de a-şi câştiga traiul, de a participa la reproducere şi de a se bucura, totodată, de unele satisfacţii personale, suma acestor trei factori constituind fericirea umană.

10. Evoluţia justiţiei

70:10.1 (794.13) Justiţia naturală este o teorie elaborată de oameni; ea nu este o realitate. În natură, dreptatea este pur teoretică, total fictivă. Natura nu furnizează decât un singur fel de dreptate - conformarea inevitabilă a rezultatelor la cauze.

70:10.2 (794.14) Justiţia, aşa cum este ea concepută de oameni, constă în obţinerea propriilor drepturi, şi de aceea ea este o problemă de evoluţie progresivă. Conceptul de justiţie poate să facă parte constitutivă dintr-o minte înzestrată cu spirit, însă justiţia de-a gata nu apare spontan în lumile spaţiului.

70:10.3 (794.15) Omul primitiv atribuia toate fenomenele unei persoane. Când un sălbatic murea, el nu se întreba ce anume l-a făcut să piară, ci cine l-a ucis? Moartea accidentală nu era deci recunoscută şi, în pedepsirea unei crime mobilul inculpatului nu era, în nici un fel, luat în considerare; judecata era făcută după răul pricinuit.

70:10.4 (795.1) În societăţile cele mai primitive, opinia publică acţiona direct; nu era nevoie de agenţi ai justiţiei. Viaţa primitivă nu cunoştea intimitatea; vecinii unui om erau responsabili de conduita sa; ei aveau deci dreptul de a se amesteca în problemele sale personale. Societatea era reglementată după teoria că comunitatea membrilor grupului trebuie să se intereseze de comportamentul fiecărui individ şi, într-o anumită măsură, să aibă controlul asupra lui.

70:10.5 (795.2) S-a crezut de la început că spiritele împărţeau dreptatea prin intermediul vracilor vindecători şi al preoţilor. Aceasta a făcut din membrii acestor ordine primii detectivi şi agenţi ai legii. Metodele lor primitive de a descoperi crimele constau în supunerea celor bănuiţi la proba focului, a otrăvii şi a durerii. Aceste probe sălbatice nu erau altceva decât nişte tehnici rudimentare de arbitraj; ele nu reglau în mod necesar diferendele prin justiţie. De exemplu, când se administra otravă, acuzatul era considerat nevinovat dacă o vomita.

70:10.6 (795.3) Vechiul Testament relatează una dintre aceste probe, un test de culpabilitate conjugală. Dacă un bărbat îşi bănuia soţia de a-i fi fost infidelă, o ducea la preot unde îşi exprima bănuielile, după care preotul pregătea o băutură compusă din apă sfinţită şi praf măturat de pe podeaua templului. După ceremonialul cuvenit, incluzând blesteme ameninţătoare, femeia acuzată era obligată să bea licoarea aceea dezgustătoare. Dacă ea era vinovată, „apa care cauzează blestemul va intra în ea şi va deveni amară, iar pântecele ei se va umfla, coapsele îi vor putrezi, iar femeia va fi blestemată printre oamenii poporului ei”. Dacă, din întâmplare, o femeie putea să înghită această băutură murdară fără a arăta simptome de boală fizică, ea era achitată de acuzaţiile aduse de soţul ei gelos.

70:10.7 (795.4) Aceste metode atroce de depistare a crimelor au fost practicate într-o epocă sau alta de aproape toate triburile în evoluţie. Duelul este o supravieţuire modernă a judecării prin probe.

70:10.8 (795.5) Nu trebuie să ne mirăm că evreii, precum şi alte triburi semicivilizate, au practicat aceste tehnici primitive de administrare a dreptăţii cu peste trei mii de ani în urmă, însă este stupefiant faptul că nişte oameni raţionali au inserat ulterior aceste urme de barbarie în paginile unei culegeri de scrieri sacre. Gândirea raţională ar fi trebuit să facă clar că nici o fiinţă divină nu a dat niciodată muritorilor indicaţii atât de nedrepte în ceea ce priveşte detectarea şi judecarea presupuselor infidelităţi conjugale.

70:10.9 (795.6) Societatea a adoptat încă de la început atitudinea de compensare prin represalii: ochi pentru ochi, viaţă pentru viaţă. Triburile în evoluţie au recunoscut, toate, dreptul de răzbunarea prin sânge. Răzbunarea a devenit ţelul vieţii primitive, însă de atunci religia a modificat mult aceste prime practici tribale; instructorii religiei revelate au proclamat întotdeauna: „A mea să fie răzbunarea, spune Domnul”. În timpurile primitive, moartea prin răzbunare nu era diferită de cea care este comisă astăzi pe baza unei legi nescrise.

70:10.10 (795.7) Sinuciderea era un mod curent de represalii; dacă un om nu era în stare să se răzbune în timpul vieţii, el murea nutrind credinţa că se putea ca el să vină înapoi ca fantomă şi să îşi verse furia asupra duşmanului său. Şi de vreme ce această credinţă era foarte generală, ameninţarea cu sinuciderea pe pragul unui duşman era, deci, de obicei, suficientă pentru a-l aduce la împăcare. Omului primitiv nu îi era foarte dragă viaţa; sinuciderea era obişnuită, însă învăţăturile dalamatienilor au rărit mult acest obicei şi, într-o epocă mai recentă, tihna, confortul, religia şi filozofia s-au aliat pentru a face viaţa mai blândă şi mai dezirabilă. Greva foamei prezintă, cu toate acestea o analogie modernă cu aceste vechi procedee de represalii.

70:10.11 (796.1) Una dintre primele formulări ale progresului în legea tribală se referea la răzbunare ca la o chestiune de trib. Este totuşi ciudat să se constate că, chiar şi atunci, un bărbat putea să îşi ucidă soţia fără să fie pedepsit dacă a plătit în întregime preţul cumpărării ei. Cu toate acestea, încă şi astăzi, eschimoşii lasă familiei lezate dreptul de a decide şi a aplica pedeapsa unei crime, chiar dacă este vorba de una care a cauzat moartea.

70:10.12 (796.2) Un alt progres a fost impunerea amenzilor pentru a fi încălcat un tabu, instituţia penalităţilor; aceste amenzi au constituit primele venituri publice. Practica de a plăti „banii de sânge” a ajuns, de asemenea, la modă ca un substitut al răzbunării sângelui. Daunele aferente erau, de obicei, plătite în femei sau în animale; a fost necesar mult timp pentru ca amenzi reale de compensări monetare să fie impuse ca pedeapsă pentru o crimă. Deoarece ideea de pedepsire a unei crime reprezenta, în mod esenţial, o compensaţie, toate lucrurile, inclusiv viaţa umană, au sfârşit prin a avea un preţ care putea fi plătit drept daune de interese. Evreii au fost primii care au abolit practica de a plăti banii de sânge. Moise i-a învăţat că nu trebuiau „deloc să dea o răscumpărare pentru viaţa unui ucigaş vinovat de a fi ucis; el va fi cu siguranţă condamnat la moarte”.

70:10.13 (796.3) Dreptatea a fost deci exercitată, mai întâi, de către familie, apoi de către clan, şi mai târziu de trib. Administrarea adevăratei dreptăţi datează din momentul în care revanşa le-a fost luată grupurilor private şi înrudite, pentru a fi încredinţată grupului social, statul.

70:10.14 (796.4) Condamnarea unui vinovat la arderea de viu a reprezentat o practică curentă; ea era aprobată de mulţi guvernatori străvechi, inclusiv de Hamurabi şi de Moise; acesta din urmă a ordonat ca numeroase crime, în special crimele grave de natură sexuală, să fie pedepsite prin arderea celui vinovat pe un rug. Dacă „fiica unui preot” sau a oricărui alt cetăţean însemnat se deda public prostituţiei, evreii aveau obiceiul de a „o arde cu foc”.

70:10.15 (796.5) Trădarea - „vânzarea” sau a trădarea unui membru al tribului a fost prima crimă capitală. Furtul animalelor era universal pedepsit printr-o execuţie sumară şi, încă recent, furtul de cai a fost pedepsit la fel. Însă cu trecerea timpului, s-a propovăduit că pedepsirea crimei avea o mai mică valoare preventivă prin severitatea sa decât prin certitudinea şi rapiditatea sa.

70:10.16 (796.6) Când societatea nu a reuşit să pedepsească crimele, ranchiuna grupului s-a afirmat, în general, sub formă de linşaj. Adăpostul sanctuarelor a fost o cale de a scăpa de aceste accese de mânie colectivă. Linşajul şi duelul reprezintă comportamentul indivizilor care refuză să cedeze statului redresarea privată.

11. Legi şi tribunale

70:11.1 (796.7) Este la fel de dificil să se facă distincţii clare între obiceiuri şi legi, ca faptul de a indica exact, când anume în zorii zilei era noaptea urmată de ziuă. Moravurile sunt legi şi reglementări poliţieneşti în formare. Când ele sunt stabilite de mult timp, obiceiurile nedefinite bine tind să se cristalizeze în legi precise, în reguli concrete şi în convenţii sociale bine precizate.

70:11.2 (796.8) La început, legea este, întotdeauna, negativă şi prohibitivă; în civilizaţiile în progres ea devine din ce în ce mai pozitivă şi directoare. Societatea primitivă acţiona în mod negativ, ea acorda individului dreptul de a trăi, impunând tuturor celorlalţi porunca „tu nu vei ucide”. Orice restricţie a drepturilor şi a libertăţilor unui individ implică o restricţie a libertăţii tuturor celorlalţi, iar aceasta este efectuat de tabu, legea primitivă. Ideea întreagă a tabuului este negativă prin natura ei, căci societatea primitivă era în întregime negativă în organizarea sa, şi administrarea primitivă a dreptăţii consta în impunerea tabuurilor. Însă, la origine, legile nu se aplicau decât membrilor tribului, aşa cum s-a văzut mai târziu într-un exemplu la evrei, care în confruntarea cu gentilii aveau un cod diferit de codul lor interior.

70:11.3 (797.1) Jurământul a luat naştere în vremurile Dalamatiei, într-un efort de a face mărturiile mai veridice. Jurămintele constau atunci în pronunţarea unui blestem îndreptat asupra propriei persoane; înainte, nici un individ nu ar fi dorit să depună mărturie împotriva grupului său natal.

70:11.4 (797.2) Crima consta într-un atac contra obiceiurilor tribului, păcatul era încălcarea tabuurilor beneficiind de aprobarea fantomelor, şi a existat o mare confuzie din pricina faptului că nu se reuşea să se separe crima de păcat.

70:11.5 (797.3) Interesul personal a făcut să se instaureze tabuuri care interziceau să se ucidă, societatea le-a sanctificat sub forma obiceiurilor tradiţionale, în timp ce religia a consacrat obiceiul ca o lege morală. Astfel, cei trei factori au făcut, prin contribuţia lor la viaţa umană mai sigură şi mai sacră. În primele timpuri, societatea s-ar fi destrămat dacă drepturile nu ar fi avut aprobarea religiei. Superstiţia a fost poliţia morală şi socială a lungilor epoci evolutive. Anticii pretindeau că toate legile lor străvechi, tabuurile, au fost date strămoşilor lor de către zei.

70:11.6 (797.4) Legea este o transcriere codificată a unei lungi experienţe umane, o opinie publică cristalizată şi legalizată. Obiceiurile au fost materia primă, experienţa acumulată pe baza căreia inteligenţele călăuzitoare de mai târziu au formulat legile scrise. Vechii judecători nu aveau legi; când luau o decizie, ei spuneau pur şi simplu: „aşa este datina”.

70:11.7 (797.5) Referinţa la precedente în deciziile tribunalelor reprezintă efortul judecătorilor de a adapta legile scrise la condiţiile schimbătoare ale societăţii. Ea permite adaptarea progresivă la condiţii sociale în evoluţie, conjugate cu solemnitatea condiţionării tradiţionale.

70:11.8 (797.6) Diferendele asupra proprietăţii erau tranşate în multe feluri, cum ar fi:

70:11.9 (797.7) 1. Prin distrugerea proprietăţii disputate.

70:11.10 (797.8) 2. Prin forţă - contestatarii se decideau printr-o luptă.

70:11.11 (797.9) 3. Prin arbitraj - decizia era luată de o a treia parte.

70:11.12 (797.10) 4. Prin invocarea strămoşilor - şi, mai târziu, prin apelarea la tribunale.

70:11.13 (797.11) Primele tribunale au fost întâlniri pugilistice reglementate, în care judecătorii erau pur şi simplu arbitrii. Ei vegheau ca lupta să aibă loc conform regulilor aprobate. Înainte de a se angaja într-o acţiune înaintea tribunalului, fiecare dintre luptători depunea o sumă în mâinile judecătorului, pentru a garanta plata taxelor şi a amenzii în cazul în care era învins, „forţa era încă dreptul”. Mai târziu, argumentele verbale au înlocuit loviturile fizice.

70:11.14 (797.12) Orice idee de justiţie primitivă nu consta atât de mult în faptul de a fi echitabil, cât în a regla conflictul şi a împiedica astfel dezordinile publice şi violenţa personală. Oamenii primitivi nu încercau deloc resentimente împotriva a ceea ce am considera astfel drept o nedreptate; era recunoscut faptul că aceia care dispuneau de putere, o foloseau în mod egoist. Cu toate acestea, se poate determina foarte exact statutul oricărei civilizaţii prin partea de seriozitate şi echitate a tribunalelor ei şi prin integritatea judecătorilor ei.

12. Acordarea autorităţii civile

70:12.1 (797.13) Marea luptă în evoluţia guvernului s-a referit la concentrarea puterii. Administratorii universului au învăţat, din experienţă, că cel mai bun mod de a reglementa viaţa popoarelor evolutive pe lumile locuite este un guvern civil de tip reprezentativ unde echilibrul puterii este menţinut printr-o bună coordonare între ramurile executivă, legislativă şi judiciară.

70:12.2 (798.1) În timp ce autoritatea primitivă era bazată pe forţă, pe puterea fizică, guvernul ideal este sistemul reprezentativ în care conducerea este fondată pe aptitudine însă, în aceste timpuri de barbarie, era prea mult război pentru a-i permite unui guvern reprezentativ să funcţioneze în mod eficient. În lunga luptă între diviziunea autorităţii şi unitatea conducerii, dictatorii au fost cei care au câştigat. Puterile iniţiale şi difuze ale consiliului primitiv al străvechilor s-au concentrat progresiv în persoana monarhului absolut. După instaurarea adevăraţilor regi, grupurile vechi au subzistat în calitate de corpuri consultative, cvasilegislative-judiciare. Mai târziu, legislaturile cu statut coordonat şi-au făcut apariţia şi, în cele din urmă, au fost stabilite în afara legislaturilor curţi supreme de judecată.

70:12.3 (798.2) Regii făceau să se aplice moravurile, legea originară nescrisă. Mai târziu, ei au impus actele legislative, cristalizarea opiniei publice. Adunările populare, reprezentând expresia opiniei publice, au apărut foarte lent, însă au marcat un mare progres social.

70:12.4 (798.3) Puterea primilor regi era mult limitată de obiceiuri, de tradiţie sau de opinia publică. Într-o epocă mai recentă, anumite naţiuni de pe Urantia au codificat aceste obiceiuri în documente formând o bază de guvernământ.

70:12.5 (798.4) Muritorii de pe Urantia au dreptul la libertate; le revine crearea sistemelor lor guvernamentale, adoptarea constituţiilor lor sau a altor carte de autoritate civilă şi procedură administrativă. După ce au făcut acest lucru, ei ar trebui să îi aleagă ca şefi executivi pe semenii lor cei mai competenţi şi mai demni de laudă. Ei nu trebuie să aleagă drept reprezentanţi în ramura legislativă decât persoane calificate din punct de vedere intelectual şi moral pentru a-şi asuma responsabilităţi sacre, iar în calitate de judecători ai tribunalelor lor înalte şi supreme numai persoane înzestrate cu o abilitate naturală şi ajunse la înţelepciune printr-o profundă experienţă.

70:12.6 (798.5) Dacă oamenii vor să-şi păstreze libertatea, le trebuie, după ce au ales carta lor de eliberare, să se aranjeze pentru ca ea să fie interpretată cu înţelepciune, cu inteligenţă şi fără teamă de a împiedica:

70:12.7 (798.6) 1. Uzurparea unei puteri nejustificate de ramura executivă sau de ramura legislativă.

70:12.8 (798.7) 2. Maşinaţiile agitatorilor ignoranţi şi superstiţioşi.

70:12.9 (798.8) 3. Întârzierea în progresele ştiinţifice.

70:12.10 (798.9) 4. Impasul dominării de mediocritate.

70:12.11 (798.10) 5. Dominarea de minorităţile corupte.

70:12.12 (798.11) 6. Controlul de către aspiranţi dictatori ambiţioşi şi abili.

70:12.13 (798.12) 7. Destrămările dezastruoase datorate panicii.

70:12.14 (798.13) 8. Exploatarea de oameni fără scrupule.

70:12.15 (798.14) 9. Transformarea cetăţenilor în sclavi fiscali ai statului.

70:12.16 (798.15) 10. Eşecul echităţii sociale şi economice.

70:12.17 (798.16) 11. Uniunea bisericii şi a statului.

70:12.18 (798.17) 12. Pierderea libertăţii personale.

70:12.19 (798.18) Acestea sunt ţelurile şi scopurile tribunalelor constituţionale acţionând ca guvernatori asupra rotiţelor guvernului reprezentativ al unei lumi evolutive.

70:12.20 (799.1) Strădania omenirii de a perfecţiona guvernare pe Urantia se referă la punerea la punct a canalelor administrative, la adaptarea lor la nevoile curente aflate în perpetuă schimbare, ameliorarea repartizării puterilor în interiorul guvernului, şi apoi selecţia şefilor administrativi cu adevărat înţelepţi. Există o formă de guvernare divină şi ideală, însă ea nu poate fi revelată; ea trebuie să fie lent şi laborios descoperită de bărbaţii şi de femeile fiecărei planete peste tot în universurile timpului şi ale spaţiului.

70:12.21 (799.2) [Prezentat de un Melchizedek al Nebadonului.]





Back to Top