CARTEA URANTIA - Capitolul 149. Cel de-al doilea turneu de predicare

(UF-RUM-001-2004-1)

CARTEA URANTIA   

Parte IV: Viaţa şi Învăţăturile lui Iisus

Capitolul 149. Cel de-al doilea turneu de predicare



Capitolul 149. Cel de-al doilea turneu de predicare

149:0.1 (1668.1) CEL de-al doilea turneu de predicare publică în Galileea a început duminică 3 octombrie, anul 28, şi a continuat timp de aproape trei luni, luând sfârşit pe 30 decembrie. A participat la acest efort Iisus şi cei doisprezece apostoli, asistaţi de corpul nou recrutat de 117 evanghelişti şi de numeroase alte persoane interesate. Pe parcursul acestui turneu, ei au vizitat Gadara, Tolemaida, Iafia, Dabarita, Meguido, Iezreel, Scitopolis, Taricheea, Hipos, Gamala, Betsaida-Iulias şi un mare număr de alte sate şi oraşe.

149:0.2 (1668.2) Înainte de a pleca în această dimineaţă de duminică, Andrei şi Petru i-au cerut lui Iisus să fixeze definitiv atribuţiile noilor evanghelişti, dar Maestrul a refuzat zicând că nu ţinea de domeniul lui să facă lucruri pe care alţii le-ar putea face într-o manieră mai acceptabilă. După ce au chibzuit cum se cuvine, apostolii au decis că Iacob Zebedeu va fi cel care să fixeze atribuţiile. La sfârşitul comentariilor lui Iacob, Iisus le-a zis evangheliştilor: „Mergeţi acum şi faceţi lucrarea cu care aţi fost însărcinaţi şi, mai târziu, când vă veţi arăta competenţi şi fideli, vă voi conferi hirotonisirea pentru a predica evanghelia împărăţiei.”

149:0.3 (1668.3) În cursul acestui turneu, numai Iacob şi Ioan au călătorit cu Iisus. Petru şi ceilalţi apostoli au luat fiecare câte doisprezece evanghelişti, şi au păstrat cu aceştia un contact strâns în timp ce şi-au continuat munca de predicare şi de propovăduire. Îndată ce credincioşii erau pregătiţi să intre în regat, apostolii le administrau botezul. Iisus şi cei doi tovarăşi ai lui au călătorit mult în cursul acestor trei luni, vizitând adesea şi două oraşe în aceeaşi zi pentru a observa activitatea evangheliştilor şi pentru a-i încuraja în eforturile lor de a întemeia regatul. Tot acest al doilea turneu de predicare a fost mai ales un efort de a permite acestui corp de 117 de evanghelişti recent formaţi să dobândească o experienţă practică.

149:0.4 (1668.4) În această perioadă, şi ulterior până în epoca în care Iisus şi cei doisprezece au plecat în cele din urmă la Ierusalim, David Zebedeu a menţinut, pentru lucrarea regatului, un cartier general în casa tatălui său din Betsaida. Acesta a fost sediul central al operaţiunilor lui Iisus pe Pământ, şi un loc de popas pentru serviciul de mesageri pe care David îl asigura între credincioşii din diversele părţi ale Palestinei şi din regiunile adiacente. El a înfăptuit toate acestea din proprie iniţiativă, dar cu aprobarea lui Andrei. David folosea de la patruzeci la cincizeci de mesageri în acest serviciu de informaţii pentru munca regatului, care creştea şi se extindea cu rapid. În timp ce asigura acest serviciu, el îşi câştiga parţial traiul consacrând o parte din timpul său vechii meserii de pescar.

1. Marele renume al lui Iisus

149:1.1 (1668.5) În momentul în care tabăra din Betsaida a fost ridicată, renumele lui Iisus, mai ales ca vindecător, se răspândise în toate regiunile Palestinei, în toată Siria şi în ţările vecine. La săptămâni după plecarea din Betsaida, bolnavii au continuat să sosească. Nereuşind să îl întâlnească pe Maestru, ei aflau de la David unde se găsea şi porneau în căutarea sa. În cursul acestui turneu, Iisus nu a înfăptuit în mod deliberat nici un act de vindecare aşa-zis miraculoasă. Totuşi, zeci de persoane suferinde şi-au văzut sănătatea şi fericirea restabilite graţie puterii de reconstruire a credinţei intense care le împingea în căutarea tămăduirii.

149:1.2 (1669.1) La vremea acestei misiuni, a început să se producă o serie specială şi inexplicabilă de fenomene de vindecare, care au continuat până la sfârşitul vieţii terestre a lui Iisus. Pe parcursul acestui turneu de trei luni, peste o sută de bărbaţi, de femei şi de copii din Iudeea, din Idumeea, din Galileea, din Siria, din Tir şi din Sidon, şi de dincolo de Iordan, au beneficiat de această vindecare inconştientă făcută de Iisus şi, când s-au înapoiat la casa lor, ei au contribuit şi mai mult la sporirea renumelui său. Şi ei au făcut aşa, cu toate că Iisus, de fiecare dată când observa vreunul dintre aceste cazuri de vindecare spontană, recomanda direct beneficiarului „să nu vorbească nimănui”.

149:1.3 (1669.2) Nu ni s-a revelat niciodată cu exactitate ceea ce se petrecuse în aceste cazuri de vindecare spontană sau inconştientă. Maestrul nu a explicat niciodată apostolilor săi modul cum se efectuau. În mai multe rânduri, el s-a mărginit a zice: „Eu îmi dau seama că ţâşnit din mine o putere.” Într-un rând, după ce a fost atins de un copil, el a remarcat: „Îmi dau seama că a ţâşnit afară din mine viaţa.”

149:1.4 (1669.3) În absenţa indicaţiilor directe ale Maestrului referitoare la natura acestor însănătoşiri spontane, ar fi o impertinenţă din partea noastră să încercăm să explicăm cum au fost ele înfăptuite, dar ne este permis să ne dăm părerea noastră despre aceste fenomene de vindecare. Noi credem că un mare număr din însănătoşirile aparent miraculoase care s-au produs în cursul slujirii pe pământ a lui Iisus au rezultat din conjugarea următoarelor trei puternice influenţe:

149:1.5 (1669.4) 1. Prezenţa unei credinţe solide, dominante şi vii în inima fiinţei omeneşti care căuta cu perseverenţă să fie vindecată, însoţită de faptul că această vindecare era dorită mai degrabă pentru binefacerile ei spirituale decât pentru o restabilire pur fizică.

149:1.6 (1669.5) 2. Existenţa, concomitent cu această credinţă omenească, a marii simpatii şi a marii compasiuni a Fiului Creator întrupat şi plin de îndurare; acest Fiu al lui Dumnezeu poseda efectiv, în persoana sa, puteri şi prerogative de vindecare creative aproape nelimitate şi independente de timp.

149:1.7 (1669.6) 3. În acelaşi timp cu credinţa creaturii şi cu viaţa Creatorului, trebuie, de asemenea, notat că acest om-Dumnezeu era expresia personificată a voii Tatălui. Cu prilejul contactului dintre nevoia umană şi puterea divină capabilă de a o satisface, dacă Tatăl nu ar exprima voinţa diferită, cele două ar deveni una; vindecarea s-ar produce atunci fără ca Iisus cel uman să fi fost conştient de ea, dar ea ar fi fost imediat recunoscută de natura sa divină. Deci, trebuie explicate un mare număr de cazuri de vindecare prin operarea unei mari legi care ne este cunoscută de demult, şi anume: ceea ce Fiul Creator doreşte şi ceea ce Tatăl etern voieşte ESTE.

149:1.8 (1669.7) Noi suntem deci de părere că în prezenţa personală a lui Iisus, anumite forme de credinţă umană profundă constrângeau literalmente şi realmente manifestarea vindecării prin anumite forţe şi personalităţi creative ale universului, pe atunci intim asociate cu Fiul Omului. Devine, de atunci, un fapt de seamă că Iisus a permis frecvent ca oamenii să se vindece ei înşişi, în prezenţa sa, prin puterea credinţei lor personale.

149:1.9 (1670.1) Mulţi alţii au căutat vindecarea în scopuri pur egoiste. O văduvă bogată din Tir, însoţită de suita ei, a venit pentru a fi vindecată de infirmităţile ei, şi care erau multe; urmărindu-l pe Iisus prin Galileea, ea a continuat să îi ofere tot mai mulţi bani, de parcă puterea lui Dumnezeu ar putea fi cumpărată prin licitaţie. Ea nu s-a interesat niciodată de evanghelia împărăţiei; ea căuta doar vindecarea bolilor ei fizice.

2. Atitudinea poporului

149:2.1 (1670.2) Iisus înţelegea mintea oamenilor; el ştia ce este în adâncul inimii lor. Dacă învăţăturile sale ar fi fost transmise aşa cum le-a prezentat el, având drept singur comentariu interpretarea inspirată a vieţii sale pământeşti, toate naţiunile şi toate religiile lumii ar fi îmbrăţişat rapid evanghelia împărăţiei. Eforturile bine intenţionate ale primilor ucenici ai lui Iisus de reformulare a învăţăturilor sale, cu scopul de a le face mai acceptabile pentru anumite naţiuni, rase şi religii, au avut ca efect doar facerea acestor învăţături şi mai puţin acceptabile pentru toate celelalte naţiuni, rase şi religii.

149:2.2 (1670.3) În eforturile lui de a atrage atenţia favorabilă a anumitor grupuri din epoca sa asupra învăţăturilor lui Iisus, apostolul Pavel a scris numeroase epistole de instrucţiuni şi de recomandări. Alţi învăţători ai evangheliei lui Iisus au făcut la fel, dar nici unul dintre ei nu şi-a închipuit că aceste scrieri vor fi ulterior adunate de către cei care vroiau să le prezinte ca alcătuind învăţăturile lui Iisus. În consecinţă, deşi ceea ce se numeşte creştinism conţine mai multe elemente din evanghelia Maestrului decât orice altă religie, el conţine şi multe date pe care nu le-a propovăduit Iisus. În afară de încorporarea, în creştinismul primitiv, a numeroase învăţături ale misterelor persane şi a multor elemente din filozofia greacă, s-au comis două mari greşeli:

149:2.3 (1670.4) 1. Efortul de a lega direct învăţătura evangheliei de teologia iudaică, aşa cum este ilustrat de doctrinele creştine ale ispăşirii, propovăduind că Iisus era Fiul al cărui sacrificiu ar satisface severa judecată a Tatălui şi ar potoli furia divină. Aceste învăţături au dat naştere unor încercări lăudabile de a face evanghelia împărăţiei mai acceptabilă iudeilor increduli. Dacă aceste eforturi au eşuat în ţelul lor în ceea ce priveşte aderarea iudeilor, ei n-au eşuat în încurcarea şi în alienarea multor suflete sincere din toate generaţiile ulterioare.

149:2.4 (1670.5) 2. Ce-a de-a doua mare gafă a primilor ucenici ai Maestrului, o greşeală la a cărei perpetuarea au persistat toate generaţiile ulterioare, a fost aceea de a organiza doctrina creştină atât de complet în jurul persoanei lui Iisus. Acest accent excesiv pus pe personalitatea lui Iisus, în teologia creştinismului, a contribuit la opacizarea învăţăturilor sale. Toate acestea au făcut din ce în ce mai dificil iudeilor, mahomedanilor, hinduşilor şi altor membri ai religiilor orientale de a accepta învăţăturile lui Iisus. Noi n-am vrea să minimalizăm locul persoanei sale într-o religie care poate să-i poarte numele, dar nici n-am vrea să permitem ca această consideraţie să eclipseze viaţa sa inspiratoare sau să înlocuiască mesajul lui de salvare: paternitatea lui Dumnezeu şi fraternitatea oamenilor.

149:2.5 (1670.6) Cei care propovăduiesc religia lui Iisus ar trebui să se apropie de celelalte religii în recunoaşterea adevărurilor pe care le deţin în comun (şi dintre care multe provin direct sau indirect din mesajul lui Iisus) abţinându-se totodată să mai insiste atât de mult asupra diferenţelor.

149:2.6 (1671.1) În momentul acela, renumele lui Iisus se sprijinea în principal pe reputaţia sa de vindecător, dar nu urmează că a trebuit întotdeauna să fie astfel. Pe măsură ce trecea timpul, el a fost din ce în ce mai căutat pentru ajutorul său spiritual. Cu toate acestea, însănătoşirile fizice erau cele care exercitau asupra poporului atracţia cea mai directă şi cea mai imediată. Ajutorul lui Iisus era din ce în ce mai solicitat de către victimele sclaviei morale şi ale obsesiilor mentale; el le propovăduia invariabil calea izbăvirii. Taţii căutau sfaturile sale pentru a-şi călăuzi fiii, şi mamele îi cereau ajutorul pentru a-şi îndruma fiicele. Cei care se aflau în întuneric veneau către el, şi el le revela lumina vieţii. El apleca întotdeauna urechea la nenorociţii omenirii şi ajuta oricând pe oricine căuta îndrumarea sa.

149:2.7 (1671.2) În vreme ce Creatorul însuşi era pe pământ, întrupat sub înfăţişarea cărnii muritoare, era inevitabil să se producă lucruri extraordinare. Totuşi, n-ar trebui să vă apropiaţi de Iisus prin aceste evenimente aşa-zise miraculoase. Învăţaţi să vă apropiaţi de miracole prin Iisus, dar nu comiteţi greşeala de a vă apropia de Iisus prin miracole. Această recomandare este legitimă, cu toate că Iisus din Nazaret este unicul întemeietor de religie care a înfăptuit pe pământ acte supramateriale.

149:2.8 (1671.3) Trăsătura cea mai uimitoare şi cea mai revolutivă a misiunii pământeşti a lui Mihail a fost atitudinea sa faţă de femei. Într-o epocă şi într-o generaţie în care pentru un bărbat nu era potrivit s-o salute nici chiar pe propria lui soţie în public, Iisus a îndrăznit să ia cu el femei care să propovăduiască evanghelia în legătură cu cel de-al treilea turneu al său de predicare în Galileea. Şi a avut curajul suprem de a face asta în ciuda învăţăturii rabinice care proclama: „Mai bine să ardeţi cuvintele legii decât să le încredinţaţi femeilor.”

149:2.9 (1671.4) Într-o singură generaţie, Iisus a scos femeile dintr-o uitare nerespectuoasă şi le-a eliberat de corvezile servile ale epocilor primitive. Şi este o ruşine pentru religia care a îndrăznit să îşi însuşească numele lui Iisus, că n-a avut curajul moral de a urma acest nobil exemplu în atitudinea ei ulterioară faţă de femei.

149:2.10 (1671.5) Oamenii cu care Iisus se amesteca îl găseau întru totul dezbărat de superstiţiile vremii. El era liber de prejudecăţi religioase şi nu era niciodată intolerant. Nimic din inima sa nu semăna cu un antagonism social. El se conforma la ceea ce era bun din religia strămoşilor lui, dar nu şovăia să neglijeze tradiţiile umane ale superstiţiei şi ale servituţii. El îndrăznea să propovăduiască că catastrofele naturii, accidentele timpului şi alte evenimente dezastruoase nu sunt nici pedepse ale judecăţii divine nici decrete misterioase ale Providenţei. El a condamnat devotamentul servil faţă de ceremoniile lipsite de sens, şi a denunţat sofismul cultului materialist. El a proclamat fără înconjur libertatea spirituale a oamenilor şi a îndrăznit să propovăduiască că muritorii întrupaţi sunt, în fapt şi în adevăr, fiii Dumnezeului viu.

149:2.11 (1671.6) Iisus a transcens toate învăţăturile strămoşilor săi atunci când a substitui cu îndrăzneală mâinile fără pată cu inimile fără pată, ca semne ale adevăratei religii. El a înlocuit tradiţia prin realitate şi a înlăturat toate pretenţiile vanităţii şi ale ipocriziei. Şi, totuşi, acest neînfricat om al lui Dumnezeu n-a dat curs liber criticilor distructive, şi n-a manifestat un dispreţ total pentru uzanţele religioase, sociale, economice şi politice ale timpului său. El nu era un militant revolutiv; era un evoluţionist progresist. El nu s-a lansat în distrugerea a ceea ce era decât oferind simultan tovarăşilor săi lucrul mai înalt care trebuia să fie.

149:2.12 (1672.1) Iisus a obţinut ascultarea discipolilor săi fără a o cere. Dintre toţi oamenii care au primit chemarea sa personală, numai trei au refuzat această invitaţie de a deveni discipolii săi. El exercita o putere de atracţie specială asupra oamenilor, dar nu era dictatorial. El impunea încrederea, şi niciodată nimeni n-a fost ofensat de primirea unui ordin de la el. El îşi asuma o autoritate absolută asupra discipolilor săi, dar nici unul n-a avut niciodată vreo obiecţie faţă de asta. El le îngăduia discipolilor să-l numească Maestrul.

149:2.13 (1672.2) Maestrul era admirat de toţi cei care îl întâlneau, în afară de cei care nutreau prejudecăţi religioase bine înrădăcinată şi de cei care credeau că desluşesc un pericol politic în învăţăturile sale. Auditorii săi erau uluiţi de originalitatea şi de autoritatea învăţăturii sale. Ei s-au minunat de răbdarea sa faţă de înapoiaţii şi de pisălogii care îi puneau întrebări. El insufla speranţă şi încredere în inima tuturor celor care beneficiau de ajutorul său. Numai cei care nu l-au întâlnit se temeau de el, şi îl urau numai cei care îl considerau un campion al unui adevăr destinat să distrugă răul şi greşeala pe care ei hotărâseră să le păstreze cu orice preţ în inima lor.

149:2.14 (1672.3) Asupra prietenilor lui, la fel ca şi asupra duşmanilor lui, el exercita o puternică influenţă fascinantă specială. Mulţimile îl urmau cu săptămânile, şi numai pentru a-i auzi cuvintele binevoitoare şi pentru a observa simplitatea vieţii sale. Bărbaţii şi femeile devotaţi îl iubeau pe Iisus cu o afecţiune aproape supraomenească, şi cu cât îl cunoşteau mai bine, cu atât îl iubeau mai mult, şi toate acestea rămân încă adevărate. Chiar şi astăzi şi în toate epocile viitoare, cu cât un om îl cunoaşte mai bine pe acest om-Dumnezeu cu atât mai mult îl va iubi şi va voi să-l urmeze.

3. Ostilitatea liderilor religioşi

149:3.1 (1672.4) În pofida primirii favorabile a lui Iisus şi a învăţăturilor sale de către oamenii de rând, liderii religioşi din Ierusalim erau din ce în ce mai alarmaţi şi mai ostili. Fariseii elaboraseră o teologie sistematică şi dogmatică. Iisus propovăduia după nevoile de moment; el nu era un învăţător sistematic; el îşi expunea învăţătura plecând nu atât de la lege, cât de la viaţă, prin parabolă. Atunci când, pentru a-şi ilustra mesajul folosea o parabolă, el îşi propunea să nu utilizeze decât o singură trăsătură a poveştii în acest scop. Multe idei false despre învăţătura lui Iisus pot rezulta din încercările de a transforma parabolele sale în alegorii.)

149:3.2 (1672.5) Liderii religioşi din Ierusalim deveneau aproape nebuni de furie ca urmare a recentei convertiri a tânărului Avraam şi a dezertării celor trei spioni, care fuseseră botezaţi de Petru şi îi însoţeau acum pe evanghelişti în cel de-al doilea turneu de predicare din Galileea. Conducătorii iudei erau din ce în ce mai orbiţi de frică şi de prejudecăţi, în timp ce inima lor se înăsprea de respingerea continuă a atrăgătoarelor adevăruri ale evangheliei împărăţiei. Odată ce oamenii au refuzat să facă apel la spiritul care locuieşte în ei, aproape că nu se mai poate face nimic pentru a modifica atitudinea lor.

149:3.3 (1672.6) Cu prilejul primei sale întâlniri cu evangheliştii în tabăra de la Betsaida, Iisus le zisese la terminarea cuvântării sale: „Nu uitaţi că, trupeşte şi mental - adică emoţional - reacţia oamenilor este individuală. Singura lor uniformitate este faptul de a fi locuiţi de un spirit lăuntric. Deşi aceste spirite divine pot varia întrucâtva prin natura şi prin întinderea experienţei lor, ei reacţionează uniform la toate apelurile spirituale. Omenirea nu va putea niciodată ajunge la unitate şi la fraternitate altfel decât prin acest spirit şi făcând apel la el.” Dar mulţi dintre conducătorii iudei închiseseră porţile inimii lor la chemarea spirituală a regatului. Începând din ziua aceasta, ei n-au mai încetat să mai facă planuri şi să comploteze pentru a-l distruge pe Maestru. Ei erau convinşi că Iisus trebuia arestat, condamnat şi executat ca criminal religios, violator al învăţăturilor capitale ale legii sacre iudaice.

4. Derularea turneului de predicare

149:4.1 (1673.1) Iisus a lucrat foarte puţin în public în timpul acestui turneu de predicare, dar el conducea numeroase ore de seară pentru credincioşi în majoritatea oraşelor şi satelor în care a avut ocazia să şadă cu Iacob şi Ioan. La una dintre aceste sesiuni de seară, unul dintre tinerii evanghelişti i-a pus lui Iisus o întrebare despre mânie, şi, în răspunsul său, Maestrul i-a dat, între altele, următoarele indicaţii:

149:4.2 (1673.2) ”Mânia este o manifestare materială care reprezintă, într-o manieră generală, măsura în care natura spirituală n-a reuşit să domine naturile intelectuale şi fizice conjugate. Mânia indică lipsa voastră de iubire fraternă tolerantă, plus lipsa voastră de respect de sine şi de stăpânire de sine. Mânia epuizează sănătatea, degradează mintea şi îl handicapează pe instructorul spiritual al sufletului omului. N-aţi citit voi în Scripturi că 'furia îl omoară pe omul prost' şi că 'omul se sfâşie pe el însuşi în mânia sa'? Şi că 'cel care nu este iute la mânie posedă o mare înţelegere', pe câtă vreme 'oricine se enervează repede exaltă nebunia'? Voi ştiţi cu toţii că 'un răspuns blând abate mânia' şi că 'cuvintele dure stârnesc mânia.' 'Reţinerea amână mânia' şi 'cel ce nu se controlează pe sine seamănă cu un oraş fără apărare şi fără ziduri.' 'Cel mânios este crud şi mânia este insultătoare.' 'Oamenii iritaţi aţâţă vrajba, pe când cei furioşi îşi înmulţesc nelegiuirile.' 'Nu fiţi grăbiţi în spirit, căci mânia rămâne în adâncul proştilor.' Înainte de a termina, Iisus a mai zis: „Inima să vă fie dominată de iubire, pentru ca îndrumătorul vostru spiritual să nu se ostenească prea mult ca să vă descătuşeze de tendinţa de a lăsa să izbucnească accesele de mânie animală incompatibile cu statutul filiaţiei divine.”

149:4.3 (1673.3) Cu această aceeaşi ocazie, Maestrul a expus unui grup avantajul de a poseda un caracter bine echilibrat. El a recunoscut necesitatea, pentru majoritatea oamenilor, de a se consacra măiestriei unei oarecare profesii, dar el a deplâns toate tendinţele către specializarea excesivă care conduc la îngustimea de spirit şi la limitarea activităţilor vieţii. El a atras atenţia asupra faptului că orice virtute, dacă este dusă până la extrem, poate deveni un viciu. Iisus a predicat întotdeauna cumpătarea şi a propovăduit bunul simţ - a da problemelor vieţii justa lor proporţie. El a făcut observaţia că un exces de compasiune şi de milă pot degenera într-o gravă instabilitate emoţională, şi că entuziasmul poate duce la fanatism. El a analizat caracterul unuia dintre vechii lor asociaţi pe care închipuirea îl antrenase în întreprinderi vizionare şi irealizabile. În acelaşi timp, el i-a pus în gardă contra pericolelor monotoniei unei mediocrităţi prea conservatoare.

149:4.4 (1673.4) Apoi Iisus a discutat asupra pericolelor curajului şi ale încrederii, şi modul în care aceste însuşiri conduc uneori sufletele nechibzuite la temeritate şi la îngâmfare. El a arătat deopotrivă cum prudenţa şi discreţia, atunci când sunt împinse prea departe, conduc la laşitate şi la nereuşită. El i-a îndemnat pe auditori să se străduiască să fie originali, evitând totodată tendinţa spre excentricitate. El pleda în favoarea compătimirii lipsite de sentimentalism şi a pietăţii fără bigotism. El a propovăduit un respect dezbărat de frică şi de superstiţie.

149:4.5 (1674.1) Ceea ce i-a impresionat pe colaboratorii săi n-a fost atât de mult învăţătura lui Iisus despre echilibrul de caracter, ci mai degrabă faptul că propria sa viaţă era o expresie atât de elocventă a învăţăturii sale. El a trăit în mijlocul încordării şi al furtunii, dar aceasta nu l-a clătinat niciodată. Duşmanii săi îi întindeau întruna curse, dar n-au reuşit niciodată să-l prindă în ele. Înţelepţii şi erudiţii se străduiau să-l împingă în controverse, dar el nu se poticnea. Au încercat să-l încurce în discuţii, dar răspunsurile sale erau întotdeauna iluminate, pline de demnitate şi categorice. Când era întrerupt în discursurile sale de multiple întrebări, răspunsurile îi erau întotdeauna semnificative şi concludente. Niciodată n-a recurs la tactici josnice pentru a face faţă presiunii continue a duşmanilor lui care nu ezitau să recurgă la tot felul de minciuni, nedreptăţi şi inechităţi în atacurile lor împotriva lui.

149:4.6 (1674.2) Este adevărat că mulţi bărbaţi şi femei trebuie să practice cu asiduitate o meserie bine definită pentru a-şi câştiga traiul; este totuşi în întregime dezirabil ca fiinţele omeneşti să cultive un vast câmp de cunoştinţe despre viaţă, aşa cum este ea trăită pe pământ. Persoanele cu adevărat educate nu se mulţumesc să rămână în ignoranţă în ceea ce priveşte viaţa şi faptele semenilor lor.

5. Lecţia despre mulţumire

149:5.1 (1674.3) În ziua în care Iisus vizita grupul de evanghelişti care lucra sub îndrumarea lui Simon Zelotul, acesta l-a întrebat pe Maestru, în cursul conferinţei de seară: De ce sunt unele persoane cu atât de mult mai fericite şi mulţumite decât altele? Este mulţumirea o treabă de experienţă religioasă? Iisus a răspuns la întrebarea lui Simon dând, printre altele, următoarele indicaţii:

149:5.2 (1674.4) ”Simon, unele persoane sunt din fire mai fericite decât a altele. Aceasta depinde mult, cu adevărat mult de bunăvoinţă a omului de a se lăsa condus şi îndrumat de spiritul Tatălui care trăieşte în el. Oare tu n-ai citit în scripturi aceste cuvinte ale înţeleptului: 'Spiritul omului este lampa Domnului scrutând tot domeniul lui interior'? Şi de îndată ce aceşti muritori astfel călăuziţi de spirit zic: 'Sforile au căzut pe mine în locuri agreabile; da, îmi revine o bună moştenire'. 'Puţinul pe care îl posedă un om drept valorează mai mult decât bogăţiile multor oameni răi', căci 'un om de bine îşi va trage satisfacţia din el însuşi', 'O inimă voioasă dă o bună dispoziţie; ea este o sărbătoare continuă. Mai mult valorează puţine bunuri odată cu respectarea Domnului, decât o mare comoară aducătoare de necazuri. Mai mult face o masă de legume cu iubire decât un bou gras însoţit de ură. Mai mult valorează micile resurse cu dreptate decât marile venituri fără rectitudine.' 'O inimă veselă face bine ca şi un medicament.' 'Mai mult face să ai un pumn de grăunţe cu linişte decât o supraabundenţă de bunuri cu amărăciuni şi cu vexări ale spiritului.'

149:5.3 (1674.5) ”Amărăciunile oamenilor provin, în mare parte, din ambiţiile lor dezamăgite şi din răniri ale orgoliului lor. Oamenii îşi rezervă o datorie din a face tot ce se poate cu viaţa lor pe pământ, dar, atunci când se fac eforturi sincere în sensul acesta, ei ar trebui să-şi accepte cu voioşie soarta şi să dea dovadă de ingeniozitate pentru a scoate cea mai bună parte din ceea ce le revine. O prea mare parte din dificultăţile oamenilor îşi au originea în profunda frică instinctivă din inima lor. 'Cel rău fuge atunci când nimeni nu-l urmăreşte'. 'Cei răi se aseamănă cu o mare agitată, căci ea nu se poate odihni, dar apele sale resping mâlul şi noroiul; nu există pace, spune Dumnezeu, pentru oamenii răi.'

149:5.4 (1674.6) ”Aşadar nu căuta o pace amăgitoare şi nişte bucurii trecătoare, ci mai degrabă asigurarea credinţei şi siguranţa filiaţiei divine, care dau calmul, mulţumirea şi bucuria supremă în spirit.”

149:5.5 (1675.1) Iisus considera prea puţin această lume ca o „vale a lacrimilor”, ci mai degrabă ca o „vale a creării de suflete”, sfera natală a spiritelor eterne nepieritoare menite să urce în Paradis.

6. „Teama de domnul”

149:6.1 (1675.2) În Gamala, în cursul convorbirilor de seară, Filip i-a zis lui Iisus: „Maestre, de ce Scripturile ne ordonă să ne 'temem de Domnul', pe câtă vreme tu ai vrea ca noi să ne întoarcem fără frică spre Tatăl care este în ceruri? Cum putem noi să împăcăm aceste învăţături?” Iisus i-a răspuns lui Filip zicând:

149:6.2 (1675.3) ”Copiii mei, nu mă surprinde că puneţi asemenea întrebări. La început, numai prin frică putea omul să înveţe respectul; dar eu am venit să revelez iubirea Tatălui pentru ca voi să fiţi îndemnaţi să-l adoraţi pe cel Etern prin atracţia recunoştinţei afectuoase a unui fiu şi prin reciprocitatea iubirii perfecte şi profunde a Tatălui. Aş vrea să vă scot din robia ce constă în a vă supune, prin frica servilă, serviciului fastidios al unui Dumnezeu-rege gelos şi mânios. Aş vrea să vă învăţ relaţiile de la Tată la fiu dintre Dumnezeu şi oameni, în aşa fel încât să vă conduc cu bucurie la libera adorare sublimă şi celestă a unui Dumnezeu-Tată afectuos, just şi îndurător.

149:6.3 (1675.4) ”'Teama de Domnul' a avut diferite înţelesuri în epocile succesive; ea a început prin spaimă, a continuat prin angoasă şi frică, şi a sfârşit prin teamă şi respect. Plecând de la respect, eu aş vrea acum să vă înalţ prin recunoaştere, prin realizare şi prin apreciere, la iubire. Când omul nu recunoaşte decât lucrările lui Dumnezeu, el este determinat să aibă frică de Cel Suprem; când începe să înţeleagă şi să cunoască prin experienţă personalitatea şi caracterul lui Dumnezeu cel viu, el este determinat să-l iubească tot mai mult pe acest bun şi perfect Tată universal şi etern. Tocmai această schimbare a relaţiei dintre om şi Dumnezeu constituie misiunea Fiului Omului pe pământ.

149:6.4 (1675.5) ”Copiilor inteligenţi nu le este frică de tatăl lor pentru a obţine daruri mari de la el. Afecţiunea tatălui pentru fiii şi fiicele lui i-a dictat deja să le dăruie o abundenţă de lucruri bune. Primindu-le dinainte, aceşti copii preaiubiţi sunt determinaţi să-l iubească pe tatăl lor dând dovadă de recunoştinţă şi de apreciere pentru această generozitate binefăcătoare. Bunătatea lui Dumnezeu duce la pocăinţă; binefacerea lui Dumnezeu conduce la servire; milostenia lui Dumnezeu duce la salvare; în timp ce iubirea lui Dumnezeu conduce la adorarea lui cu inteligenţă din toată inima.

149:6.5 (1675.6) ”Strămoşii voştri se temeau de Dumnezeu pentru că el era puternic şi misterios. Voi îl adoraţi pentru că el este magnific în iubire, generos în îndurare şi glorios în adevăr. Puterea lui Dumnezeu face să se nască frica în inima omenească, dar nobleţea şi justeţea personalităţii sale generează respect, iubire şi adorare spontană. Un fiu afectuos şi deferent nu se teme şi nici nu se sperie de un tată, fie el puternic şi nobil. Eu am venit în lume pentru a înlocui frica prin iubire, amărăciunea prin bucurie, teama prin încredere, sclavia servilă şi ceremoniile lipsite de sens prin serviciul expresie a iubirii şi prin adorarea apreciativă. Rămâne totuşi adevărat, pentru cei aflaţi în întuneric, că 'teama de Domnul este începutul înţelepciunii.' Când lumina va străluci mai din plin, fiii lui Dumnezeu vor fi făcuţi să-l laude Infinitul pentru ceea ce este el, mai degrabă decât să se teamă de ceea ce face.

149:6.6 (1675.7) ”Când copiii sunt mici şi necugetaţi, trebuie ca ei să fie dojeniţi pentru a-i respecta pe părinţii lor; însă, când cresc şi încep să aprecieze ceva mai bine binefacerile îngrijirii şi ocrotirii părinţilor lor, un respect înţelegător şi o afecţiune crescândă îi înalţă la un nivel de experienţă la care ei îi iubesc efectiv pe părinţii lor pentru ceea ce sunt ei, mai mult decât pentru ceea ce au făcut. Tatăl îşi iubeşte în mod firesc copilul, dar copilul trebuie să-şi dezvolte dragostea pentru tatăl său începând cu spaima de ceea ce ar putea face tatăl său, apoi continuând cu teama, frica, dependenţa şi respectul, până la consideraţia apreciativă şi afectuoasă a iubirii.

149:6.7 (1676.1) ”A-ţi fost învăţaţi că trebuie să vă 'temeţi de Dumnezeu şi să respectaţi poruncile sale, căci aceea este întreaga datorie a omului.' Or, eu am venit ca să vă dau o poruncă nouă şi superioară. Aş vrea să vă învăţ să-l 'iubiţi pe Dumnezeu şi să învăţaţi să faceţi voia sa, căci acesta este cel mai mare privilegiu al fiilor de Dumnezeu eliberaţi.' Taţii voştri au fost învăţaţi să se 'teamă de Dumnezeu - Rege Atotputernic.' Eu vă învăţ: Iubiţi-l pe Dumnezeu - Tatăl infinit milostiv.'

149:6.8 (1676.2) ”În împărăţia cerurilor, pe care eu am venit să-l proclam, nu există nici un rege sus şi puternic; această împărăţie este o familie divină. Centrul şi capul universal recunoscut şi adorat fără rezervă, al acestei vaste fraternităţi de fiinţe inteligente este Tatăl meu şi Tatăl vostru. Eu sunt Fiul său, şi voi sunteţi deopotrivă fiii lui. Este deci veşnic adevărat că voi şi cu mine suntem fraţi în starea celestă, şi asta cu atât mai mult cu cât noi am devenit fraţi încarnaţi în viaţa pământească. Încetaţi deci să vă mai temeţi de Dumnezeu ca de un rege sau să-l mai serviţi ca pe un stăpân; învăţaţi să-l respectaţi ca fiind Creatorul; onoraţi-l ca fiind Tată al tinereţii voastre spirituale; iubiţi-l ca pe un apărător milostiv; şi, în cele din urmă, adoraţi-l ca fiind Tatăl iubitor şi infinit înţelept al înfloririi voastre în maturitatea şi în aprecierea spirituale.

149:6.9 (1676.3) Falsele voastre concepţii despre Tatăl celest dau naştere ideilor voastre eronate despre umilinţă şi unei mari părţi din ipocrizia voastră. Omul este poate un vierme de pământ prin natura şi prin originea lui, însă, atunci când este locuit de spiritul Tatălui meu, acest om a devenit divin prin destinul său. Spiritul revărsat de Tatăl meu se va întoarce cu siguranţă la sursa sa divină şi la nivelul universal al originii sale. Şi sufletul omenesc al omului muritor care va fi devenit copilul renăscut al acestui spirit lăuntric se va înălţa cu certitudine odată cu spiritul divin până la însăşi prezenţa Tatălui veşnic.

149:6.10 (1676.4) Într-adevăr, umilinţa se află în muritorii care primesc toate aceste daruri ale Tatălui care este în ceruri, cu toate că este ataşată o demnitate divină tuturor candidaţilor prin credinţă la ascensiunea eternă a împărăţiei cerurilor. Practicile servile şi lipsite de sens ale unei false smerenii ostentative sunt incompatibile cu aprecierea sursei salvării voastre şi cu recunoaşterea destinului sufletelor voastre născute din spirit. Smerenia în faţa lui Dumnezeu este cu totul potrivită în străfundurile inimii voastre; modestia înaintea oamenilor este lăudabilă; dar ipocrizia unei smerenii conştiente de sine şi care caută să atragă atenţia este copilărească şi nedemnă de fiii iluminaţi ai împărăţiei.

149:6.11 (1676.5) Voi faceţi bine să fiţi modeşti în faţa lui Dumnezeu şi să vă controlaţi în faţa oamenilor, dar trebuie ca modestia voastră să aibă o origine spirituală şi să nu fie etalarea iluzorie a unui simţământ auto-conştient de superioritate satisfăcută de sine însăşi. Profetul a vorbit cu înţelepciune când a zis: 'Mergeţi smeriţi cu Dumnezeu', căci, deşi Tatăl celest este Infinit şi Etern, el locuieşte şi 'în cel care are o minte care se căieşte şi un spirit smerit'. Tatăl meu dispreţuieşte orgoliul, detestă ipocrizia şi urăşte inechitatea. Pentru a scoate în relief valoarea sincerităţii şi a perfectei încrederi în sprijinul afectuos şi în îndrumările fidele ale Tatălui celest, de aceea am făcut eu de atâtea ori aluzie la copilaşi, pentru a ilustra atitudinea minţii şi răspunsul spiritului care sunt atât de esenţiale pentru a permite muritorilor să intre în realităţile spirituale ale împărăţiei cerurilor.

149:6.12 (1677.1) Profetul Ieremia i-a descris pe mulţi muritori atunci când a zis: 'Voi sunteţi aproape de Dumnezeu cu gura, dar departe de el în inima voastră.' N-aţi citit voi şi lugubrul avertisment al profetului care a spus: 'Preoţii acestei lumi propovăduiesc pentru un salariu, iar profeţii prezic pentru bani. În acelaşi timp, ei se pretind pioşi şi proclamă că Domnul este cu ei'? N-aţi fost voi puşi în gardă contra 'celor care vorbesc de pace vecinilor lor când vrajba este în inima lor', contra 'celor care linguşesc cu buzele în vreme ce inima lor joacă un dublu joc'? Dintre toate amărăciunile pentru un om încrezător, nu este nimic atât de teribil decât de a fi rănit în casa unui prieten în care avea încredere.'”

7. Întoarcerea la Betsaida

149:7.1 (1677.2) După ce s-a sfătuit cu Simon Petru şi a primit aprobarea lui Iisus, Andrei îl însărcinase pe David, în Betsaida, să trimită mesageri la diversele grupuri de predicatori, cu instrucţiunea de a termina turneul lor şi de a reveni la Betsaida în ziua de joi 30 decembrie. La ora mesei de seară a acestei zile ploioase, tot grupul apostolic şi învăţătorii evanghelişti sosiseră acasă la Zebedeu.

149:7.2 (1677.3) Grupul a petrecut laolaltă ziua de sabat şi a locuit în casele din Betsaida şi din Capernaum, oraşul vecin. După aceea, întregului grup i s-au dat paisprezece zile de vacanţă pentru ca membrii lui să se poată duce la familia lor, să-şi viziteze prietenii sau să meargă la pescuit. Cele două sau trei zile în care grupul a rămas reunit în Betsaida au fost cu adevărat tonifiante şi inspiratoare; chiar şi vechii învăţători au fost edificaţi la auzirea tinerilor predicatori povestindu-şi experienţele.

149:7.3 (1677.4) Printre cei 117 evanghelişti, care au participat la acest al doilea turneu de predicare în Galileea, numai vreo 75 au reuşit să treacă de proba experienţei actuale şi s-au găsit disponibili pentru a primi o însărcinare la expirarea celor două săptămâni de odihnă. Iisus a rămas la Zebedeu cu Andrei, cu Petru, cu Iacob şi cu Ioan, şi a petrecut multă vreme în discuţia cu ei referitoare la prosperitatea şi la expansiunea regatului.





Back to Top