CARTEA URANTIA - Capitolul 166. Ultimul turneu în Pereea de nord

(UF-RUM-001-2004-1)

CARTEA URANTIA   

Parte IV: Viaţa şi Învăţăturile lui Iisus

Capitolul 166. Ultimul turneu în Pereea de nord



Capitolul 166. Ultimul turneu în Pereea de nord

166:0.1 (1825.1) DE PE 11 până pe 20 februarie, Iisus şi cei doisprezece au făcut un tur, în Pereea de nord, în toate oraşele în care activau asociaţii lui Abner şi femeile corpului evanghelic, ei au aflat că aceşti mesageri ai evangheliei se descurcau bine, şi Iisus a atras, în repetate rânduri, atenţia apostolilor asupra faptului că se putea răspândi evanghelia împărăţiei fără acompaniamentul miracolelor sau al minunilor.

166:0.2 (1825.2) Toată această misiune de trei luni în Pereea a fost îndeplinită cu succes şi cu doar puţin ajutor din partea celor doisprezece apostoli. Din momentul acela, evanghelia a reflectat mai mult învăţăturile lui Iisus decât personalitatea sa. Dar discipolii lui n-au urmat mult timp instrucţiunile sale; de fapt, la puţină vreme după moartea şi reînvierea lui Iisus, ei s-au îndepărtat de învăţăturile lui şi au început să construiască Biserica primitivă în jurul conceptelor miraculoase şi ale amintirilor preamărite ale personalităţii sale atât divine, cât şi umane.

1. Fariseii la Ragara

166:1.1 (1825.3) Pe 18 februarie, în ziua de sabat, Iisus se afla în Ragaba, unde trăia un fariseu bogat pe nume Nataniel. Un mare număr de alţi farisei îl urmau pe Iisus şi pe cei doisprezece în turneul din ţară. Nataniel a pregătit deci, pentru această dimineaţă de sabat, un mic dejun pentru toţi, vreo douăzeci de persoane, şi l-a invitat pe Iisus ca gazdă de onoare.

166:1.2 (1825.4) În momentul în care Iisus a sosit la acest mic dejun, marea parte a fariseilor, precum şi doi sau trei jurişti, erau deja acolo, aşezaţi la masă. Maestrul a luat îndată loc la stânga lui Nataniel fără a trece pe la vasele de apă pentru a se spăla pe mâini. Mulţi dintre farisei, şi mai ales aceia care erau în favoarea învăţăturilor lui Iisus, ştiau că el îşi spăla mâinile numai din raţiuni de igienă şi că detesta aceste rituri pur ceremoniale; ei n-au fost deci surprinşi să-l vadă aşezându-se direct la masă fără a se fi spălat de două ori pe mâini. Dar Nataniel a fost şocat de faptul că Maestrul nu se conformase strictelor exigenţe ale practicilor fariseice. De altfel Iisus nu-şi spăla mâinile, aşa cum o făceau fariseii, nici la sfârşitul fiecărei serviri a unui nou fel de mâncare, nici la sfârşitul mesei.

166:1.3 (1825.5) După ce Nataniel şuşotise îndelung cu un fariseu necuviincios aşezat în dreapta sa, şi după ce invitaţii aşezaţi în faţa Maestrului au ridicat, de mai multe ori, sprâncenele în semn de dezaprobare şi au strâmbat din buze cu sarcasm, Iisus a sfârşit prin a spune: „Credeam că mă invitaserăţi în casa asta pentru a rupe pâinea cu voi, şi poate pentru a-mi pune întrebări privitoare la proclamarea unei noi evanghelii a împărăţiei lui Dumnezeu. Dar eu văd că m-aţi adus aici pentru a asista la o etalare de devoţiune ceremonială faţă de fariseismul vostru. Acum că aţi făcut-o, ce aveţi să-i oferiţi invitatului vostru de onoare cu această ocazie?”

166:1.4 (1826.1) După ce Maestrul a vorbit astfel, ei şi-au coborât ochii privind masa şi nemaizicând nimic. Neluând nimeni cuvântul, Iisus a continuat: „Mulţi dintre voi fariseii prezenţi sunteţi aici cu mine ca prieteni, şi unii sunt chiar şi discipolii mei, dar majoritatea fariseilor persistă să refuze să vadă lumina şi să recunoască adevărul, chiar şi când lucrarea evangheliei le este prezentată cu mare putere. Cu ce grijă curăţaţi exteriorul cupelor şi al farfuriilor, în vreme ce recipientele de hrană spirituală sunt murdare şi pătate! Voi aveţi grijă să vă daţi o înfăţişare pioasă şi sfântă înaintea poporului, dar interiorul sufletului vă este plin de fariseism, de lăcomie, de pretenţii şi de tot felul de perversităţi spirituale. Conducătorii voştri îndrăznesc până şi să comploteze şi să facă planuri pentru asasinarea Fiului Omului. Nesocotiţilor, nu înţelegeţi oare că Dumnezeul din cer priveşte motivele lăuntrice ale sufletului vostru precum şi simulacrele voastre exterioare şi pioasele voastre profesiuni de credinţă? Să nu credeţi că dând de pomană şi plătind dijma veţi fi curăţaţi de injustiţia voastră şi capabili de a vă prezenta curaţi în faţa Judecătorului tuturor oamenilor. Nenorocire vouă, fariseilor, care aţi persistat să respingeţi lumina vieţii! Plătiţi cu meticulozitate dijma şi faceţi pomeni cu ostentaţie, dar nesocotiţi cu bună ştiinţă chemarea lui Dumnezeu şi respingeţi revelaţia iubirii lui. Aveţi dreptate să acordaţi atenţie îndatoririlor voastre minore, dar nu trebuie să fi neglijat aceste exigenţe majore. Nenorocire tuturor celor care fug de justiţie, dispreţuiesc îndurarea, şi resping adevărul! Nenorocire tuturor celor care nu iau în seamă revelaţia Tatălui, în timp ce caută locurile de onoare în sinagogă şi doresc cu ardoare ploconelile măgulitoare de prin pieţe!”

166:1.5 (1826.2) În timp ce Iisus era pe punctul de a se ridica ca să plece, unul dintre legiştii aşezaţi la masă l-au întrebat: „Maestre, într-unele dintre declaraţiile tale, tu ne faci reproşuri şi nouă. Oare nu este nimic bun la scribi, la farisei şi la oamenii legii?” Iisus s-a ridicat şi i-a răspuns juristului: „Ca şi fariseii, vouă vă place să ocupaţi primele locuri la ospeţe şi să purtaţi robe lungi, în vreme ce puneţi pe umerii oamenilor poveri grele, care se ostenesc purtându-le. Şi când sufletele oamenilor se clatină sub aceste poveri grele, voi nu ridicaţi nici măcar un deget să le ridicaţi. Nenorocire vouă, care găsiţi cele mai mari desfătări ale voastre în clădire de morminte pentru profeţii pe care părinţii voştri i-au omorât! Consimţământul vostru la faptele părinţilor voştri este făcut manifest, în sensul că voi plănuiţi acum să-i omorâţi pe cei care vin, astăzi, ca să facă aceleaşi lucruri ca şi profeţii la vremea lor. Să proclame dreptatea lui Dumnezeu şi să reveleze îndurarea Tatălui ceresc. Dar, dintre toate generaţiile trecute, acestei generaţii depravate şi fariseice i se va cere înapoi sângele profeţilor şi al apostolilor. Nenorocire vouă tuturor, jurişti care aţi luat cheia cunoaşterii oamenilor de rând! Voi înşivă refuzaţi să intraţi pe calea adevărului şi, în acelaşi timp, aţi vrea să le puneţi piedică celor care caută să intre acolo. Dar nu puteţi închide în felul acesta porţile împărăţiei cerurilor; noi le-am deschis tuturor celor care au atâta credinţă cât să pată intra. Aceste porţi ale îndurării nu vor fi închise de prejudecăţile şi de aroganţa falşilor învăţători şi a păstorilor necinstiţi care seamănă cu mormintele albe; în exterior ele par magnifice, dar în interior sunt pline de oseminte şi de tot felul de impurităţi spirituale.”

166:1.6 (1826.3) Când Iisus a terminat de vorbit la masa lui Nataniel, el a ieşit din casă fără a fi gustat din mâncare. Dintre fariseii care auziseră cuvintele acestea, unii au crezut in învăţătura sa şi au intrat în împărăţie, dar cei mai mulţi dintre ei au stăruit pe calea întunericului, devenind cu atât mai hotărâţi să-l pândească pentru a surprinde cuvintele sale susceptibile să servească la arestarea şi judecarea lui de sinedriul din Ierusalim.

166:1.7 (1827.1) Nu erau decât trei lucruri cărora fariseii le acordau o atenţie deosebită:

166:1.8 (1827.2) 1. Sa aplice cu stricteţe dijma.

166:1.9 (1827.3) 2. Să respecte cu scrupulozitate regulile de purificare.

166:1.10 (1827.4) 3. Să evite să se asocieze cu toţi cei care nu erau farisei.

166:1.11 (1827.5) În momentul acesta, Iisus căuta să scoată la iveală sterilitatea spirituală a primelor două practici. Cât despre remarcile menite să îi mustre pe farisei pentru refuzul lor de a întreţine relaţii sociale cu cei care nu erau farisei, el le-a rezervat pentru o altă ocazie în care v-a cina din nou cu mulţi dintre aceşti aceiaşi comeseni.

2. Cei zece leproşi

166:2.1 (1827.6) În ziua următoare, Iisus s-a dus cu cei doisprezece la Amatus, lângă graniţa cu Samara. Apropiindu-se de oraş, ei au întâlnit un grup de zece leproşi care şedeau în vecinătate, şi din care unul era samaritean, iar ceilalţi nouă, iudei. În mod obişnuit, aceşti iudei s-ar fi abţinut de la orice asociere sau de la orice contact cu acest samaritean, dar durerea lor comună era mai mult decât suficientă pentru a triumfa asupra tuturor prejudecăţilor religioase. Ei auziseră vorbindu-se mult despre Iisus şi de primele sale vindecări miraculoase; în plus, cei şaptezeci căpătaseră obiceiul de a anunţa momentul probabil al sosirii lui Iisus atunci când Maestrul făcea vreun tur împreună cu cei doisprezece. Cei zece leproşi fuseseră deci informaţi că era de aşteptat ca Maestrul să apară prin vecinătate pe la ora aceasta; prin urmare, ei se postaseră acolo, în suburbiile oraşului, cu speranţa de a atrage atenţia sa şi de a cere să fie tămăduiţi. Când leproşii l-au văzut pe Iisus sosind, ei n-au îndrăznit să se apropie de el şi au rămas la distanţă strigând: „Maestre, ai milă de noi. Curăţă-ne de răul nostru. Vindecă-ne aşa cum ai mai vindecat şi pe alţii.”

166:2.2 (1827.7) Iisus tocmai explicase celor doisprezece pentru ce gentilii din Pereea şi iudeii cei mai puţin ortodocşi erau mai dispuşi decât iudeii din Iudeea (mai ortodocşi şi mai legaţi de tradiţie) să creadă în evanghelia predicată de cei şaptezeci. Ei atrăseseră atenţia asupra faptului că mesajul lor fusese mai uşor primit de gentili, şi chiar şi de samariteni. Dar cei doisprezece apostoli nu erau încă pregătiţi să nutrească sentimente de prietenie faţă de samariteni, dispreţuiţi din vremuri atât de îndepărtate.

166:2.3 (1827.8) În consecinţă, când Simon Zelotul l-a remarcat pe samaritean printre leproşi, l-a îndemnat pe Maestru să-şi continue neabătut drumul său către oraş, fără a pierde nici măcar o clipa ca să se salute cu ei. Iisus i-a zis lui Simon: „Dar dacă samariteanul îl iubeşte pe Dumnezeu tot atâta cât iudeii? Putem noi să-i judecăm noi pe semenii noştri? Cine poate spune? Dacă îi vom face sănătoşi pe aceşti zece oameni, poate că samariteanul se va arăta chiar mai recunoscător decât iudeii. Eşti tu încredinţat de părerea ta, Simone?” Şi Simon răspunse iute: „Dacă îi vei tămădui, vei afla neîntârziat aceasta.” Iisus a replicat: „Aşa să fie Simon, tu vei cunoaşte curând adevărul despre recunoştinţa oamenilor şi despre dragostea milostivă a lui Dumnezeu.”

166:2.4 (1827.9) Iisus s-a apropiat de leproşi şi a zis: „De vreţi să fiţi vindecaţi, mergeţi numaidecât să vă arătaţi preoţilor după cum a prescris legea lui Moise.” Şi, pe când mergeau într-acolo, au fost vindecaţi. Văzând că fusese vindecat, samariteanul s-a întors înapoi la Iisus şi s-a pornit să-l slăvească pe Dumnezeu cu voce tare. Când l-a găsit pe Maestru, a căzut în genunchi la picioarele sale şi i-a adus mulţumiri pentru purificarea lui. Ceilalţi nouă, iudeii, au descoperit şi ei însănătoşirea lor, însă şi-au urmat drumul pentru a se înfăţişa preoţilor.

166:2.5 (1828.1) În timp ce samariteanul stătea îngenuncheat la picioarele lui Iisus, Maestrul şi-a plimbat privirea peste cei doisprezece, mai ales peste Simon Zelotul, şi a zis: „N-au fost oare zece purificaţi? Unde sunt atunci ceilalţi nouă, iudeii? Numai unul dintre toţi, străinul acesta, a revenit pentru a aduce glorie lui Dumnezeu.” Apoi i-a zis samariteanului: „Ridică-te şi mergi pe drumul tău; credinţa ta te-a vindecat.”

166:2.6 (1828.2) Iisus i-a privit din nou pe apostolii săi în vreme ce străinul se îndepărta şi toţi apostolii s-au uitat la Iisus, afară de Simon Zelotul, care şi-a ţinut ochii aplecaţi. Cei doi n-au rostit nici un cuvânt; şi Iisus n-a vorbit nici el, căci ar fi fost inutil.

166:2.7 (1828.3) Cei zece oameni credeau sincer că aveau lepră, dar numai patru fuseseră atinşi. Ceilalţi şase au fost vindecaţi de o boală de piele care fusese confundată cu lepra. Dar samariteanul era realmente bolnav de lepră.

166:2.8 (1828.4) Iisus le-a ordonat celor doisprezece să nu zică nimic despre purificarea leproşilor. La intrarea în Amatus, el a atras atenţia: „Vedeţi cum copii din casă, chiar şi când sunt nesubordonaţi voinţei Tatălui lor, socotesc binecuvântările lor ca pe un drept? Ei consideră de puţină importanţă faptul de a neglija să aducă mulţumiri atunci când Tatăl le conferă tămăduirea, dar când străinii primesc daruri de la stăpânul casei, ei sunt plini de mirare şi constrânşi să aducă mulţumiri din recunoştinţă pentru lucrurile bune care le-au fost dăruite. Şi apostoli n-au mai avut nici acum nimic de răspuns la cuvintele Maestrului.

3. Predica din Geresa

166:3.1 (1828.5) În timp ce Iisus şi cei doisprezece stăteau de vorbă cu mesagerii împărăţiei în Ghesa, unul dintre fariseii care credeau în el a pus următoarea întrebare: „Domnule, persoanele realmente salvate vor fi ele puţine sau numeroase?” şi Iisus a răspuns:

166:3.2 (1828.6) ”Aţi fost învăţaţi că numai copiii lui Avraam vor fi salvaţi, că numai gentilii de adopţie pot spera salvarea. Scripturile relatează că, printre toate mulţimile exodului din Egipt, numai Caleb şi Ioşua au trăit pentru a intra pe pământul făgăduit. Unii dintre voi au tras concluzia că un număr relativ mic dintre cei care caută împărăţia cerurilor vor reuşi să pătrundă acolo.

166:3.3 (1828.7) ”Voi mai aveţi şi alt dicton care conţine mult adevăr: calea care duce la viaţa veşnică este dreaptă şi îngustă, iar poarta care conduce la ea este la fel de îngustă, astfel încât, printre cei care caută salvarea, rari sunt cei ce izbutesc să intre pe această poartă. Voi aveţi, de asemenea, o învăţătură care zice că drumul care duce la pieire este larg, că tot aşa este şi intrarea ei, şi că mulţi sunt cei care aleg să urmeze calea aceasta. Acest proverb nu este lipsit de semnificaţie, dar eu declar că salvarea este în primul rând o chestiune de alegere personală. Chiar dacă poarta drumului vieţii este strâmtă, ea este îndeajuns de largă pentru a-i admite pe toţi cei care caută sincer să intre, căci eu sunt acea poartă. Fiul nu va refuza intrarea nici unui copil al universului care caută prin credinţă să-l găsească pe Tatăl său prin mijlocirea Fiului.

166:3.4 (1829.1) ”Dar iată primejdia pentru toţi cei care ar vrea să-şi amâne intrarea în regat pentru a continua să caute plăcerile imaturităţii şi pentru a se deda satisfacţiilor egoismului. După ce a refuzat să intre în regat ca experienţă spirituală, poate că ei vor căuta să pătrundă acolo când gloria celui mai bun drum va fi revelată în epoca ce va veni. În consecinţă, aceia care au respins împărăţia atunci când am venit sub înfăţişarea omenirii, vor căuta să intre în el va fi revelat sub înfăţişarea divinităţii. Însă, atunci, voi zice tuturor acestor egoişti: Eu nu ştiu de unde veniţi. V-a fost dată şansa de a vă pregăti pentru această cetăţenie celestă, dar voi aţi refuzat toate ofertele de milostenie; voi aţi respins toate invitaţiile venite cât timp poarta era deschisă. Acum, vouă, care aţi refuzat salvarea, poarta vă este închisă. Ea nu este deschisă celor care ar vrea să intre în regat pentru a se proslăvi în mod egoist. Salvarea nu este pentru cei care nu-s gata să plătească preţul unei consacrări sincere facerii voii Tatălui meu. Dacă voi, în spiritul şi în sufletul vostru, v-aţi întors spatele împărăţiei Tatălui meu, este inutil de a vă ţine cu mintea şi cu trupul în faţa porţii şi de a ciocăni zicând: ‚Doamne, deschide-ne; am vrea şi noi să fim mari în regat.' Atunci eu vă voi declara că voi nu aparţineţi stânei mele. Nu vă voi primi printre cei care au dus lupta bună a credinţei şi au câştigat răsplata slujirii dezinteresate a împărăţiei pe pământ. Când veţi zice: ‚Oare n-am băut şi n-am mâncat cu tine, şi n-ai propovăduit tu pe străzile noastre?' Voi declara iarăşi că voi sunteţi străini spirituali, că noi n-am slujit împreună pe pământ în serviciul de milostenie al Tatălui şi că nu vă cunosc. Atunci Judecătorul întregului pământ va zice: ‚Duceţi-vă de aici, voi toţi care aţi găsit plăcere în lucrările nelegiuirii.'

166:3.5 (1829.2) ”Cu toate acestea, să n-aveţi nici o teamă; oricine doreşte sincer să găsească viaţa eternă intrând în împărăţia lui Dumnezeu va obţine cu siguranţă salvarea eternă. Dar voi, care refuzaţi această salvare, îi veţi vedea într-o bună zi, pe profeţii seminţiei lui Avraam şezând în împărăţia proslăvită cu credincioşii din naţiunile păgâne pentru a împărtăşi pâinea vieţii şi a se răcori cu apa vieţii. Cei care vor pune astfel stăpânire pe regat cu putere spirituală şi prin asalturile perseverente ale credinţei vii vor veni din nord şi din sud, din orient şi din occident. Şi iată, mulţi dintre cei care erau primii vor fi ultimii, şi cei care erau ultimii vor fi de multe ori primii.”

166:3.6 (1829.3) Această predică a fost într-adevăr, o versiune nouă şi insolită a vechiului proverb binecunoscut referitor la calea cea dreaptă şi îngustă.

166:3.7 (1829.4) Apostolii şi mulţi dintre discipoli învăţau încetul cu încetul semnificaţia declaraţiei anterioare a lui Iisus: „Dacă nu sunteţi născuţi din nou, născuţi din spirit, voi nu puteţi intra în împărăţia lui Dumnezeu.” Totuşi, pentru toţi cei ce au o inimă cinstită şi o credinţă sinceră, citatul care urmează va rămâne veşnic adevărat: „Iată, stau la poarta inimii oamenilor şi bat; dacă cineva vrea să-mi deschidă, voi intra, şi voi lua masa cu el şi-l voi hrăni cu pâinea vieţii; noi vom fi doar una în spirit şi nu vom avea decât un singur ţel; astfel noi vom fi întotdeauna fraţi în lunga şi fecunda sarcină de a căuta după Tatăl Paradisului. Deci, micul sau marele număr al celor care trebuie să fie salvaţi depinde de micul sau de marele număr al celor care ţin seama de invitaţia: „Eu sunt poarta, eu sunt calea nouă şi vie; cine vrea poate să intre şi să pornească în căutarea fără sfârşit, prin adevăr, a vieţii veşnice.”

166:3.8 (1829.5) Chiar şi apostolii au fost incapabili de a înţelege pe deplin învăţătura Maestrului privitoare la necesitatea de a utiliza forţa spirituală pentru a-ţi croi o trecătoare prin toate rezistenţele materiale, şi pentru a înlătura toate obstacolele pământeşti care ar putea bloca calea înţelegerii valorilor spirituale, oricât ar fi de esenţiale, ale noii vieţi trăite în spirit şi ca fiii eliberaţi ai lui Dumnezeu.

4. O lecţie despre accidente

166:4.1 (1830.1) În vreme ce majoritatea palestinienilor nu iau decât două mese pe zi, Iisus şi apostolii aveau obiceiul, când erau în deplasare, de a se opri la amiază pentru a se odihni şi a se reface. Într-una dintre aceste pauze de amiază, pe drumul Filadelfiei, Toma l-a întrebat pe Iisus: „Maestre, după ce am auzit remarcile tale pe parcursul traseului din această dimineaţă, eu aş vrea să ştiu dacă fiinţele spirituale participă la producerea evenimentelor ciudate şi extraordinare în lumea materială; în plus, aş vrea să întreb dacă îngerii sau alte fiinţe spirituale sunt capabile să împiedice accidentele.

166:4.2 (1830.2) Ca răspuns la întrebarea lui Toma, Iisus a zis: „N-am fost oare destul timp cu voi pentru ca voi să încetaţi să-mi mai puneţi astfel de întrebări? N-aţi observat că Fiul Omului trăieşte în unitate cu voi şi refuză cu persistenţă să folosească forţele celeste pentru sprijinul său personal? Nu trăiţi voi prin aceleaşi mijloace care le permit tuturor oamenilor să existe? Vedeţi voi oare puterea lumii spirituale manifestându-se în viaţa materială a acestei lumi, în afară de revelaţia Tatălui şi de vindecarea ocazională a copiilor lui bolnavi?

166:4.3 (1830.3) ”Strămoşii voştri au crezut prea mult timp că prosperitatea era semnul aprobării divine, iar adversitatea dovada displăcerii lui Dumnezeu. Eu proclam că asemenea credinţe sunt superstiţii. Nu remarcaţi voi că săracii, în mult mai mare număr decât bogaţii, primesc cu bucurie evanghelia şi intră numaidecât în regat? Dacă bucuriile dovedesc favoarea divină, de ce atunci bogaţii refuză atât de adesea să creadă în această bună vestire ce vine din cer?

166:4.4 (1830.4) ”Tatăl face ca ploaia sa să cadă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi; soarele străluceşte la fel pentru cei care practică dreptatea şi pentru cei care n-o practică. Voi aţi auzit vorbindu-se de acei galileeni al căror sânge Pilat l-a amestecat cu cel al jertfelor; eu vă spun că aceşti galileeni nu erau mai mari păcătoşi decât compatrioţii lor doar pentru că lor li s-a întâmplat lucrul acela. Voi cunoaşteţi, de asemenea, povestea celor optsprezece peste care căzuse turnul din Siloe, omorându-i. Să nu credeţi că oamenii astfel nimiciţi erau mai vinovaţi decât toţi fraţii lor din Ierusalim. Ei au fost pur şi simplu victime ale unui accident al timpului.

166:4.5 (1830.5) ”Trei feluri de evenimente se pot produce în viaţa voastră:

166:4.6 (1830.6) ”1. Puteţi participa la evenimente normale făcând parte din existenţa pe care voi şi tovarăşii voştri o trăiţi pe pământ.

166:4.7 (1830.7) ”2. Se poate ca din întâmplare să fiţi victima unui accident din natură, una dintre neşansele umane, şi să ştiţi perfect de bine că aceste evenimente nu sunt în nici un fel dirijate dinainte sau produse cu vreun alt chip de forţele împărăţiei.

166:4.8 (1830.8) ”3. Voi puteţi culege recolta eforturilor voastre directe de a vă conforma legilor naturale care guvernează lumea.

166:4.9 (1830.9) ”Într-o zi, un om a plantat un smochin în via sa. După ce de multe ori căutase în smochin vreun fruct, însă fără a găsi nimic, el i-a chemat pe vieri înaintea sa şi le-a zis: „Am venit aici în cursul ultimelor trei anotimpuri pentru a căuta roadele de pe acest smochin, şi n-am găsit nici unul. Tăiaţi pomul acesta sterp; de ce să umple pământul? Dar grădinarul şef i-a răspuns stăpânului său: „Mai lasă-l un an pentru ca eu să pot săpa în jurul lui şi pune acolo îngrăşământ. Dacă în anul ce vine nu dă roade, atunci va fi tăiat. Şi când s-au conformat astfel legilor fertilităţii, ei au fost răsplătiţi printr-o recoltă îmbelşugată, căci pomul era viu şi bun.

166:4.10 (1831.1) ”În materie de boală şi de sănătate, voi ar trebui să ştiţi că aceste stări fizice rezultă din cauze materiale. Sănătatea nu este un surâs din cer, nici boala o încruntare a sprâncenelor lui Dumnezeu.

166:4.11 (1831.2) ”Copii umani ai Tatălui sunt egali în ceea ce priveşte capacitatea lor de a primi binecuvântări materiale; de aceea el dăruieşte lucrurile fizice tuturor copiilor oamenilor fără discriminare. Când se ajunge la acordarea darurilor spirituale, Tatăl este limitat de capacitatea omului de a primi aceste daruri divine. Cu toate că Tatăl nu face deosebire de persoane, el este limitat, în revărsarea darurilor spirituale, de credinţa omului şi de dorinţa sa de a se conforma întotdeauna voii Tatălui.”

166:4.12 (1831.3) În vreme ce apostolii îşi urmau drumul către Filadelfia, Iisus a continuat să-i înveţe şi să răspundă la întrebările lor privitoare la accidente, la boli şi la miracole, dar n-au fost capabili să înţeleagă pe de-a-ntregul această lecţie. O oră de învăţătură nu-i de ajuns pentru a schimba în întregime credinţele de-o viaţă. Iisus a găsit deci necesar să-şi repete mesajul, să repete în mai multe rânduri ceea ce vroia să-i facă să înţeleagă. Chiar şi aşa, ei n-au priceput semnificaţia misiunii sale terestre decât după moartea şi reînvierea sa.

5. Congregaţia de la Filadelfia

166:5.1 (1831.4) Iisus şi cei doisprezece mergeau să-i facă o vizită lui Abner şi asociaţilor lui, care predicau şi propovăduiau în Filadelfia. Dintre toate oraşele Pereei, în Filadelfia a fost grupul cel mai numeros de iudei şi de galileeni, bogaţi şi săraci, învăţaţi şi neînvăţaţi, care a adoptat învăţăturile celor şaptezeci şi a intrat astfel în împărăţia cerurilor. Sinagoga din Filadelfia nu fusese niciodată supusă sinedriului din Ierusalim; ea nu fusese deci niciodată închisă învăţăturilor lui Iisus şi ale asociaţilor lui. Chiar în momentul acela, Abner dădea trei lecţii pe zi în sinagoga Filadelfiei.

166:5.2 (1831.5) Această aceeaşi sinagogă este cea care a devenit, mai târziu, o biserică creştină şi a fost cartierul general al misionarilor care au promulgat evanghelia în regiunile situate mai la est. Ea a fost timp îndelungat o fortăreaţă a învăţăturilor Maestrului; vreme de secole, ea s-a ridicat de una singură în această regiune ca centru de învăţătură creştinească.

166:5.3 (1831.6) Iudeii din Ierusalim avuseseră întotdeauna probleme cu iudeii din Filadelfia. După moartea şi reînvierea lui Iisus, Biserica din Ierusalim, al cărei conducător era Iacob, fratele Domnului, a început să aibă mari greutăţi cu adunarea credincioşilor din Filadelfia. Abner a devenit conducătorul Bisericii din Filadelfia şi a rămas până la moartea sa. Această separare de Ierusalim explică de ce relatările evanghelice ale noului testament nu amintesc niciodată de Abner şi de lucrarea sa. Această ceartă dintre Ierusalim şi Filadelfia a durat aproape pe toată durata vieţii lui Iacob şi a lui Abner, şi a mai continuat câţiva ani după distrugerea Ierusalimului. Filadelfia a fost realmente cartierul general al Bisericii primitive din sud şi din est, aşa cum Antiohia a fost în nord şi în vest.

166:5.4 (1831.7) După toate aparenţele, nenorocirea lui Abner a fost aceea de a fi în dezacord cu toţi liderii Bisericii creştine primitive. El s-a învrăjbit cu Petru şi cu Iacob (fratele lui Iisus) din cauza unor chestiuni privind administrarea şi jurisdicţia Bisericii din Ierusalim. El s-a separat de Pavel din cauza divergenţelor filozofice şi teologice. Abner avea o filozofie mai mult babiloniană decât elenică; el a rezistat cu îndârjire la toate încercările pe care le-a făcut Pavel pentru a modifice învăţăturile lui Iisus în aşa fel încât ele să ridice mai puţine obiecţii mai întâi la iudei, şi apoi la greco-romanii care credeau în mistere.

166:5.5 (1832.1) Abner a fost astfel constrâns să trăiască o viaţă de izolare. El era liderul unei Biserici care nu se bucura de nici o consideraţie la Ierusalim. El îndrăznise să-l sfideze pe Iacob, fratele Domnului, care a fost ulterior susţinut de Petru. Această conduită l-a separat efectiv de toţi foştii săi asociaţi. Apoi, el a avut îndrăzneala de a-i rezista lui Pavel. Deşi simpatiza în întregime cu Pavel în misiunea sa pe lângă gentili şi deşi l-a susţinut în disputele lui cu Biserica din Ierusalim, el s-a opus cu înverşunare versiunii învăţăturilor lui Iisus pe care Pavel alesese s-o predice. Către sfârşitul vieţii sale, Abner l-a denunţat pe Pavel ca fiind abilul corupător al învăţăturilor de viaţă ale lui Iisus din Nazareth, Fiul Dumnezeului Viu.

166:5.6 (1832.2) În cursul ultimilor ani din viaţa lui Abner şi la câtva timp după moartea sa, credincioşii din Filadelfia au practicat, cu stricteţe mai mare decât orice altă colectivitate de pe pământ, religia aşa cum o trăise şi o propovăduise Iisus.

166:5.7 (1832.3) Abner a trăit până la 89 de ani şi a murit în Filadelfia, pe 21 noiembrie al anului 74. Până la moarte, el a crezut în evanghelia împărăţiei celeste şi a propovăduit-o cu fidelitate.





Back to Top