CARTEA URANTIA - Capitolul 168. Reînvierea lui Lazăr

(UF-RUM-001-2004-1)

CARTEA URANTIA   

Parte IV: Viaţa şi Învăţăturile lui Iisus

Capitolul 168. Reînvierea lui Lazăr



Capitolul 168. Reînvierea lui Lazăr

168:0.1 (1842.1) ERA CU puţin mai încolo amiază când Marta a plecat în întâmpinarea lui Iisus care trecea de creasta dealului de lângă Bethania. Fratele său Lazăr era mort de patru zile şi, la sfârşitul după-amiezii de duminică, el fusese culcat în cavoul lui de familie situat la marginea grădinii. Piatra care închidea intrarea în cavou fusese împinsă la locul ei chiar în joia aceea.

168:0.2 (1842.2) Când Marta şi Maria trimiseseră la Iisus vestea bolii lui Lazăr, ele erau convinse că Maestrul va face ceva cu privire la situaţia aceasta. Ele ştiau că fratele lor era grav bolnav, şi prea puţin sperau că Iisus îşi va părăsi munca de învăţător şi de predicator pentru a veni în ajutorul lor. Dar ele aveau atâta încredere în puterea sa de a vindeca bolile încât credeau că îi era suficient să rostească cuvintele tămăduitoare, şi că îndată Lazăr va fi vindecat. Când Lazăr a murit la câteva ore după plecarea din Bethania a mesagerului, ele au dedus că Maestrul nu aflase de boala fratelui lor înainte de a fi prea târziu, înainte ca Lazăr să fie deja decedat de mai multe ore.

168:0.3 (1842.3) Totuşi ele au fost foarte nedumerite, precum şi toţi prietenii lor credincioşi, de mesajul raportat, marţi dimineaţa, de către un curier ce sosea din Bethania. Mesagerul a insistat asupra faptului că îl auzise pe Iisus spunând: această boală nu duce realmente la moarte. Marta şi Maria nu puteau nici să înţeleagă de ce Iisus nu le trimisese măcar o vorbă sau nu le oferise ajutorul în vreun alt fel.

168:0.4 (1842.4) Mulţi prieteni din cătunele vecine, şi alţii din Ierusalim, au venit să prezinte condoleanţele lor celor două surori copleşite de amărăciune. Lazăr şi surorile sale erau copiii unui iudeu onorabil şi înstărit care fusese ce-a mai însemnată persoană a micului sat din Bethania. Cu toate că toţi trei au fost de multă vreme înflăcăraţi discipoli ai lui Iisus, ei erau cât se poate de respectaţi de toţi cei care îi cunoşteau. Ei moşteniseră importante podgorii şi mari livezi de măslini din vecinătate. Faptul că ei îşi puteau permite un cavou funerar privat în proprietatea lor era o dovadă în plus a averii lor. Părinţii lor fuseseră deja culcaţi amândoi în acest mormânt.

168:0.5 (1842.5) Maria renunţase la speranţa de a-l vedea venind pe Iisus şi se lăsase pradă mâhnirii, dar Marta s-a agăţat de această speranţă până în dimineaţa în care piatra a fost rostogolită în faţa cavoului pentru a pecetlui intrarea. Chiar şi atunci, ea i-a cerut unui flăcău din vecinătate să supravegheze, de sus de pe colina din estul Betaniei, drumul care coboară din Ierihon. Acest băiat a fost cel care adus la Marta vestea că Iisus şi prietenii lui se apropiau.

168:0.6 (1842.6) Când Marta l-a întâlnit pe Iisus, ea a căzut la picioarele lui exclamând: „Maestre, dacă ai fi fost acolo, fratele meu n-ar fi fost mort!” Multe temeri treceau prin mintea Martei, dar ea n-a exprimat nici o îndoială şi nu s-a încumetat să critice sau să pună sub semnul îndoielii conduita lui Iisus relativă la moartea lui Lazăr. Pe când ea vorbea, Iisus s-a aplecat ca s-o ridice şi i-a zis: „Numai să ai credinţa, Marta, şi fratele tău va reînvia.” Marta a răspuns: „Eu ştiu că va reînvia cu prilejul reînvierii din cea din urmă zi; şi chiar şi acum eu cred că Tatăl îţi va da tot ceea ce vei cere de la Dumnezeu.”

168:0.7 (1843.1) Atunci, Iisus a privit-o pe Marta drept în ochi şi a zis: „Eu sunt reînvierea şi viaţa; oricine crede în mine va trăi, chiar dacă moare. Într-adevăr, oricine trăieşte crezând în mine nu va muri niciodată cu adevărat. Marta, crezi tu asta?” Şi Marta i-a răspuns Maestrului: „Da, eu cred de multă vreme că tu eşti Eliberatorul, Fiul Dumnezeului viu, chiar acela care trebuie să vină în această lume.”

168:0.8 (1843.2) Iisus interesându-se de Maria, Marta a intrat de îndată în casă şi a şuşotit cu sora sa: „Maestrul este aici şi te-a chemat.” Când Maria a auzit aceasta, s-a ridicat iute şi s-a dus fuga la Iisus, care rămăsese la o oarecare depărtare de casă, în locul unde Marta îl întâlnise prima şi prima dată. Când prietenii care erau pe lângă Marta pentru a o consola au văzut că ea s-e ridica în grabă şi a ieşea afară, au urmat-o bănuind că mergea la mormânt ca să plângă.

168:0.9 (1843.3) Printre persoanele prezente, se găseau mulţi duşmani de neînduplecat ai lui Iisus. De aceea Marta se dusese singură în întâmpinarea lui, şi tot de aceea fusese atât de discret informată Maria că Maestrul o căutase. Dorind totodată cu ardoare să-l vadă pe Iisus, Marta ar fi vrut să evite orice incident neplăcut susceptibil de a fi cauzat de brusca sosire a Maestrului în mijlocul unui grup important de-al adversarilor lui din Ierusalim. Marta avusese intenţia de a rămâne în casă cu prietenii lor cât timp Maria mergea să-l salute pe Iisus, însă n-a izbutit, căci toţi au urmat-o pe Maria şi în felul acesta s-au pomenit pe neaşteptate în prezenţa Maestrului.

168:0.10 (1843.4) Marta a condus-o l-a Iisus şi, când Maria l-a văzut, a căzut la picioarele lui strigând: „Măcar de-ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi fost mort.” Când Iisus a văzut cât de mult se întristase toată lumea de moartea lui Lazăr, sufletul lui a fost mişcat de compasiune.

168:0.11 (1843.5) Când prietenii îndoliaţi au văzut că Maria se dusese să-l primească pe Iisus, ei s-au oprit ceva mai încolo cât timp Marta şi Maria stăteau de vorbă cu Maestrul, care împărţea cu dărnicie noi încurajări. El le-a îndemnat să păstreze o credinţă însufleţită în Tată şi să se supună complet voinţei divine.

168:0.12 (1843.6) Mintea omenească a lui Iisus a fost puternic mişcată de un conflict: pe de o parte el îl iubea Lazăr şi pe surorile lui îndurerate, iar pe de altă parte dispreţuia şi detesta manifestările exterioare de afecţiune ale unor iudei neîncrezători cu intenţii ucigaşe. Iisus s-a indignat să vadă pe unii dintre aceşti pretinşi prieteni afişându-şi în exterior doliul lor după moartea lui Lazăr, cu atât mult cu cât falsa mâhnire era asociată, în inima lor, cu atâta amară duşmănie contra lui însuşi. Cu toate acestea, unii dintre aceşti iudei erau sinceri în doliul lor, căci erau adevăraţi prieteni de familie.

1. La mormântul lui Lazăr

168:1.1 (1843.7) După ce Iisus a petrecut câteva momente consolându-le pe Marta şi Maria, ceva mai încolo de prietenii îndoliaţi, le i-a întrebat: „Unde l-aţi culcat?” Marta a zis: „Vin-o şi vezi.” În timp ce Maestrul le urma în tăcere pe cele două surori mâhnite, el a plâns. Văzându-i lacrimile, unul dintre iudeii prietenoşi care îi urmau a zis: „Priviţi cât de mult îl iubea. Cel care a deschis ochii orbului n-ar fi putut oare împiedica acest om să moară?” Între timp, ei sosiseră în faţa cavoului familial, o mică grotă naturală, ori o înclinaţie, în brâna stâncoasă de zece metri înălţime care se ridica la capătul grădinii.

168:1.2 (1844.1) Este greu să faci mintea omenească să înţeleagă de ce a plâns Iisus. Cu toate că noi avem acces la înregistrarea emoţiilor umane şi a gândurilor divine conjugate ale lui Iisus, tot aşa cum şi mintea Ajustorului său le-a înregistrat, noi nu suntem absolut siguri de cauza reală a acestor manifestări emoţionale. Noi înclinăm să credem că Iisus a plâns din cauza unui anumit număr de gânduri şi de sentimente care îi străbăteau mintea în momentul acela, cum ar fi:

168:1.3 (1844.2) 1. El simţea o compasiune sinceră şi întristată pentru Marta şi Maria. Avea o reală şi profundă afecţiune pentru aceste surori care îşi pierduseră fratele.

168:1.4 (1844.3) 2. Mintea sa era tulburată de mulţimea celor care purtau doliu, dintre care unii încercau o mâhnire sinceră iar alţii o simulau. Iisus fusese întotdeauna ofensat de aceste exhibiţii exterioare de îndurerare. El ştia că surorile îl iubeau pe fratele lor şi aveau credinţă în supravieţuirea credincioşilor. Aceste emoţii contradictorii explică poate de ce îşi exprima durerea la apropierea de cavou.

168:1.5 (1844.4) 3. El şovăia sincer în a-l readuce pe Lazăr la viaţa muritoare. Surorile lui aveau realmente nevoie de el, dar Iisus regreta că l-a făcut pe prietenul lui să vină înapoi, ca să-l vadă apoi îndurând persecuţii înverşunate. El ştia bine că Lazăr le-ar fi îndurat pentru a fi fost subiectul celei mai mari demonstraţii de putere a Fiului Omului.

168:1.6 (1844.5) Acum, noi putem expune un fapt interesant şi instructiv. Cu toate că prezenta relatare se derulează ca un eveniment aparent normal şi natural în treburile omeneşti, ea comportă vederi de ansamblu indirecte foarte interesante. Pe de o parte un mesager merge să-l găsească pe Iisus duminică pentru a-l informa de boala lui Lazăr, iar Iisus a trimis vorbă că „ea nu merge până la moarte” şi pe de altă parte Iisus merge în persoană în Bethania şi chiar şi le întrebă pe surori: „Unde l-aţi culcat?” Toate acestea par să indice că Iisus proceda în maniera muritorilor şi potrivit cunoştinţelor limitate ale minţii umane. Totuşi, arhivele universului revelează că Ajustorul Personalizat al lui Iisus a dat ordin să fie reţinut Ajustorul Gândirii al lui Lazăr pe Urantia, după moartea lui Lazăr, pentru o perioadă nedeterminată, şi că acest ordin a fost înregistrat oficial cu un sfert de oră înainte de ultima suflare a lui Lazăr.

168:1.7 (1844.6) Mintea divină a lui Iisus ştia, încă dinainte de moartea lui Lazăr, că îl va reînvia din morţi? Nu ştim. Ştim numai ceea ce expunem aici.

168:1.8 (1844.7) Mulţi dintre duşmanii lui Iisus au avut tendinţa de a lua în zeflemea manifestările sale de afecţiune şi şi-au zis între ei: „Dacă avea atâta stimă pentru omul acesta, de ce i-a luat atât de mult ca să vină în Bethania. Dacă el este ceea ce se pretinde a fi, de ce atunci nu l-a salvat pe prietenul lui drag? La ce bun să vindeci străini în Galileea dacă nu-i poate salva pe cei pe care îi iubeşte?” Şi, în multe alte feluri, ei au luat în derâdere învăţăturile şi lucrările lui Iisus, şi le-au tratat cu uşurătate.

168:1.9 (1844.8) Astfel, în această după-amiază de joi, către ora două şi jumătate, în micul cătun al Betaniei, cadrul era întru totul pregătit pentru înfăptuirea celei mai mari dintre toate lucrările legate de slujirea pe pământ a lui Mihail din Nebadon, pentru cea mai puternică manifestare de putere divină din timpul vieţii sale întrupate, căci propria sa reînviere a avut loc numai după ce a fost eliberat din lanţurile încarnării într-un corp muritor.

168:1.10 (1845.1) Micul grup reunit în faţa mormântului lui Lazăr nu-şi închipuia că era prin preajmă un vast concurs de fiinţe celeste de toate ordinele adunate sub îndrumarea lui Gabriel, acum în aşteptare, din ordinul Ajustorului Personalizat al lui Iisus, vibrând în expectativă şi gata să execute indicaţiile Suveranului lor preaiubit.

168:1.11 (1845.2) Când Iisus a poruncit: „Daţi piatra la o parte, oştirile celeste reunite s-au pregătit să joace drama constând în reînvierea lui Lazăr sub înfăţişarea cărnii sale muritoare. Această formă de reînviere implică dificultăţi de execuţie care transcend de departe tehnica obişnuită a reînvierii creaturilor muritoare sub formă morontială; ea cere concursul unui mai mare număr de personalităţi celeste şi o mai mare organizare a resurselor universului.

168:1.12 (1845.3) Când Marta şi Maria au auzit porunca lui Iisus care ordona rostogolirea pietrei care închidea cavoul, ele au fost umplute de sentimente contradictorii. Maria spera că Lazăr avea să fie înviat dintre morţi, dar Marta, în timp ce împărtăşea într-o anumită măsură credinţa surorii ei, era şi mai mult tracasată de teama ca, prin aspectul său exterior, Lazăr să nu fie prezentabil lui Iisus, apostolilor şi prietenilor lui. Marta a zis: „Chiar trebuie să dăm piatra la o parte? Fratele meu este acum mort de patru zile, aşa că în vremea asta a început deja descompunerea corpului. Marta a zis aceasta şi pentru că ea nu înţelegea cu certitudine de ce Maestrul ceruse ca piatra să fie dată în lături; ea se gândea că poate Iisus voia să se mulţumească numai să arunce o ultimă privire la Lazăr. Atitudinea Martei nu era nici fermă nici hotărâtă. În vreme ce cele două surori ezitau să împingă piatra, Iisus a zis: „Nu v-am zis eu, încă de la început, că această boală nu va duce până la moarte? N-am venit eu ca să-mi îndeplinesc făgăduiala? Şi, după ce am venit la voi, nu v-am spus eu că, şi să credeţi numai, voi veţi vedea gloria lui Dumnezeu. De ce vă îndoiţi? Cât timp vă ia ca să ajungeţi să credeţi şi să ascultaţi?”

168:1.13 (1845.4) După ce Iisus a sfârşit de vorbit, apostolii săi, ajutaţi de vecini binevoitori, şi-au pus mâinile pe piatră şi au rostogolit-o în lături de la intrarea cavoului.

168:1.14 (1845.5) La iudei era o credinţă comună cum că picătura de venin de pe vârful spadei îngerului morţii începea să acţioneze la sfârşitul celei de-a treia zi, astfel încât ea producea deplinul ei efect în cea de-a patra zi. Ea admitea că sufletul omenesc poate să zăbovească pe lângă mormânt până la sfârşitul celei de-a treia zi, căutând să reanime cadavrul; dar ei credeau cu fermitate că înaintea zorilor celei de-a patra zile, acest suflet era dus în lăcaşul spiritelor răposate.

168:1.15 (1845.6) Aceste credinţe şi opinii privitoare la morţi şi la plecarea spiritului lor au servit la confirmarea pentru mintea tuturor persoanelor prezente lângă mormântul lui Lazăr, şi ulterior a tuturor celor care vor afla ceea ce avea să se petreacă, că era vorba cu adevărat de un caz de reînviere a unui mort prin lucrarea personală a celui care se proclamase a fi „reînvierea şi viaţa”.

2. Reînvierea lui Lazăr

168:2.1 (1845.7) Grupul de aproximativ patruzeci şi cinci de persoane care stătea înaintea mormântului au putut percepe nedesluşit forma lui Lazăr, învelit în fâşii de pânză de in şi aflat în nişa dreaptă inferioară a cavoului funerar. În vreme ce aceste creaturi pământene stăteau acolo, în tăcere, de-abia îndrăznind să respire, o vastă oştire de fiinţe celeste îşi ocupaseră poziţiile preliminare pentru a răspunde semnalului de acţiune atunci când Gabriel, comandantul ei, îl va da.

168:2.2 (1846.1) Iisus şi-a ridicat ochii şi a zis: „Tată, îţi mulţumesc că mi-ai auzit cererea şi ai îndeplinit-o. Ştiu că m-ai ascultat întotdeauna, dar, din cauza celor care stau aici cu mine, eu vorbesc acum cu tine pentru ca ei să creadă că tu m-ai trimis în lume şi să ştie că tu acţionezi cu mine în fapta pe care ne pregătim s-o realizăm.” Şi, după ce s-a rugat, el a strigat cu un glas puternic: „Lazăre, vino afară!”

168:2.3 (1846.2) Spectatorii umani ai scenei au rămas nemişcaţi, dar vasta oaste cerească forfotea toată în acţiunea ei unificată pentru a da ascultare cuvântului Creatorului. În numai doisprezece secunde de timp terestru, forma până atunci neînsufleţită a lui Lazăr a început să se mişte şi s-a ridicat curând pe marginea măsuţei de piatră pe care fusese odihnit. Corpul său era învelit în veşminte funerare şi faţa îi era acoperită cu o faşă. Şi în vreme ce stătea în picioare acolo în faţa lor - viu - Iisus a zis: „Desfăşaţi-l şi lăsaţi-l să meargă.”

168:2.4 (1846.3) Toţi spectatorii, în afară de apostoli şi de Marta şi Maria, au fugit către casă. Erau palizi de groază şi plini de stupefacţie. Unii au rămas acolo, dar mulţi s-au grăbit să se întoarcă la casele lor.

168:2.5 (1846.4) Lazăr l-a salutat pe Iisus şi pe apostoli. El a întrebat de semnificaţia veşmintelor şi de ce se trezise în grădină. Iisus şi apostolii s-au îndepărtat, în timp ce Marta îi povestea lui Lazăr moartea sa, înmormântarea sa şi reînvierea sa. Ea a trebuit să-i explice că el murise duminică şi că fusese readus la viaţă în această joi, căci Lazăr n-avusese cunoştinţă de timpul de când adormise în somnul morţii.

168:2.6 (1846.5) În momentul în care Lazăr a ieşit din mormânt, Ajustorul Personalizat al lui Iisus acum conducător al ordinului său în universul nostru local, a poruncit fostului Ajustor al lui Lazăr, aflat atunci în aşteptare, să revină să locuiască în mintea şi în sufletul celui reînviat.

168:2.7 (1846.6) Apoi Lazăr s-a apropiat de Iisus şi, cu surorile sale, ei au îngenuncheat la picioarele Maestrului pentru a aduce mulţumiri şi a-l lăuda pe Dumnezeu. Iisus l-a luat pe Lazăr de mână şi l-a ridicat zicând: „Fiule, ceea ce ţi s-a întâmplat va fi tot aşa experimentat de toţi cei care cred în această evanghelie, atâta doar că vor fi reînviaţi într-o formă mai glorioasă. Tu vei fii un martor viu al adevărului pe care l-am proclamat - eu sunt învierea şi viaţa. Să mergem acum cu toţii în casă pentru a da de mâncare corpurilor noastre fizice.”

168:2.8 (1846.7) În timp ce mergeau către casă, Gabriel a concediat grupele suplimentare de oştiri celeste adunate şi a făcut înregistrarea primului - şi ultimului - caz, pe Urantia, de reînviere a unei creaturi omeneşti sub înfăţişarea corpului ei muritor.

168:2.9 (1846.8) Lazăr cu greu putea înţelege ceea ce se întâmplase. El ştia că fusese foarte bolnav, dar nu putea să-şi amintească decât că adormise şi se fusese trezit. Niciodată n-a putut spune cine ştie ce despre aceste patru zile în mormânt, pentru că fusese în întregime inconştient. Timpul nu există pentru cei care dorm somnul morţii.

168:2.10 (1846.9) Mulţi cred în Iisus ca urmare a acestei lucrări puternice, dar alţii nu fac decât să-şi înăsprească inima pentru a-l respinge şi mai tare. De la amiaza zilei următoare, această întâmplare se răspândise în tot Ierusalimul. Zeci de oameni şi de femei au mers în Bethania pentru a se uita la Lazăr şi a vorbi cu el. Fariseii alarmaţi şi derutaţi au convocat la repezeală o întrunire a Sinedriului pentru a decide ceea ce trebuia făcut cu privire la aceste noi dezvoltări de situaţie.

3. Întrunirea Sinedriului

168:3.1 (1847.1) Mărturia acestui om reînviat dintre morţi a contribuit mult la consolidarea credinţei masei de credincioşi în evanghelia împărăţiei, dar n-a avut practic nici o influenţă asupra atitudinii conducătorilor religioşi şi a conducătorilor Ierusalimului, decât că a grăbit decizia lor de a-l suprima pe Iisus şi de a pune capăt muncii sale.

168:3.2 (1847.2) În ziua următoare, vineri, la o oră a după-amiezii, Sinedriul s-a reunit pentru a delibera din nou asupra chestiunii: „Ce să facem cu Iisus din Nazareth?” După mai mult de două ore de discuţii şi de dezbateri morocănoase, un fariseu a propus o hotărâre care solicita moartea imediată a lui Iisus, proclamând că el era o ameninţare pentru tot Israelul, şi angajând oficial Sinedriul, prin sfidarea tuturor precedentelor, în pronunţarea unei sentinţe de moarte fără judecată.

168:3.3 (1847.3) Acest august corp de conducători iudei decretase, în repetate rânduri, că Iisus trebuia să fie arestat şi judecat sub inculparea de blasfemie şi de numeroase alte acuzaţii de sfidare a legii sacre iudaice. O dată Sinedriul mersese până într-acolo încât să declare că Iisus trebuia să moară, dar aceasta era prima dată când acest tribunal înregistra dorinţa de a decide moartea sa mai înainte de orice judecată. Totuşi această hotărâre n-a fost supusă la vot, deoarece paisprezece membrii ai Sinedriului şi-au dat demisia în bloc când a fost propus acest act de nemaiauzit. Aceste demisii n-au fost ratificate înainte de o amânare de cincisprezece zile, dar grupul celor paisprezece s-a retras din Sinedriu în chiar ziua aceea şi n-au mai luat niciodată loc niciodată în consiliu. Mai târziu, cu prilejul înregistrării demisiilor, cinci alţi membri au fost revocaţi pentru că colegii lor socoteau că aceştia nutreau sentimente amicale faţă de Iisus. După evicţiunea celor nouăsprezece oameni, Sinedriul era în măsură să-l judece şi să-l condamne pe Iisus cu o solidaritate vecină cu unanimitatea.

168:3.4 (1847.4) În săptămâna următoare, Lazăr şi surorile sale au fost convocate în faţa Sinedriului. După mărturia lor, nu se putea susţine nici o îndoială că Lazăr fusese reînviat dintre cei morţi. Cu toate că şedinţele Sinedriului au admis virtual reînvierea lui Lazăr, arhivele au conţinut o hotărâre care atribuia acest miracol, şi toate celelalte minuni înfăptuite de Iisus, puterii prinţului demonilor cu care Iisus era declarat ca fiind aliat.

168:3.5 (1847.5) Indiferent care a fost sursa puterii sale de a înfăptui minuni, conducătorii iudei erau convinşi că, dacă nu se punea capăt imediat la toate acestea, nu va mai trece mult până ce tot poporul va crede în Iisus, şi că pe de altă parte, ar surveni grave complicaţii cu autorităţile romane, căci mulţi dintre discipolii săi îl considerau ca Mesia, eliberatorul Israelului.

168:3.6 (1847.6) În această aceeaşi reuniune a Sinedriului s-a întâmplat că marele preot Caiafa a exprimat, pentru prima oară, vechiul adagiu iudaic pe care l-a repetat apoi de atâtea ori: „Mai bine să moară un singur om, decât să vezi pierind comunitatea.”

168:3.7 (1847.7) Cu toate că Iisus fusese informat de faptele sau de gesturile Sinedriului în această zi mohorâtă de vineri după-amiază, el n-a fost câtuşi de puţin tulburat, şi a continuat să se odihnească până în următoarea zi de sabat la prietenii care locuiau în Betpage, un cătun vecin cu Bethania. Duminică dimineaţa devreme, aşa cum s-a convenit, Iisus şi apostolii s-au adunat la Lazăr, şi-au luat bun rămas de la familia din Bethania şi au plecat din nou către tabăra din Pella.

4. Răspunsul la rugăciune

168:4.1 (1848.1) Pe drum, de la Bethania la Pella, apostolii i-au pus lui Iisus numeroase întrebări cărora el le-a răspuns cu francheţe, cu excepţia celor care aveau legătură cu detaliile reînvierii dintre morţi. Asemenea probleme depăşeau capacitatea de înţelegere a apostolilor, şi de aceea Maestrul a refuzat să discute aceste chestiuni cu ei. Nimeni nu-i însoţise, întrucât plecaseră în taină din Bethania. Iisus a prins deci ocazia de a le spune celor zece apostoli multe lucruri care, după părerea sa, îi pregăteau pentru zilele pline de încercări care nu vor întârzia să vină.

168:4.2 (1848.2) Mintea apostolilor era foarte stimulată şi au petrecut un timp considerabil cu discutarea recentelor lor experienţe privitoare la rugăciune şi la răspunsul la rugăciune. Ei îşi aminteau toţi declaraţia făcută, în Filadelfia, mesagerului care sosea din Bethania când Iisus le zisese clar: „Această boală nu va duce până la moarte.” Totuşi, în ciuda acestei promisiuni, Lazăr murise efectiv. În tot cursul zilei, ei au revenit constant la discutarea acestei probleme a răspunsului la rugăciune.

168:4.3 (1848.3) Se poate rezuma după cum urmează răspunsurile lui Iisus la numeroasele întrebări:

168:4.4 (1848.4) 1. Rugăciunea este o expresie a minţii finite care se străduieşte să se apropie de Infinit. Formularea unei rugăciuni este deci în mod necesar limitată de cunoştinţele, de înţelepciunea şi de atributele finitului. Tot astfel, răspunsul trebuie să fie condiţionat de viziunea, de ţelurile, de idealurile şi de prerogativele Infinitului. Niciodată nu se poate observa o continuitate neîntreruptă a fenomenelor materiale între formularea unei rugăciuni şi primirea deplinului răspuns spiritual care i se face.

168:4.5 (1848.5) 2. Când o rugăciune rămâne aparent fără răspuns, întârzierea este adesea prevestirea unui mai bun răspuns, cu toate că, din anumite motive întemeiate, acest răspuns este considerabil întârziat. Când Iisus a zis că boala lui Lazăr nu va merge realmente până la moarte, Lazăr era deja mort de unsprezece ore. Nici o rugăciune sinceră nu rămâne fără răspuns, decât atunci când punctul de vedere superior al lumii spirituale a conceput un răspuns mai bun, un răspuns care ar satisface rugămintea spiritului omului, prin contrast cu rugăciunea simplei minţi a omului.

168:4.6 (1848.6) 3. Când rugăciunile temporale sunt compuse de spirit şi exprimate cu credinţă, ele sunt adesea atât de vaste şi atât de cuprinzătoare, încât nu pot primi răspuns decât în eternitate. O rugă finită este uneori atât de impregnată de stăpânirea Infinitului că răspunsul trebuie să fie multă vreme amânat pentru a aştepta crearea capacităţii receptive adecvate. Rugăciunea credinţei poate îngloba atâtea elemente încât răspunsul nu poate fi primit decât în Paradis.

168:4.7 (1848.7) 4. Răspunsurile la rugăciunea minţii omeneşti sunt adesea de o asemenea natură încât această minte în rugăciune nu poate să le primească şi să le recunoască decât după ce ea însăşi a atins starea de nemurire. Foarte adesea, trebuie aşteptat ca fiinţa materială să fi progresat la nivelul spiritual pentru ca ea să poată primi un răspuns la rugăciunea sa.

168:4.8 (1848.8) 5. Se poate ca rugăciunea unei persoane care îl cunoaşte pe Dumnezeu să fie atât de deformată de ignoranţă şi de superstiţie încât ar fi foarte puţin dezirabil să i se răspundă. Atunci, fiinţele umane intermediare sunt obligate să traducă această rugăciune într-o asemenea manieră încât în momentul în care soseşte răspunsul, cel care face ruga nu recunoaşte că acest răspuns se aplică la rugăciunea sa.

168:4.9 (1848.9) 6. Toate adevăratele rugăciuni sunt adresate fiinţelor spirituale, şi trebuie ca răspunsul la toate aceste rugăminţi să fie formulat în termeni spirituali; răspunsurile trebuiesc să fie constituite din realităţi spirituale. Fiinţele spirituale nu pot oferi răspunsuri materiale cererilor spirituale, chiar dacă ele emană de la fiinţe materiale. Acestea din urmă se roagă eficient decât atunci când ele „se roagă în spirit”.

168:4.10 (1849.1) 7. Nici o rugăciune nu poate spera un răspuns decât dacă este născut din spirit şi hrănit prin credinţă. Sinceritatea credinţei voastre implică că voi aţi acordat virtual de mai înainte, destinatarilor rugăciunii voastre, deplinul drept de a răspunde rugilor voastre conform cu această înţelepciune supremă şi cu această dragoste divină care, potrivit descrierii credinţei voastre, să anime întotdeauna aceste fiinţe cărora le adresaţi rugăciunile voastre.

168:4.11 (1849.2) 8. Copilul este întotdeauna în dreptul său când se încumetă să adreseze o rugăciune părinţilor lui. Şi părinţii rămân în domeniul obligaţiilor lor faţă de copilul lipsit de maturitate când înţelepciunea lor superioară le dictează că trebuie întârziat răspunsul la rugăciunea copilului, să-l modifice, să-l treacă prin ciur, să-l transcendă, sau să-l raporteze la un alt stadiu al ascensiunii spirituale.

168:4.12 (1849.3) 9. Nu ezitaţi să formulaţi rugăciuni exprimând o dorinţă spirituală înflăcărată; nu vă îndoiţi că ea va primi un răspuns; Aceste răspunsuri vor fi depuse spre păstrare, aşteptând ca voi să fi atins efectiv, pe această lume sau pe altele, nivelele spirituale viitoare de înflorire cosmică, unde vă va deveni posibil să recunoaşteţi şi să asimilaţi răspunsurile mult aşteptate la rugile voastre anterioare, dar premature.

168:4.13 (1849.4) 10. Toate rugile autentice născute din spirit vor primi în mod sigur răspuns. Cereţi, şi veţi primi, dar nu uitaţi că voi sunteţi creaturi care progresează în timp şi spaţiu. Trebuie deci să ţineţi mereu seama de factorul spaţiu--timp pentru a primi personal răspunsuri complete la multiplele voastre rugăciuni şi rugăminţi.

5. Ceea ce s-a ales de Lazăr

168:5.1 (1849.5) Lazăr a locuit în casa sa din Bethania unde a fost un centru de mare interes spiritual pentru numeroşi credincioşi sinceri şi mulţi curioşi. Lazăr a rămas acolo până în săptămâna crucificării lui Iisus, în care a fost avertizat că Sinedriul decretase moartea sa. Conducătorii iudeilor erau hotărâţi să pună capăt expansiunii învăţăturilor lui Iisus. Ei socoteau foarte just că era inutil a-l trimite pe Iisus la moarte dacă îi permiteau lui Lazăr, reprezentantul apogeului lucrării sale miraculoase, să trăiască şi să mărturisească că Iisus îl reînviase dintre morţi. Lazăr fusese deja supus la crude persecuţii din partea lor.

168:5.2 (1849.6) Lazăr şi-a luat grabnic rămas bun de la surorile lui din Bethania, a fugit în Ierihon, a traversat Iordanul şi nu şi-a acordat niciodată prea multă odihnă până n-a ajuns la Filadelfia. Lazăr îl cunoştea bine pe Abner şi, acolo, se simţea în siguranţă contra intrigilor criminale ale samavolnicului Sinedriu.

168:5.3 (1849.7) Puţin după aceea, Marta şi Maria şi-au vândut pământurile din Bethania şi s-au alăturat fratelui lor în Pereea. Între timp, Lazăr devenise trezorierul Bisericii din Filadelfia. El a susţinut cu vigoare pe Abner în controversa sa cu Pavel şi cu Biserica din Ierusalim. La vârsta de 67 de ani, el a murit în cele din urmă de aceeaşi boală care îl răpusese în Bethania, când era mai tânăr.





Back to Top