CARTEA URANTIA - Capitolul 139. Cei doisprezece apostoli

(UF-RUM-001-2004-1)

CARTEA URANTIA   

Parte IV: Viaţa şi Învăţăturile lui Iisus

Capitolul 139. Cei doisprezece apostoli



Capitolul 139. Cei doisprezece apostoli

139:0.1 (1548.1) FARMECUL şi corectitudinea vieţii pământeşti a lui Iisus comporta o elocventă mărturie: cu toate că nu a contenit în a spulbera speranţele apostolilor săi şi a le sfâşia ambiţiile lor de înălţare spirituală, el nu a fost abandonat decât de unul singur dintre ei.

139:0.2 (1548.2) Apostolii au învăţat multe de la Iisus despre regatul din cer, iar Iisus a învăţat mult de la ei despre regatul oamenilor, despre natura omenească, aşa cum există ea pe Urantia şi pe celelalte lumi evolutive din timp şi spaţiu. Aceşti doisprezece bărbaţi reprezentau multe tipuri diferite de temperamente umane, iar învăţătura nu i-a făcut asemănători. Mulţi dintre aceşti pescari galileeni aveau o puternică ascendenţă de sânge gentil, ca urmare a convertirii forţate a populaţiei gentile din Galileea cu un secol mai înainte.

139:0.3 (1548.3) Nu comiteţi greşeala de a-i considera pe apostoli ca fiind complet ignoranţi şi lipsiţi de învăţătură. Toţi, în afară de gemenii Alfeu, absolviseră şcolile sinagogilor, primind o instruire completă în Scripturile ebraice şi în domeniile de cunoaştere curente ale epocii. Şapte dintre ei erau absolvenţi ai şcolilor sinagogii din Capernaum, şi nu exista în toată Galileea o şcoală iudaică mai bună.

139:0.4 (1548.4) Când arhivele voastre se referă la mesagerii împărăţiei ca fiind „ignoranţi şi analfabeţi”, intenţia autorilor lor era de a transmite ideea că era vorba de laici, neinstruiţi în ştiinţa rabinilor şi nepricepuţi în metodele de interpretare rabinică a Scripturilor. Lor le lipsea aşa-zisa înaltă educaţie. În timpurile moderne, ei ar fi fost consideraţi cu siguranţă needucaţi, iar în anumite cercuri sociale chiar inculţi. Un lucru este sigur: nu toţi trecuseră prin acelaşi program de studii rigid şi stereotip. Începând cu perioada adolescenţei, fiecare dintre ei trecuse prin experienţe diferite de ucenicie întru ale vieţii.

1. Andrei, primul ales

139:1.1 (1548.5) Andrei, preşedintele corpului apostolic al regatului, s-a născut în Capernaum. El era cel mai vârstnic dintr-o familie de cinci - el însuşi, fratele său Simon şi trei surori. Tatăl său răposat fusese un asociat de-al lui Zebedeu într-o afacere de uscare a peştelui în Betsaida, portul de pescuit din Capernaum. Când Andrei a devenit apostol, el nu era căsătorit, ci locuia la fratele său căsătorit Simon Petru. Amândoi erau pescari şi asociaţi ai lui Iacob şi lui Ioan, fiii lui Zebedeu.

139:1.2 (1548.6) În anul 26, când a fost ales ca apostol, Andrei avea 33 de ani, un an mai mult decât Iisus, şi era cel mai vârstnic dintre apostoli. El provenea dintr-o excelentă descendenţă, şi era cel mai capabil dintre cei doisprezece. Afară de darul vorbirii, el era egalul tovarăşilor lui în aproape toate aptitudinile imaginabile. Iisus nu i-a dat niciodată lui Andrei vreo poreclă, vreo denumire familiară. Tot aşa cum apostolii nu au întârziat să-l numească pe Iisus Maestru, ei l-au desemnat şi pe Andrei cu un nume care echivala cu acela de Conducător.

139:1.3 (1549.1) Andrei era un bun organizator, dar un şi mai bun administrator. El făcea parte din cercul interior al celor patru apostoli, dar numirea sa, de către Iisus, ca şef al grupului apostolic făcuse prezenţa sa necesară alături de fraţii săi, pe când ceilalţi trei beneficiau de o comuniune foarte strânsă cu Maestrul. Andrei a rămas până la capăt al doilea din corpul apostolic.

139:1.4 (1549.2) Cu toate că el nu a fost un bun predicator, Andrei realiza o muncă personală eficientă. El era misionarul pionier al regatului, în sensul că fiind primul apostol ales, el l-a adus numaidecât la Iisus pe fratele său Simon, care a devenit ulterior unul dintre cei mai mari predicatori ai împărăţiei. Andrei a fost principalul susţinător al politicii lui Iisus, utilizând programul de lucrare personală ca mijloc de educare a celor doisprezece ca mesageri ai împărăţiei.

139:1.5 (1549.3) Fie că Iisus îi învăţa pe apostoli în particular, fie că predica mulţimilor, Andrei era în general la curent cu ceea ce se petrecea. El era un executant inteligent şi un administrator eficient. Lua decizii prompte cu privire la toate treburile aduse în atenţia sa, însă nu şi atunci când socotea că problema depăşea domeniul autorităţii sale, caz în care el o prezenta direct lui Iisus.

139:1.6 (1549.4) Andrei şi Petru erau foarte diferiţi în caracter şi în temperament, dar trebuie să se înscrie în mod etern în creditul lor faptul că se înţelegeau extraordinar. Andrei nu a fost niciodată invidios pe talentul oratoric al lui Petru. Rareori se poate vedea un om mai vârstnic de tipul lui Andrei exercitând o influenţă atât de profundă asupra unui frate mai tânăr şi mai bine înzestrat. Andrei şi Petru nu păreau niciodată, câtuşi de puţin, invidioşi unul pe celălalt în ce priveşte talentele şi înfăptuirile lor. Târziu în seara zilei de Rusalii, când au fost adăugate la regat două mii de suflete în principal datorită predicii energice şi inspiratoare a lui Petru, Andrei i-a zis fratelui său: „Eu nu aş fi fost în stare de aşa ceva, dar sunt fericit de a avea un frate capabil să o fi făcut.” La care Petru a răspuns: „Dacă tu nu m-ai fi adus la Maestru, şi fără stăruinţa ta de a mă ţine pe lângă el, eu nu aş fi fost aici pentru a face acest lucru.” Andrei şi Petru erau excepţiile de la regulă. Ei demonstrau că până şi fraţii pot să trăiască paşnic şi să lucreze bine împreună.

139:1.7 (1549.5) După Rusalii, Petru a fost cel sărbătorit, însă Andrei, fratele său mai mare, nu a fost niciodată afectat de faptul de a-şi petrece restul vieţii fiind prezentat ca „fratele lui Simon Petru”.

139:1.8 (1549.6) Dintre toţi apostolii, Andrei era cel care judeca cel mai bine oamenii. El ştia despre conflictele care mocneau în inima lui Iuda Iscarioteanul, chiar înainte ca vreunul dintre ceilalţi să bănuiască că ceva nu era în regulă cu vistierul lor; dar el nu a împărtăşit nimănui temerile sale. Marele serviciu făcut de Andrei regatului a fost acela de a-l povăţui pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan cu privire la alegerea primilor misionari trimişi ca să proclame evanghelia, şi totodată de a da, acestor primi călăuzitori, sfaturi legate de organizarea treburilor administrative ale regatului. Andrei avea un mare dar pentru descoperirea resurselor ascunse şi a calităţilor latente ale tinerilor.

139:1.9 (1549.7) Foarte curând după ascensiunea celestă a lui Iisus, Andrei a început să scrie o expunere personală a spuselor şi a faptelor Maestrului său dispărut. După moartea lui Andrei, s-au făcut şi alte copii ale acestei cronici private, care a circulat liber printre primii învăţători ai Bisericii creştine. Aceste note neformale ale lui Andrei au fost ulterior corectate, amendate, alterate, şi completate până când s-a alcătuit o povestire a vieţii pământeşti a Maestrului. Ultima dintre acest câteva copii alterate şi corectate a fost distrusă de incendiul din Alexandria, la o sută de ani după redactarea originalului de către primul ales dintre cei doisprezece apostoli.

139:1.10 (1550.1) Andrei era un om cu viziune limpede, cu gândire şi decizie fermă. Marea forţă a caracterului său se afla în superba sa stabilitate. Handicapul temperamentului său era o lipsă de entuziasm; el a omis de mai multe ori să îi încurajeze pe tovarăşii săi folosind elogii judicioase. Această reticenţă de la a lăuda înfăptuirile meritorii ale prietenilor săi provenea din oroarea sa faţă de măguliri şi de ipocrizie. Andrei era un om integru, cu sânge rece, care izbutise sa ajungă la poziţia sa prin propriul său efort şi, într-o formă modestă, avusese succes.

139:1.11 (1550.2) Fiecare dintre cei doisprezece apostoli îl iubea pe Iisus, dar rămâne adevărat că fiecare dintre ei era atras spre el de o trăsătură caracteristică a personalităţii Maestrului, trăsătură care exercita în mod individual asupra acestui apostol o atracţie specială. Andrei îl admira pe Iisus pentru constanta sa sinceritate, pentru demnitatea sa fără afectare. Oamenii care îl întâlniseră o dată pe Iisus simţeau nevoia de a-l face cunoscut şi prietenilor lor; ei doreau realmente ca toată lumea să-l cunoască.

139:1.12 (1550.3) Când persecuţiile ulterioare i-au dispersat pe apostoli în afara Ierusalimului, Andrei a călătorit prin Armenia, prin Asia Minoră şi prin Macedonia. Şi, după ce a condus la regat mii de oameni, el a fost în cele din urmă arestat şi crucificat la Patras, în Acaya. Acest om voinic a îndurat două zile întregi pe cruce până să moară şi, în timpul acestor ceasuri tragice, el a continuat cu eficienţă să proclame vestea bună a salvării în împărăţia cerurilor.

2. Simon Petru

139:2.1 (1550.4) Când Simon s-a alăturat apostolilor, el avea treizeci de ani. El era căsătorit, avea trei copii şi trăia în Betsaida, lângă Capernaum. Fratele său Andrei, precum şi mama soţiei sale, locuiau cu el. Petru şi Andrei erau amândoi parteneri de pescuit cu fiii lui Zebedeu.

139:2.2 (1550.5) Maestrul îl cunoştea deja pe Simon de câtva timp până când Andrei să-l fi prezentat ca al doilea apostol. Când Iisus i-a dat lui Simon numele de Petru, el a făcut aceasta cu un surâs; acela trebuia să fie un fel de supranume. Simon era bine cunoscut de toţi prietenii săi ca un tovarăş bizar şi impulsiv. Este adevărat că, mai târziu, Iisus a acordat o importanţă nouă şi semnificativă acestui supranume dat prea uşor.

139:2.3 (1550.6) Simon Petru era un impulsiv, un optimist. El crescuse permiţându-şi să manifeste liber puternice sentimente. El se punea constant în încurcături pentru că stăruia în a vorbi fără a reflecta. Acest soi de necugetare a adus de asemenea griji neîncetate tuturor prietenilor şi asociaţilor lui, şi a fost pricina a numeroase mustrări prieteneşti pe care le-a primit de la Maestrul lui. Singurul motiv pentru care cuvintele sale nechibzuite nu l-au vârât în dificultăţi mai mari a fost că el a învăţat de timpuriu să discute multe dintre planurile şi proiectele lui cu fratele său Andrei înainte de a se aventura să facă propuneri publice.

139:2.4 (1550.7) Petru era un orator care vorbea liber, elocvent şi teatral. Prin natură, el era şi un instructor de oameni înzestrat cu inspiraţie, cu o gândire rapidă, dar fără raţionamente profunde. El punea multe întrebări, mai multe decât toţi apostolii la un loc şi, cu toate că aceste întrebări au fost în mare parte bune şi pertinente, multe erau nechibzuite şi prosteşti. Petru nu era un gânditor profund, dar îşi cunoştea destul de bine mintea. El era deci un om ce se hotăra repede şi acţiona brusc. Pe când ceilalţi discutau cuprinşi de uimire văzându-l pe Iisus pe mal, Petru a sărit în apă şi a înotat ca să-l întâmpine pe Maestru.

139:2.5 (1551.1) Trăsătura pe care Petru o admira cel mai mult la caracterul lui Iisus era divina sa tandreţe. Petru nu a obosit niciodată să observe marea răbdare lui Iisus. El nu a uitat niciodată lecţia despre iertarea răufăcătorilor nu numai de şapte ori, ci de şaptezeci şi şapte de ori. El a meditat îndelung la aceste impresii referitoare la caracterul indulgent al Maestrului în timpul zilelor sumbre şi mohorâte care au urmat renegarea necugetată şi involuntară din curtea marelui preot.

139:2.6 (1551.2) Simon Petru se clătina într-un mod dureros; el trecea subit de la o extremă la cealaltă. La început el a refuzat să îl lase pe Iisus să-i spele picioarele după care, la auzul replicii Maestrului, el l-a rugat să îi spele tot corpul. La urma urmei, Iisus ştia că defectele lui Petru veneau dinspre cap, şi nu din inimă. Petru reprezenta una dintre combinaţiile cele mai inexplicabile de curaj şi de laşitate care s-au putut vedea vreodată pe pământ. Cea mai mare forţă a caracterului său era loialitatea, prietenia. Petru îl iubea realmente şi sincer pe Iisus şi cu toate acestea, în ciuda acestei sublime forţe de devotament, el era atât de instabil şi de inconstant, încât a lăsat-o pe o servitoare să îl aţâţe până la a-l face să îl renege pe Domnul şi Maestrul său. Petru putea să suporte persecuţia şi orice altă formă de atac direct, dar era descumpănit şi se prăbuşea înaintea ridicolului. El era un brav soldat când era atacat din faţă, dar un laş, care se muia de frică atunci când era surprins pe la spate.

139:2.7 (1551.3) Petru a fost primul apostol al lui Iisus care s-a pornit ca să apere opera lui Filip la samariteni şi pe cea a lui Pavel la gentili. Cu toate acestea, mai târziu în Antiohia, el a dat înapoi atunci când a fost confruntat cu cei care căutau să îi convertească pe oameni la iudaism şi care îl ridiculizau; el s-a retras temporar dintre gentili, fără alt rezultat decât de a atrage asupra sa denunţarea îndrăzneaţă a lui Pavel.

139:2.8 (1551.4) El a fost primul apostol care a recunoscut în întregime combinaţia de umanitate şi divinitate a lui Iisus, şi primul - după Iuda - care l-a renegat. Petru nu era chiar un visător, însă nu îi plăcea să coboare din norii extazului şi ai entuziasmului reveriilor lui teatrale pentru a se pomeni în simpla lume a realităţilor pământeşti.

139:2.9 (1551.5) Urmându-l pe Iisus (şi la propriu şi la figurat), fie că era în capul procesiunii, fie că se târa la coadă - „urmând de departe.” Dar el era cel mai remarcabil predicator dintre cei doisprezece. El a contribuit mai mult ca oricare, cu excepţia lui Pavel, la stabilirea regatului şi la trimiterea mesajelor sale în cele patru colţuri ale pământului într-o singură generaţie.

139:2.10 (1551.6) După ce s-a lepădat prosteşte de Maestru, el s-a regăsit şi, sub îndrumarea compătimitoare şi înţelegătoare a lui Andrei, el a fost primul care s-a reîntors la plasele sale de prins peşte, în vreme ce apostolii întârziau ca să vadă ceea ce avea să se întâmple după răstignire. Când el a fost pe deplin încredinţat că Iisus îl iertase şi că a fost reprimit în obştea Maestrului, flăcările regatului au ars atât de viu în sufletul său, încât el a devenit o mare lumină a salvării pentru mulţimile care rătăceau în întuneric.

139:2.11 (1551.7) După ce a părăsit Ierusalimul, şi înainte ca Pavel să devină spiritul călăuzitor din Bisericile creştine ale gentililor, Petru a călătorit foarte mult, vizitând toate Bisericile de la Babilon până la Corint. El chiar a vizitat multe Biserici întemeiate de Pavel, cărora le-a şi venit în sprijin. Deşi Petru şi Pavel au fost foarte diferiţi ca temperament şi educaţie, şi chiar din punct de vedere teologic, ei au lucrat armonios împreună, în timpul ultimilor lor ani, la constituirea Bisericilor.

139:2.12 (1552.1) Ceva din stilul şi învăţătura lui Petru se vădeşte în predicile parţial transcrise de Luca, precum şi în evanghelia lui Marcu. Stilul său viguros apărea mai bine în scrisoarea sa cunoscută sub titlul de Prima Epistolă a lui Petru; cel puţin aceasta era adevărată înainte de a fi modificată mai târziu de un discipol al lui Pavel.

139:2.13 (1552.2) Dar Petru a persistat în greşeala lui de a vrea să îi convingă pe iudei că, la urma urmei, Iisus era realmente şi în mod veritabil Mesia cel iudeu. Chiar până în ziua morţii sale, Simon Petru a continuat să confunde în mintea sa cele trei concepte ale lui Iisus în calitate de Mesia iudeu, de Crist izbăvitorul lumii, şi de Fiu al Omului revelându-l pe Dumnezeu, Tatăl care iubeşte toată omenirea.

139:2.14 (1552.3) Soţia lui Petru era o femeie foarte capabilă. Ani de-a rândul, ea a muncit cu folos ca membru al corpului evanghelic feminin, iar atunci când Petru a fost izgonit din Ierusalim, ea l-a însoţit în toate vizitele pe care le-a făcut pe la Biserici şi în toate călătoriile lui misionare. În ziua în care ilustrul ei soţ şi-a pierdut viaţa, ea a fost aruncată în ghearele animalelor sălbatice din arena Romei.

139:2.15 (1552.4) Aşa că omul acesta, Petru, un intim de-al lui Iisus, un membru al cercului interior, a plecat din Ierusalim proclamând cu putere şi cu glorie buna veste a regatului, până ce plenitudinea slujirii sale a fost înfăptuită. El a considerat că i se făcea o mare onoare atunci când cei care au pus mâna pe el l-au informat că trebuia să moară întocmai cum murise Maestrul său - pe cruce. Aşa a fost răstignit Simon Petru la Roma.

3. Iacob Zebedeu

139:3.1 (1552.5) Iacob, cel mai vârstnic dintre cei doi apostoli fii ai lui Zebedeu, pe care Iisus îl supranumea „fiul tunetului”, avea treizeci de ani când a devenit apostol. El era căsătorit, avea patru copii şi locuia aproape de părinţii săi într-o suburbie a Capernaumului, Betsaida. Era pescar şi îşi exercita meseria în tovărăşia fratelui său mai tânăr Ioan, precum şi în asociere cu Andrei şi cu Simon. Iacob şi fratele său Ioan aveau, asupra tuturor celorlalţi apostoli, avantajul de a-l cunoaşte pe Iisus de o vreme mai îndelungată decât ei.

139:3.2 (1552.6) Acest apostol avea un temperament contradictoriu; el părea realmente că posedă două firi, ambele animate de puternice simţăminte. El era deosebit de vehement îndată ce se indigna la culme. Manifesta un temperament năvalnic atunci când era serios provocat. După ce furtuna trecea, el avea întotdeauna obiceiul de a justifica şi de a scuza comportamentul său, invocând faptul că aceasta era în întregime o manifestare a justei indignări. Cu excepţia acestor accese periodice de mânie, personalitatea lui Iacob semăna mult cu aceea a lui Andrei. El nu avea nici discreţia, nici perspicacitatea lui Andrei pentru a scruta natura umană, dar vorbea mult mai bine decât el în public. După Petru, şi poate că şi după Matei, Iacob era cel mai bun orator popular dintre cei doisprezece.

139:3.3 (1552.7) Deşi Iacob nu a fost câtuşi de puţin ursuz, el putea fi liniştit şi taciturn într-o zi, apoi un foarte bun vorbitor şi povestitor în următoarea. El vorbea de obicei fără reţinere cu Iisus, dar, dintre cei doisprezece, el era omul tăcut, uneori vreme de mai multe zile în şir. Perioadele lui de tăcere inexplicabilă constituiau marea sa slăbiciune.

139:3.4 (1552.8) Trăsătura cea mai distinsă a personalităţii lui Iacob era aptitudinea sa de a vedea toate aspectele unei probleme. El era acela dintre cei doisprezece care a fost cel mai aproape de a pricepe importanţa şi semnificaţia reale ale învăţăturii lui Iisus. La început şi lui i-a fost greu să înţeleagă ceea ce vroia să zică Maestrul, dar, înainte de sfârşitul formării lor, el dobândise un concept superior al mesajului lui Iisus. Iacob era capabil să înţeleagă un domeniu întins al firii omeneşti; el se înţelegea bine cu mlădiosul Andrei, cu impetuosul Petru şi cu puţin comunicativul său frate Ioan.

139:3.5 (1553.1) Deşi Iacob şi Ioan au avut dificultăţile lor în încercarea de a lucra împreună, era încurajator să se observe cât de bine se potriveau. Ei nu au reuşit la fel de bine ca Andrei şi Petru, însă au făcut o treabă mult mai bună decât se poate spera de obicei de la doi fraţi, şi mai ales de la doi fraţi încăpăţânaţi şi hotărâţi. Oricât ar părea de ciudat, cei doi fii ai lui Zebedeu se suportau mult mai bine decât îi suportau ei pe străini; ei aveau o mare afecţiune unul pentru celălalt; fuseseră întotdeauna nişte fericiţi tovarăşi de joacă. Acest „fiu al tunetului” a fost cel ce a vrut să cheme focul din cer ca să-i nimicească pe samaritenii care şi-au îngăduit să arate lipsă de respect faţă de Maestrul lor. Moartea prematură a lui Iacob a modificat considerabil caracterul vehement al tânărului său frate Ioan.

139:3.6 (1553.2) Trăsătura de caracter a lui Iisus pe care Iacob o admira cel mai mult era afecţiunea compătimitoare a Maestrului. Interesul înţelegător al lui Iisus pentru cei mici şi cei mari, pentru bogaţi şi săraci, exercita asupra lui o mare atracţie.

139:3.7 (1553.3) Iacob Zebedeu era un gânditor şi un organizator bine echilibrat. Împreună cu Andrei, el era unul dintre membrii cei mai cumpătaţi ai grupului apostolic. Era energic, dar niciodată repezit. El forma o excelentă contragreutate pentru Petru.

139:3.8 (1553.4) El era modest şi puţin emfatic, un servitor zilnic, un muncitor fără pretenţii, necăutând nici o recompensă specială atunci când a înţeles întrucâtva semnificaţia reală a regatului. Chiar şi în povestea despre mama lui Iacob şi Ioan, care a cerut ca fiilor ei să le fie acordate locurile de la stânga şi de la dreapta lui Iisus, nu trebuie uitat că mama lor a prezentat această cerere. Declarând că ei erau pregătiţi să accepte aceste responsabilităţi, trebuie să se recunoască că erau la curent cu primejdiile inerente pretinsei revolte a Maestrului contra puterii romane şi că erau totodată gata să plătească preţul acesta. Când Iisus i-a întrebat dacă erau pregătiţi să bea paharul, ei au răspuns afirmativ. În ceea ce îl priveşte pe Iacob, aceasta a fost literalmente adevărat - el a băut paharul împreună cu Maestrul, de vreme ce el a fost primul apostol care să sufere martiriul, căci Irod Agripa l-a făcut curând să piară de sabie. Iacob a fost deci primul dintre cei doisprezece care şi-a sacrificat viaţa pe noul front de bătălie al regatului. Irod Agripa s-a temut de Iacob mai mult decât de toţi ceilalţi apostoli. Într-adevăr, Iacob era adesea liniştit şi tăcut, dar era curajos şi hotărât atunci când convingerile sale erau aţâţate şi provocate.

139:3.9 (1553.5) Iacob şi-a trăit din plin viaţa şi, când i-a venit sfârşitul, el s-a comportat cu atâta graţie şi forţă morală, încât chiar şi acuzatorul şi denunţătorul lui, martor la judecarea sa şi la executarea sa, a fost atât de emoţionat încât a fugit repede din faţa spectacolului morţii lui Iacob şi s-a dus ca să se alăture discipolilor lui Iisus.

4. Ioan Zebedeu

139:4.1 (1553.6) Când Ioan a devenit apostol, el avea douăzeci şi patru de ani şi era cel mai tânăr dintre cei doisprezece. El era celibatar şi locuia cu părinţii săi în Besaida. Era pescar şi lucra cu fratele său Iacob în asociere cu Andrei şi Petru. Înainte şi după hirotonisirea sa ca apostol, Ioan a activat ca agent personal al lui Iisus în aceea că se ocupa de familia Maestrului, şi şi-a asumat această responsabilitate atâta timp cât a trăit Maria, mama lui Iisus.

139:4.2 (1553.7) Dat fiind că Ioan era cel mai tânăr dintre cei doisprezece şi în contact atât de strâns cu Iisus în treburile de familie ale acestuia din urmă, el îi era foarte drag Maestrului, dar nu s-ar putea spune că el era într-adevăr „discipolul pe care îl iubea Iisus.” Cu greu se poate bănui o personalitate atât de mărinimoasă ca Iisus că ar fi în stare să dea dovadă de favoritism şi să iubească pe unul dintre apostoli mai mult decât pe ceilalţi. Faptul că Ioan era unul dintre cele trei ajutoare personale ale lui Iisus a dat mai multă verosimilitate acestei idei greşite, fără a mai socoti că Ioan, ca şi fratele său Iacob, îl cunoscuse pe Iisus de mai multă vreme decât ceilalţi apostoli.

139:4.3 (1554.1) Petru, Iacob şi Ioan au fost trimişi ca ajutoare personale ale lui Iisus la scurtă vreme după ce au devenit apostolii săi. La puţin timp după ce cei doisprezece au fost aleşi, şi în momentul în care Iisus l-a numit pe Andrei conducătorul grupului, el a zis: „Acum, eu doresc ca tu să desemnezi doi sau trei dintre tovarăşii mei pentru a fi cu mine şi pentru a rămâne alături de mine, a mă consola şi a avea grijă de nevoile mele zilnice.” Andrei socotea că, pentru această misiune specială, cel mai bine era să aleagă trei apostoli în ordinea în care fuseseră admişi în grup. Lui însuşi i-ar fi plăcut să se ofere voluntar pentru acest serviciu binecuvântat, însă Maestrul îi dăduse deja misiunea de îndeplinit. Andrei a poruncit deci imediat ca Petru, Iacob şi Ioan să se dedice acestei funcţii.

139:4.4 (1554.2) Ioan Zebedeu avea numeroase trăsături de caracter fermecătoare, dar o trăsătură mult mai puţin delicată era vanitatea sa excesivă, în general bine disimulată. Îndelungata sa asociere cu Iisus a provocat multe şi mari schimbări în caracterul său. Vanitatea sa a scăzut considerabil, dar atunci când a îmbătrânit şi a dat mai mult sau mai puţin în mintea copiilor, acest amor propriu a reapărut într-o anumită măsură. Astfel, în timp ce îl îndruma pe Natan în redactarea evangheliei care îi poartă acum numele, bătrânul apostol nu a ezitat să se desemneze pe sine, de mai multe ori, ca „discipolul pe care îl iubea Iisus”. Ioan a fost mai aproape decât orice alt muritor de a fi camaradul lui Iisus; dat fiind că el era reprezentantul său în atât de multe chestiuni, nu este de mirare că a ajuns să se considere drept „discipolul pe care îl iubea Iisus”, căci el ştia perfect că el era discipolul în care în care Iisus se încrezuse atât de adesea.

139:4.5 (1554.3) Trăsătura de caracter cea mai însemnată era faptul că te puteai încrede în el. El era prompt şi curajos, fidel şi devotat. Cel mai mare defect al lui era vanitatea sa caracteristică. Din familia tatălui său şi din grupul apostolic, el era cel mai tânăr. Poate că fusese puţin răsfăţat, sau un pic prea menajat. Dar Ioan de la maturitate era un personaj foarte diferit de tânărul autoritar şi satisfăcut de sine care a intrat în şirul apostolilor lui Iisus la vârsta de douăzeci şi patru de ani.

139:4.6 (1554.4) Trăsăturile de caracter ale lui Iisus pe care Ioan le aprecia cel mai mult erau dragostea şi dezinteresul lui. Aceste trăsături au făcut o asemenea impresie asupra lui, încât toată viaţa sa ulterioară a fost dominată de un sentiment de dragoste şi de devotament fratern. El a vorbit despre iubire şi a scris despre iubire. Acest „fiu al tunetului” a devenit „apostol al iubirii”. La Efes, când bătrânul episcop care devenise nu mai putea să stea în picioare la amvon şi să predice, el trebuia să fie purtat pe un scaun şi, când, la sfârşitul slujbei, i se cerea să spună câteva cuvinte pentru credincioşi, ani de zile el s-a mărginit la a repeta: „Copilaşii mei, iubiţi-vă unii pe alţii”

139:4.7 (1554.5) Ioan era prea puţin vorbăreţ, afară de cazul în care îşi pierdea sângele rece. El gândea mult, însă vorbea puţin. Cu vârsta, firea lui a devenit mai controlată şi el s-a dominat mai bine, dar nu şi-a depăşit niciodată sila faţă de faptul de a vorbi; el nu a învins niciodată complet această reticenţă. În schimb, el era înzestrat cu o remarcabilă imaginaţie creatoare.

139:4.8 (1555.1) Ioan mai avea o trăsătură de caracter pe care nu te-ai fi aşteptat să o găseşti la un asemenea tip de om liniştit şi introspectiv. El era întrucâtva sectar şi extrem de intolerant. Sub acest raport, el semăna mult cu Iacob - amândoi voiau să cadă foc din cer peste capetele samaritenilor lipsiţi de respect. Când Ioan dădea de străini care propovăduiau în numele lui Iisus, el le interzicea numaidecât acest lucru. Dar el nu era singurul dintre cei doisprezece care să fie pătruns de acest soi de suficienţă şi de această conştiinţă a superiorităţii.

139:4.9 (1555.2) Viaţa lui Ioan a fost imens influenţată când l-a văzut pe Iisus umblând pe drumul său fără a avea un cămin, căci ştia cu câtă fidelitate luase Iisus măsuri pentru asigurarea bunăstării mamei şi a familiei sale. Ioan simpatiza profund cu Iisus şi pentru că Maestrul era neînţeles de către familia sa. Ioan îşi dădea seama că familia lui Iisus se îndepărta treptat de el. Toată această situaţie, precum şi faptul de a-l vedea pe Iisus subordonându-şi mereu şi cele mai mici dorinţe ale sale voii Tatălui său celest şi observându-i viaţa sa zilnică de încredere implicită, au produs asupra lui Ioan o impresie atât de profundă, încât aceasta a provocat schimbări însemnate şi permanente în caracterul său; aceste schimbări s-au manifestat în toată viaţa sa ulterioară.

139:4.10 (1555.3) Ioan avea un curaj rece şi îndrăzneţ pe care puţini dintre ceilalţi apostoli îl aveau. El a fost singurul apostol care l-a urmat constant pe Iisus în noaptea arestării sale, şi care a îndrăznit să îl însoţească pe Iisus chiar până în ghearele morţii. El a fost prezent şi la îndemână până în ultimul ceas, executându-şi cu fidelitate misiunea privitoare la mama lui Iisus, şi a fost pregătit să primească ultimele instrucţiuni care i-ar putea fi date în timpul ultimelor momente ale existenţei muritoare a Maestrului. Un lucru rămâne sigur: Ioan era în întregime vrednic de încredere. El era în general aşezat la dreapta lui Iisus când cei doisprezece erau la masă. El a fost primul dintre cei doisprezece care a crezut realmente şi pe deplin în înviere, şi primul care l-a recunoscut pe Maestru când acesta venea către ei pe ţărmul mării după învierea sa.

139:4.11 (1555.4) Acest fiu al lui Zebedeu a fost foarte strâns asociat cu Petru în primele activităţi ale mişcării creştine şi a devenit unul dintre principalii susţinători ai Bisericii din Ierusalim. El a fost principalul ajutor al lui Petru în ziua de Rusalii.

139:4.12 (1555.5) La mai mulţi ani după martiriul lui Iacob, Ioan a luat în căsătorie pe văduva fratelui său. În ultimii douăzeci de ani din viaţa sa, el a fost îngrijit de una dintre nepoatele lui afectuoase.

139:4.13 (1555.6) Ioan a fost întemniţat de mai multe ori şi izgonit pentru o perioadă de patru ani în Insula Patmos, până când în Roma puterea a fost preluată de un nou împărat. Dacă Ioan n-ar fi avut tact şi agerime, el ar fi fost fără îndoială omorât aşa cum a fost şi fratele său Iacob, care se exprima mai fără înconjur. Cu trecerea anilor, Ioan precum şi Iacob (fratele Domnului) au învăţat să practice o înţeleaptă împăcare atunci când se înfăţişau înaintea magistraţilor civili. Ei au descoperit „că un răspuns blând abate mânia.” Ei au învăţat, de asemenea, să prezinte Biserica ca pe o „fraternitate spirituală consacrată servirii sociale a omenirii,” mai degrabă decât ca „împărăţia cerurilor”. Ei au propovăduit servirea prin iubire mai degrabă decât prin puterea suverană - cu regat şi regi.

139:4.14 (1555.7) În timpul exilului său temporar în Patmos, Ioan a scris Apocalipsa, pe care o aveţi actualmente sub o formă prescurtată şi deformată. Această carte de revelaţie conţine vestigiile unei mari revelaţii din care multe părţi au fost pierdute, iar altele suprimate după redactarea lor de către Ioan. Ea nu este păstrată decât sub formă fragmentară şi alterată.

139:4.15 (1555.8) Ioan a călătorit mult, a lucrat neîncetat şi s-a instalat la Efes după ce a devenit episcop al Bisericii Asiei. În timp ce era în Efes, la vârsta de 99 de ani, el l-a îndrumat pe colaboratorul său Natan în redactarea a ceea ce se numeşte „Evanghelia după Ioan”. El a devenit în cele din urmă cel mai remarcabil teolog dintre toţi apostolii. Ioan Zebedeu a murit de moarte bună în Efes în anul 103, la vârsta de o sută unu ani.

5. Filip Curiosul

139:5.1 (1556.1) Filip a fost al cincilea apostol ales, şi a fost chemat în timp ce Iisus şi primii patru apostoli îşi urmau drumul dintre locul de întâlnire unde Ioan boteza pe Iordan şi Canna din Galileea. Trăind în Betsaida, Filip auzise vorbindu-se de Iisus de mai multă vreme, dar nu îi venise în minte ideea că Iisus era realmente un mare om înainte de ziua în care, în valea Iordanului, el i-a zis: „Urmează-mă”. Filip era, de asemenea, întrucâtva influenţat de faptul că Andrei, Petru, Iacob şi Ioan îl acceptaseră pe Iisus în calitate de Eliberator.

139:5.2 (1556.2) Filip avea douăzeci şi şapte de ani când li s-a alăturat apostolilor; el se căsătorise recent, dar încă nu avea copii. Porecla pe care i-au dat-o apostolii însemna „curiozitate”. Filip voia întotdeauna să i se arate. El nu părea niciodată că ar vedea foarte departe în nici o propunere. El nu era în mod necesar obtuz, dar era lipsit de imaginaţie. Această lipsă de imaginaţie era o mare slăbiciune a caracterului său. El era o persoană comună şi concretă.

139:5.3 (1556.3) Când apostolii au fost organizaţi pentru misiunea lor, Filip a fost numit administrator; el avea îndatorirea de a vedea să fie, tot timpul, provizie de alimente. El a fost un bun administrator. Cea mai puternică caracteristică a sa era spiritul lui sârguincios şi metodic; el era atât matematic, cât şi sistematic.

139:5.4 (1556.4) Filip era al doilea dintr-o familie de şapte copii, trei băieţi şi şapte fete. După înviere, el a i-a adus pe toţi membrii familiei în împărăţia cerurilor botezându-i. Membrii familiei lui Filip erau pescari. Tatăl său era un om foarte capabil, un gânditor profund, dar mama sa venea dintr-o familie mediocră. Filip nu era un om capabil să înfăptuiască lucruri mari, dar putea să facă lucruri mici cu măreţie, să le facă bine şi într-un mod agreabil. În afară de câteva rare momente de pe parcursul celor patru ani trăiţi cu Iisus, el a avut la îndemână destulă hrană pentru a face faţă nevoilor tuturor. El a fost rareori luat pe nepregătite chiar şi de numeroasele cerinţe de urgenţă ce rezultau din viaţa pe care o duceau. Serviciul de administrare al familiei apostolice a fost gerat cu inteligenţă şi eficienţă.

139:5.5 (1556.5) Punctul forte al lui Filip era caracterul său metodic demn de încredere. Punctul slab al formaţiei sale era lipsa sa totală de imaginaţie, absenţa aptitudinii de a aduna doi cu doi pentru a obţine patru. El era matematic în plan abstract, dar neconstructiv în imaginaţia sa. Lui îi lipseau aproape totalmente anumite tipuri de imaginaţie. El era omul de rând tipic şi obişnuit. Mulţimile care veneau să îl asculte pe Iisus predicând şi propovăduind cuprindeau un mare număr de bărbaţi şi de femei de acest ordin, care încercau o mare mângâiere să-l vadă pe unul dintre semenii lor înălţat la un post de onoare în consiliile Maestrului; ei erau încurajaţi de faptul că unul de-al lor ocupa deja o situaţie importantă în treburile regatului. Cât despre Iisus, ascultând cu răbdare întrebările prosteşti ale lui Filip şi dându-şi atât de adesea consimţământul la rugăminţile intendentului său care îi cerea să „i se arate”, el a învăţat mult despre funcţionarea unui anumit tip de minte umană.

139:5.6 (1556.6) Principala calitate a lui Iisus, pe care Filip o admira constant, era neostenita generozitate a Maestrului. Niciodată Filip nu a putut găsi în Iisus nimic mărunt, zgârcit sau meschin; el adora această dăruire neostenită şi mereu activă.

139:5.7 (1557.1) Personalitatea lui Filip nu producea mare impresie. El era adesea numit „Filip din Betsaida, oraşul în care locuiesc Andrei şi Petru.” Era practic lipsit de discernământ în viziunea sa asupra lucrurilor; el era incapabil să priceapă posibilităţile spectaculare ale unei situaţii date. El nu era pesimist, ci de-a dreptul prozaic. Ducea deopotrivă o mare lipsă de clarviziune spirituală. El nu ezita să îl întrerupă pe Iisus în toiul vreunuia dintre cele mai profunde discursuri, pentru a pune o întrebare aparent stupidă. Însă Iisus nu l-a dojenit niciodată pentru asemenea nechibzuinţă; el avea răbdare şi lua în considerare inaptitudinea lui de a pricepe înţelesurile adânci ale învăţăturii. Iisus ştia bine că, dacă i-ar reproşa o singură dată lui Filip faptul de a pune aceste întrebări agasante, nu numai că ar fi rănit acest suflet cinstit, dar dojana lui l-ar fi jignit atât de tare pe Filip, încât acesta nu s-ar mai fi simţit niciodată liber să pună întrebări. Iisus ştia că, pe lumile spaţiale ale universului său, existau nenumărate miliarde de astfel de muritori având o asemenea încetineală în gândire; el voia să îi încurajeze pe toţi să se întoarcă către el şi să se simtă întotdeauna liberi să îi prezinte întrebările şi problemele lor. La urma urmei, întrebările prosteşti ale lui Filip îl interesau pe Iisus mai mult decât predica pe care o putea ţine. Iisus se interesa în cel mai înalt grad de oameni, de tot soiul de oameni.

139:5.8 (1557.2) Intendentul apostolic nu era un bun orator, dar în lucrul personal era mai persuasiv şi obţinea rezultate foarte bune. El nu se descuraja cu uşurinţă. El muncea cu sârg şi cu mare tenacitate în tot ceea ce întreprindea. El avea darul mare şi rar de a şti să zică: „Veniţi”. Când Nataniel, primul lui convertit, a vrut să discute despre meritele şi greşelile lui Iisus din Nazaret, răspunsul eficient al lui Filip a fost: „Veniţi şi vedeţi.” El nu era un predicator dogmatic care să-şi îndemne ascultătorii cu „mergeţi” - faceţi aceasta şi cealaltă. El făcea faţă tuturor situaţiilor pe măsură ce se prezentau în lucrarea sa zicând: „Veniţi - veniţi cu mine, eu vă voi arăta calea.” Aceasta este întotdeauna tehnica cea mai eficientă în toate formele şi fazele învăţăturii. Chiar şi părinţii pot învăţa de la Filip cea mai bună modalitate de a nu spune copiilor lor: „duceţi-vă de faceţi aceasta şi apoi duceţi-vă de faceţi cealaltă.” Ci mai degrabă: „Veniţi cu noi, noi o să vă arătăm cel mai bun drum de urmat şi vom merge cu voi”.

139:5.9 (1557.3) Inaptitudinea lui Filip de a se adapta unei noi situaţii reiese bine din anecdota despre grecii care au venit la el, în Ierusalim, zicându-i: „Domnule, dorim să îl vedem pe Iisus.” Oricărui iudeu care ar fi pus această întrebare, Filip i-ar fi răspuns: „Vino”. Dar aceşti oameni erau străini, iar Filip nu îşi amintea nici o instrucţiune de la superiorii lui în această privinţă; singurul lucru care i-a venit în minte a fost să se consulte cu şeful său Andrei, după care amândoi i-au însoţit pe grecii interesaţi la Iisus. Tot aşa, când el s-a dus în Samaria ca să predice şi să-i boteze pe credincioşi, după cum îl însărcinase Maestrul său, el s-a abţinut de la a-şi pune mâinile pe convertiţii săi ca semn ca ei primiseră Spiritul Adevărului. Acest gest a fost efectuat de Petru şi de Ioan, care au venit curând din Ierusalim pentru a observa activitatea sa în numele Bisericii mamă.

139:5.10 (1557.4) Filip şi-a continuat lucrarea pe parcursul ceasurilor grele ale morţii Maestrului, a participat la reorganizarea celor doisprezece şi a fost primul care a plecat ca să câştige de partea regatului sufletele din afara comunităţii imediate a iudeilor. El a reuşit foarte bine în munca sa pe lângă samariteni şi în toate lucrările lui ulterioare în favoarea evangheliei.

139:5.11 (1557.5) Soţia lui Filip, care era un membru eficient al corpului evanghelic feminin, s-a asociat activ cu soţul ei în munca sa după ce ei au fugit de persecuţiile din Ierusalim. Ea era neînfricată. A stat la piciorul crucii lui Filip şi l-a încurajat să proclame vestea cea bună chiar şi ucigaşilor săi. Când forţele lui Filip au slăbit, ea a început să relateze povestea salvării prin credinţa în Iisus, şi nu a fost redusă la tăcere decât în momentul în care iudeii furioşi s-au năpustit asupra ei şi au lovit-o cu pietre până au omorât-o. Fiica lor mai mare le-a a continuat opera lor şi a devenit, mai târziu, faimoasa profetă din Hierapolis.

139:5.12 (1558.1) Filip, cândva intendent al celor doisprezece, era un om puternic în regat, câştigând suflete pe oriunde trecea. El a fost în cele din urmă răstignit pentru credinţa sa şi a fost îngropat la Hierapolis.

6. Cinstitul Nataniel

139:6.1 (1558.2) Nataniel, al şaselea şi cel din urmă apostol ales personal de Maestru, a fost adus la Iisus de prietenul său Filip. El fusese asociatul lui Filip în mai multe întreprinderi negustoreşti, şi mergea cu el ca să-l vadă pe Ioan Botezătorul în momentul când l-au întâlnit pe Iisus.

139:6.2 (1558.3) Când Nataniel s-a alăturat apostolilor, el avea douăzeci şi cinci de ani şi era cel mai tânăr din grup după Ioan. Nataniel era ultimul dintr-o familie de şapte copii; el era celibatar şi singurul sprijin al părinţilor bătrâni şi infirmi, cu care locuiau în Cana. Fraţii şi surorile lui erau cu toţii căsătoriţi sau decedaţi, şi nici unul dintre ei nu locuia acolo. Nataniel şi Iuda Iscarioteanul erau cei doi bărbaţi cei mai instruiţi dintre cei doisprezece. Nataniel se gândise să se facă negustor.

139:6.3 (1558.4) Iisus nu a dat el însuşi un supranume lui Nataniel, dar cei doisprezece nu au întârziat a vorbi de el în termeni care semnificau cinste, sinceritate. El era „fără artificiu” şi aceasta era principala lui virtute; el era deopotrivă de cinstit şi de sincer; punctul slab al caracterului lui era orgoliul lui; el era foarte mândru de familia lui, de oraşul lui, de reputaţia lui şi de naţiunea lui, ceea ce este lăudabil, atâta timp cât prin aceasta lucrurile nu ajung prea departe. Însă, cu propriile lui prejudecăţi, Nataniel avea o predilecţie de a cădea în extreme. Avea tendinţa de a-şi forma prejudecăţi asupra oamenilor potrivit opiniilor lui personale. Chiar şi înainte de a-l întâlni pe Iisus, lui nu i-a trebuit mult ca să pună întrebarea: „Oare poate să iasă ceva bun din Nazaret?” Însă Nataniel, deşi avea amor propriu, nu era încăpăţânat. De îndată ce a privit chipul lui Iisus, el şi-a schimbat părerea.

139:6.4 (1558.5) În multe privinţe, Nataniel era geniul original al celor doisprezece. El era filozoful şi visătorul apostolic, dar un visător de un soi foarte practic. El alterna între momente de profundă filozofie şi perioade de umor rar şi nostim. Când se afla într-o dispoziţie potrivită, el era probabil cel mai bun povestitor dintre cei doisprezece. Lui Iisus îi plăcea mult să audă discursul lui Nataniel atât despre lucruri grave, cât şi despre lucruri frivole. Nataniel l-a considerat puţin câte puţin pe Iisus şi regatul cu mai multă seriozitate, dar pe el însuşi el nu s-a luat niciodată în serios.

139:6.5 (1558.6) Toţi apostolii îl iubeau şi îl respectau pe Nataniel, iar el se înţelegea magnific cu toţi, mai puţin cu Iuda Iscarioteanul. Iuda socotea că Nataniel nu-şi lua îndeajuns apostolatul în serios, iar odată a avut îndrăzneala de a pleca să-l caute pe Iisus în taină şi de a se plânge împotriva lui. Iisus i-a zis: „Iuda, vezi bine ceea ce faci, nu-ţi supraestima sarcina. Cine dintre noi este în măsură să-l judece pe fratele său? Voia Tatălui nu este ca copiii săi să împărtăşească doar lucrurile serioase ale vieţii. Îngăduie-mi să repet că eu am venit pentru ca fraţii mei întru carne să aibă şi mai din abundenţă, bucurie, fericire şi o viaţă mai înfloritoare. Du-te, dară, Iuda şi fă bine ceea ce ţi-a fost încredinţat, dar lasă-l pe fratele tău Nataniel să dea seama el însuşi lui Dumnezeu.” Amintirea acestei experienţe, precum şi a multor altele de genul acesta, a vieţuit mult timp în inima lui Iuda Iscarioteanul, făuritoarea propriilor ei amăgiri.

139:6.6 (1559.1) De multe ori, pe când Iisus era plecat pe munte cu Petru, cu Iacob şi cu Ioan, şi când situaţia devenea încordată şi încâlcită între apostoli, şi pe când Andrei însuşi se îndoia de ceea ce trebuia să le zică fraţilor lui dezolaţi, Nataniel destindea atmosfera prin puţină filozofie sau printr-o vorbă de umor; şi prin buna sa dispoziţie, de asemenea.

139:6.7 (1559.2) Nataniel avea sarcina de a avea grijă de familiile celor doisprezece. El era adesea absent de la consiliile apostolice, căci, atunci când afla că boala sau vreun eveniment ieşit din comun i se întâmplase vreuneia dintre persoanele aflate în grija sa, el nu mai pierdea timpul şi se ducea la căminul respectiv. Cei doisprezece trăiau în siguranţă, ştiind că bunăstarea familiilor lor era pe mâini bune, mulţumită lui Nataniel.

139:6.8 (1559.3) Nataniel îl stima adesea pe Iisus pentru toleranţa sa. El nu se sătura niciodată să observe lărgimea orizontului minţii Fiului Omului precum şi generoasa lui compasiune.

139:6.9 (1559.4) Tatăl lui Nataniel (Bartolomeu) a murit la scurtă vreme după Rusalii. După aceea, apostolul s-a dus în Mesopotamia şi în India pentru a proclama vestea bună a regatului şi pentru a-i boteza pe credincioşi. Fraţii săi nu au ştiut niciodată ceea ce s-a ales de filozoful, poetul şi umoristul lor de odinioară. Dar el a fost un mare om în regat şi a contribuit mult la răspândirea învăţăturii Maestrului său, chiar dacă el nu a participat la organizarea ulterioară a Bisericii creştine. Nataniel a murit în India.

7. Matei Levi

139:7.1 (1559.5) Matei, al şaptelea apostol, a fost ales de Andrei. Matei aparţinea unei familii de perceptori, sau publicani; el însuşi era vameş în Capernaum, unde şi locuia. Avea treizeci şi unu de ani, era căsătorit şi avea patru copii. Poseda o mică avere şi era singurul membru din corpul apostolic care dispunea de unele resurse. El era un om de afaceri capabil, adaptându-se bine tuturor mediilor sociale, şi fiind înzestrat cu abilitatea de a-şi face prieteni şi de a se înţelege bine cu tot felul de persoane.

139:7.2 (1559.6) Andrei l-a numit pe Matei agentul financiar al apostolilor. El era într-un fel gerantul şi reprezentantul public al organizaţiei apostolice. Era un bun judecător al naturii umane şi un propagandist eficient. Este dificil să îţi faci o idee despre personalitatea lui, însă el era un discipol foarte sincer. El a crezut din ce în ce mai mult în misiunea lui Iisus şi în certitudinea regatului. Iisus nu i-a dat niciodată vreun supranume lui Levi, dar apostolii îl numeau de comun acord „strângătorul de bani”.

139:7.3 (1559.7) Punctul forte al lui Levi era devotamentul său din toată inima pentru cauza lor. Faptul că el, un publican, fusese ales de Iisus şi de apostolii săi a stârnit o recunoştinţă debordantă în fostul vameş. Le-a trebuit totuşi o vreme restului de apostoli, mai ales lui Simon Zelotul şi lui Iuda Iscarioteanul, pentru a admite prezenţa unui publican printre ei. Slăbiciunea lui Matei era concepţia sa materialistă şi lipsită de perspectivă asupra vieţii, dar pe măsură ce lunile se scurgeau, el făcea mari progrese în acest domeniu. Bineînţeles, el era nevoit să lipsească de la multe dintre şedinţele de instruire cele mai preţioase de vreme ce avea sarcina de a menţine visteria aprovizionată.

139:7.4 (1559.8) Predispoziţia la iertare a Maestrului era ceea ce aprecia Matei cel mai mult. Matei nu contenea să repete că doar credinţa este necesară în efortul de a-l găsi pe Dumnezeu. Lui îi plăcea întotdeauna să vorbească despre regat ca de „această afacere de a-l găsi pe Dumnezeu”.

139:7.5 (1560.1) Cu toate că Matei a fost un om care avea un trecut de publican, el s-a achitat admirabil de sarcina sa şi, cu trecerea timpului, tovarăşii lui s-au fălit cu isprăvile sale de publican. El a fost unul dintre apostolii care au luat note ample pe marginea învăţăturii lui Iisus. Aceste note au servit mai târziu ca bază a povestirii lui Isador a cuvintelor şi faptelor lui Iisus, ulterior cunoscută sub numele de Evanghelia după Matei.

139:7.6 (1560.2) Marea şi folositoarea viaţă a lui Matei, omul de afaceri şi vameşul din Capernaum, a fost un mijloc de a-i face pe mii şi mii de alţi oameni de afaceri, de funcţionari şi de politicieni, în cursul perioadelor subsecvente, să audă vocea îmbietoare a Maestrului care zicea: „Urmaţi-mă”. Matei era realmente un politician abil, dar era extrem de fidel faţă de Iisus şi suprem devotat sarcinii de a vedea ca mesagerii împărăţiei ce vine să dispună de resurse financiare adecvate.

139:7.7 (1560.3) Prezenţa lui Matei printre cei doisprezece a fost mijlocul de a păstra porţile regatului larg deschise pentru o mulţime de suflete descurajate şi dezmoştenite care se consideraseră de multă vreme ca fiind excluse de la consolarea religioasă. Bărbaţi şi femei respinşi şi disperaţi se îngrămădeau pentru a-l auzi pe Iisus, care nu alunga niciodată pe nimeni.

139:7.8 (1560.4) Matei primea daruri liber oferite de către discipolii credincioşi şi de auditorii direcţi ai învăţăturii Maestrului, dar el nu a solicitat niciodată pe faţă contribuţia mulţimilor. El şi-a îndeplinit toată munca financiară într-o manieră liniştită şi personală, şi a procurat cea mai mare parte a banilor de la clasa relativ înstărită a credincioşilor angajaţi. El a consacrat practic întregul modestei sale averi lucrării Maestrului şi a apostolilor săi, dar ei n-au cunoscut niciodată generozitatea lui, în afară de Iisus care ştia despre toate astea. Matei ezita să contribuie pe faţă la fondurile apostolice, de teamă că Iisus şi colaboratorii săi ar putea să considere banii săi ca fiind murdari; în consecinţă, el a făcut multe daruri în numele altor credincioşi. În cursul primelor luni, în timp ce Matei îşi dădea seama că prezenţa sa printre apostoli era mai mult sau mai puţin o încercare, el a fost foarte tentat să le facă cunoscut faptul că pâinea lor zilnică era foarte adesea cumpărată din propriile lui venituri. Dar el nu a cedat acestei ispite. Când dovada dispreţului faţă de publican a devenit evidentă, Levi ardea de nerăbdare să le dezvăluie generozitatea sa, însă el a reuşit întotdeauna să păstreze tăcerea.

139:7.9 (1560.5) Când fondurile pe vreo săptămână erau insuficiente pentru bugetul prevăzut, Levi recursese adesea la resursele sale personale pentru sume importante. Uneori, de asemenea, când el avea un mare interes pentru învăţăturile lui Iisus, el prefera să rămână acolo şi să-şi asculte lecţiile, chiar ştiind că trebuia să i se compenseze personal fondurile necesare pe care nu se apucase să le solicite. Dar Levi dorea tot atât de mult ca Iisus să ştie că o bună parte din bani proveneau din propriul său buzunar! Îi venea greu să priceapă că Maestrul era la curent cu totul. Apostolii au murit cu toţii fără a şti că Matei fusese binefăcătorul lor într-o asemenea măsură că, atunci când a plecat să proclame evanghelia împărăţiei după începerea persecuţiilor, el era practic lipsit de orice resurse.

139:7.10 (1560.6) Când persecuţiile i-au făcut pe credincioşi să părăsească Ierusalimul, Matei s-a îndreptat spre nord, predicând evanghelia împărăţiei şi botezându-i pe credincioşi. Aceşti vechi asociaţi apostolici au pierdut contactul cu el, dar el a continuat să predice şi să boteze în Siria, în Capadocia, în Galatia, în Bitynia şi în Tracia. În Tracia şi în Lisimahia anumiţi iudei necredincioşi au conspirat împreună cu soldaţii romani pentru a-l trimite la moarte. Acest publican regenerat a murit triumfând în credinţa unei salvări pe care o dobândise cu atâta certitudine din învăţăturile Maestrului în cursul recentei sale şederi pe pământ.

8. Toma Didimus

139:8.1 (1561.1) Toma era al optulea apostol şi a fost ales de Filip. Mai târziu, el a fost numit „Toma necredinciosul”, dar tovarăşii săi apostoli l-ar fi considerat cu greu un necredincios înrăit. Este adevărat că avea o minte de tip logic şi sceptic, dar avea o formă de loialitate curajoasă care interzicea celor ce îl cunoşteau intim să-l privească ca pe un sceptic lipsit de interes.

139:8.2 (1561.2) Când Toma s-a alăturat apostolilor, el avea 29 de ani, era căsătorit şi avea patru copii. El fusese cândva tâmplar şi zidar, dar mai recent el devenise pescar. El îşi avea domiciliul în Tariheea, localitate situată pe malul vestic al Iordanului la vărsarea sa în Marea Galileii, şi era considerat ca fiind primul cetăţean al acestui sătuc. El nu era foarte instruit, dar avea o minte pătrunzătoare şi care raţiona bine. Era fiul unor părinţi excelenţi care trăiau în Tiberiada. Printre cei doisprezece, Toma era singurul care avea o minte cu adevărat analitică; el era adevăratul om de ştiinţă al grupului apostolic.

139:8.3 (1561.3) Începutul vieţii de familie a lui Toma nu fusese tocmai fericit; părinţii lui nu erau pe de-a-ntregul fericiţi în viaţa lor conjugală, şi lucrul acesta a avut repercusiuni în viaţa de adult a lui Toma. El a crescut cu un temperament dezagreabil şi certăreţ. Chiar şi soţia sa a fost fericită să-l vadă alăturându-se apostolilor; ea a fost uşurată la gândul că pesimistul ei soţ va fi, mai tot timpul său, departe de cămin. Toma avea totodată o înclinaţie către suspiciune, lucru care făcea dificilă înţelegerea paşnică cu el. Petru a fost mai întâi foarte supărat pe Toma şi i s-a plâns fratelui său Andrei de faptul că Toma era „meschin, urât şi întotdeauna bănuitor.” Dar cu cât tovarăşii lui l-au cunoscut mai mult pe Toma, cu atât l-au iubi mai mult. Ei au descoperit că el era magnific în cinstea sa şi neclintit în loialitatea sa. El era perfect sincer şi indubitabil veridic, dar el avea o tendinţă înnăscută de a descoperi defecte. El crescuse devenind realmente pesimist. Mintea sa analitică era chinuită de suspiciune. El îşi pierdea rapid credinţa în semenii săi când s-a asociat celor doisprezece şi a intrat astfel în contact cu nobilul caracter al lui Iisus. Această asociere cu Maestrul a început imediat să transforme caracterul lui Toma şi să efectueze mari schimbări în reacţiile sale mentale faţă de semenii săi.

139:8.4 (1561.4) Marea forţă a lui Toma era superba lui minte analitică asociată unui curaj nedezminţit - odată ce a luat o hotărâre. Marea sa slăbiciune era îndoiala sa bănuitoare, pe care nu a învins-o niciodată pe durata încarnării sale.

139:8.5 (1561.5) În organizarea celor doisprezece, Toma avea sarcina de a stabili şi de a trasa şi aranja itinerarul, iar el dirija foarte bine munca şi deplasările corpului apostolic. El era un bun executant, un excelent om de afaceri, dar era handicapat de mulţimea toanelor sale; el nu era acelaşi om de la o zi la alta. Avea o predispoziţie către meditaţii sumbre şi melancolice înainte de a se alătura apostolilor, dar contactul său cu ei şi cu Iisus l-au vindecat, într-o mare măsură de această introspecţie morbidă.

139:8.6 (1561.6) Iisus se bucura mult de tovărăşia lui Toma, şi a avut numeroase şi lungi conversaţii personale cu el. Prezenţa lui Toma, printre apostoli, era o mare îmbărbătare pentru toţi scepticii oneşti; ea a încurajat multe persoane cu mintea zbuciumată să intre în regat, chiar dacă ele nu puteau înţelege în întregime toate aspectele spirituale şi filozofice ale învăţăturilor lui Iisus. Admiterea lui Toma printre cei doisprezece era o proclamare permanentă a faptului că Iisus îi iubea chiar şi pe cei care se îndoiau sincer.

139:8.7 (1562.1) Ceilalţi apostoli îl respectau pe Iisus datorită vreunei trăsături speciale şi remarcabile a personalităţii sale atât de bogate, dar Toma îl stima pe Maestrul său pentru caracterul său superb echilibrat. Toma admira şi onora pe cel care era îndurător cu atâta dragoste, şi totuşi just şi echitabil cu atâta inflexibilitate; care era atât de ferm, dar niciodată îndârjit; atât de calm, dar niciodată indiferent; atât de săritor şi de compătimitor, fără a se băga în toate sau a face pe dictatorul; atât de tare, dar în acelaşi timp atât de blând; atât de pozitiv, dar niciodată brutal sau nepoliticos; atât de tandru, dar fără a şovăi; atât de pur şi de inocent, dar în acelaşi timp atât de viril, de dinamic şi de energic; atât de veritabil curajos, dar niciodată temerar sau imprudent; atât de iubitor de natură, dar atât de dezbărat de orice tendinţă de a o venera; atât de plin de umor şi de jucăuş, dar lipsit de uşurătate şi de frivolitate. Această incomparabilă armonie a personalităţii este ceea ce îl fermeca în mod deosebit pe Toma. Printre cei doisprezece, probabil că el era acela care, din punct de vedere intelectual, îl înţelegea cel mai bine pe Iisus şi îi aprecia cel mai bine personalitatea.

139:8.8 (1562.2) În consiliile celor doisprezece, Toma era întotdeauna prudent şi recomanda politica de „securitate mai întâi”. Însă, dacă se votase contra conservatorismului său sau nu se ţinuse seama de acesta, el era întotdeauna primul care să se lanseze cu neînfricare în executarea programului hotărât. De nenumărate ori, el s-a opus anumitor proiecte pe care le considera ca temerare sau orgolioase, şi le discuta cu patimă până la capăt. Însă, când Andrei supunea propunerea la vot şi când cei doisprezece alegeau să adopte proiectul căruia el i se opusese cu atâta vigoare, Toma era primul care să zică: „Haideţi!” El era un bun jucător, în sensul că ştia să piardă. El nu purta ranchiună şi nu nutrea resentimente. În repetate rânduri, el s-a opus faptului de a-l lăsa pe Iisus să se expună vreunei primejdii, dar, când Maestrul decidea să-şi asume riscul, întotdeauna Toma era cel care îi însufleţea pe apostoli cu cuvintele sale curajoase: „Haideţi, prieteni, să mergem şi să murim cu el.”

139:8.9 (1562.3) Sub anumite raporturi, Toma semăna cu Filip; şi el voia „să i se arate”, dar expresiile sale exterioare de îndoială erau întemeiate pe un mecanism intelectual în întregime diferit. Toma era şi analitic, nu numai sceptic. În ce priveşte curajul fizic personal, el era unul dintre cei mai bravi dintre cei doisprezece.

139:8.10 (1562.4) Toma trecea printr-unul dintre cele mai proaste momente; uneori era posomorât şi abătut. Pierderea surorii lui gemene, pe când avea nouă ani, îi pricinuise o mare amărăciune de tinereţe şi complicase problemele de caracter ale vieţii sale ulterioare. Când Toma era deznădăjduit, uneori Nataniel era cel care îl ajuta să îşi recapete încrederea în sine, alteori era Petru, şi nu de puţine ori şi unul dintre gemenii Alfeu. Din nefericire, el încerca întotdeauna să evite contactul cu Iisus în timpul perioadelor în care era cel mai deprimat; dar Maestrul era la curent cu toate astea şi, în momentele de depresiune ale apostolului său chinuit de îndoieli, el avea pentru el o simpatie plină de înţelegere.

139:8.11 (1562.5) Uneori Toma obţinea de la Andrei permisiunea de a lipsi singur, pentru o zi sau două, dar el a învăţat curând că acest mod de a acţiona nu era prea înţelept; a aflat că era de preferat ca atunci când era abătut să se ataşeze strâns de munca sa şi să rămână lângă tovarăşii săi. Însă, indiferent de ceea ce se petrecea în viaţa sa emotivă, el rămânea mereu un apostol. Când a venit clipa să iasă înainte, întotdeauna Toma era cel care zicea: „Să mergem!”

139:8.12 (1562.6) Toma este marea pildă a unei fiinţe omeneşti care are îndoieli, care le face faţă şi care le învinge. Era un mare gânditor, şi nu un critic răuvoitor. El avea o gândire logică şi era piatra de încercare a lui Iisus şi a tovarăşilor săi. Dacă Iisus şi opera sa nu ar fi fost autentice, grupul nu ar fi reuşit să reţină, de la început la sfârşit, un om ca Toma. El avea un simţ ascuţit şi sigur al faptelor. La primul semn de fraudă sau de înşelătorie, Toma i-ar fi abandonat pe toţi. Savanţii nu pot înţelege pe deplin tot ceea ce îl priveşte pe Iisus şi opera sa pământească, însă acolo trăia şi lucra, cu Maestrul şi asociaţii lui umani, un om a cărui minte era cea a unui veritabil om de ştiinţă - Toma Didymus - iar el credea în Iisus din Nazaret.

139:8.13 (1563.1) Toma a avut de străbătut momente grele în timpul zilelor procesului şi răstignirii. O vreme, el s-a prăbuşit în adâncurile deznădejdii, dar şi-a recăpătat curajul, a rămas solidar cu apostolii, şi a fost printre ei pentru a-l întâmpina pe Iisus la ţărmul Mării Galileii. Pentru o clipă, el a sucombat mâhnirii pricinuite de neîncrederea sa, dar şi-a găsit în cele din urmă credinţa şi curajul. El a dat poveţe înţelepte apostolilor după Rusalii, iar atunci când persecuţiile i-au împrăştiat pe credincioşi, el s-a dus în Cipru, în Creta, pe coasta Africii de Nord şi în Sicilia, predicând vestea bună a regatului şi botezându-i pe credincioşi. Toma a continuat să predice şi să boteze până în momentul când a fost prins de agenţii guvernului roman şi executat în Malta. Numai cu câteva săptămâni înainte de sfârşitul său, el începuse să scrie viaţa şi învăţăturile lui Iisus.

9. şi 10. Iacob şi Iuda

139:9.1 (1563.2) Iacob şi Iuda, fiii lui Alfeu, pescarii gemeni care locuiau aproape de Keresa, au fost al nouălea şi al zecelea dintre apostoli, şi au fost aleşi de Iacob şi de Ioan Zebedeu. Ei aveau 26 de ani şi erau căsătoriţi; Iacob avea trei copii şi Iuda avea doi.

139:9.2 (1563.3) Nu este mare lucru de zis despre aceşti doi pescari obişnuiţi. Ei îşi iubeau Maestrul şi Iisus îi iubea la rândul lui, dar nu întrerupeau niciodată discursurile lui cu întrebări. Ei înţelegeau foarte puţin discuţiile filozofice sau dezbaterile teologice ale tovarăşilor lor apostoli, dar se bucurau că se numărau într-un asemenea grup de oameni puternici. În ce priveşte înfăţişarea lor personală, caracteristicile lor mentale şi întinderea percepţiei lor spirituale, aceşti doi oameni erau aproape identici. Ceea ce se poate zice de unul, se poate zice şi de celălalt.

139:9.3 (1563.4) Andrei i-a însărcinat cu menţinerea ordinii printre mulţimi. Ei erau principalii uşieri/aprozi în cursul orelor de predică şi, de fapt, servitorii generali ai grupului, ai căror curieri erau. Ei îl ajutau pe Filip la aprovizionare şi pe Nataniel la dusul de bani familiilor, şi erau întotdeauna dispuşi să acord o mână de ajutor oricui dintre apostoli.

139:9.4 (1563.5) Mulţimile de oameni din popor erau foarte încurajate la vederea a doi dintre semenii lor onoraţi cu câte un loc printre apostoli. Prin însăşi admiterea lor ca apostoli, aceşti gemeni mediocri au fost intermediarii care făceau posibilă aducerea în regat a numeroşi credincioşi temători. Pe de altă parte, oamenii din popor acceptau şi mai de bună voie ideea de a fi conduşi şi îndrumaţi de nişte supraveghetori oficiali foarte asemănători lor înşişi.

139:9.5 (1563.6) Iacob şi Iuda, care mai erau numiţi şi Tadeu şi Lebeu, nu aveau nici puncte forte, nici puncte slabe. Poreclele date lor de către ucenici erau binevoitoare denumiri ale mediocrităţii. Ei erau „cei mai mici dintre toţi apostolii”; ei ştiau asta, şi erau încântaţi de lucrul acesta.

139:9.6 (1563.7) Iacob Alfeu îl iubea în mod deosebit pe Iisus datorită simplităţii Maestrului. Aceşti gemeni nu puteau înţelege mintea lui Iisus, dar pricepeau legătura de simpatie dintre ei şi inima Maestrul lor. Mintea lor nu era de un ordin elevat şi, cu respect vorbind, ei puteau chiar şi să fie calificaţi drept proşti, dar ei au făcut, în natura lor spirituală, o reală experienţă. Ei credeau în Iisus; ei erau fii ai lui Dumnezeu şi cetăţeni ai împărăţiei.

139:9.7 (1564.1) Iuda Alfeu era atras de Iisus datorită smereniei fără ostentaţie a Maestrul. O asemenea smerenie alăturată unei asemenea demnităţi personale exercita o mare atracţie asupra lui Iuda. Faptul că Iisus recomanda întotdeauna tăcerea în ceea ce priveşte faptele lui extraordinare producea o puternică impresie asupra acestui simplu copil al naturii.

139:9.8 (1564.2) Gemenii erau ajutoare blânde din fire şi sărace cu duhul, şi toată lumea îi iubea. Iisus a încredinţat acestor bărbaţi tineri, care nu aveau decât un singur talent, posturi de onoare în statul său major personal al regatului, deoarece există nenumărate milioane de alte suflete asemănătoare, simple şi temătoare, pe lumile din spaţiu; Maestrul doreşte totodată să primească aceste suflete într-o comuniune activă şi de credinţă cu el însuşi şi cu Spiritul Adevărului pe care l-a răspândit. Iisus nu dispreţuieşte micimea, ci numai răul şi păcatul. Iacob şi Iuda erau umili, dar erau în egală măsură fideli. Ei erau simpli şi ignoranţi, dar erau, de asemenea, inimoşi, buni şi generoşi.

139:9.9 (1564.3) Şi ce mândrie plină de recunoştinţă aveau oamenii aceştia umili, în ziua în care Maestrul a refuzat să accepte pe un anumit bogătan ca evanghelist, afară numai dacă ar fi consimţit să-şi vândă bunurile şi să vină în ajutorul săracilor. Când publicul a auzit lucrul acela şi i-a văzut pe gemeni printre consilieri, s-a ştiut cu certitudine că Iisus nu făcea deosebire de persoane. Însă numai o instituţie divină - împărăţia cerurilor - ar putea vreodată să se ridice pe fundamentele unor fiinţe omeneşti atât de mediocre!

139:9.10 (1564.4) Pe durata întregii lor asocieri cu Iisus, gemenii nu s-au încumetat decât o dată sau de două ori să pună întrebări în public. Iuda a fost, odată, atât de pus pe gânduri, încât i-a pus o întrebare lui Iisus, după care Maestrul a vorbit despre faptul de a se dezvălui pe sine în mod deschis lumii. El se simţea puţin dezamăgit la ideea că cei doisprezece ar deţine mai multe secrete şi şi-a permis să întrebe: „Dar atunci, Maestre, când tu te vei proclama astfel lumii, cum ne vei favoriza tu prin manifestările speciale ale bunătăţii tale?”

139:9.11 (1564.5) Gemenii au slujit cu fidelitate până la capăt, până în zilele sumbre ale judecăţii, ale răstignirii şi ale disperării. Ei nu au pierdut niciodată din inima lor credinţa în Iisus şi (excepţie făcând Ioan Zebedeu) ei au fost primii care au crezut în învierea sa; dar ei nu au putut înţelege întemeierea regatului. La puţin timp după răstignirea Maestrului lor, ei s-au întors la familiile lor şi la fiicele lor; sarcina lor era îndeplinită. Ei nu erau în stare să se angajeze în bătăliile mai complexe ale regatului, însă au trăit şi au murit conştienţi de a fi fost onoraţi şi binecuvântaţi de cei patru ani de asociere strânsă şi personală cu Fiul lui Dumnezeu, creatorul suveran al unui univers.

11. Simon Zelotul

139:11.1 (1564.6) Simon Zelotul, al unsprezecelea apostol, a fost ales de Simon Petru. Acesta era un om capabil, de viţă nobilă, care trăia cu familia sa la Capernaum. El avea 28 de ani când s-a alăturat apostolilor. El era un înfocat agitator şi totodată un om care vorbea mult fără a chibzui. El fusese negustor în Capernaum înainte de a-şi îndrepta întreaga atenţie asupra organizaţiei patriotice a zloţilor.

139:11.2 (1564.7) Simon Zelotul a fost însărcinat cu divertismentul şi cu destinderea grupului apostolic. El organiza foarte eficient distracţiile şi activităţile recreative ale celor doisprezece.

139:11.3 (1564.8) Forţa lui Simon era loialitatea sa antrenantă. Când apostolii întâlneau vreun bărbat sau vreo femeie care se zbăteau în nehotărâre cu privire la intrarea lor în regat, ei trimiteau să fie căutat Simon. În general, acestui avocat entuziast al salvării prin credinţa în Dumnezeu nu îi trebuia mai mult de un sfert de ceas pentru a calma toate îndoielile şi a îndepărta orice nehotărâre, ca să se vadă un nou suflet născându-se în „libertatea de credinţă şi în bucuria salvării”.

139:11.4 (1565.1) Marea slăbiciune a lui Simon era mentalitatea sa materialistă. Acest iudeu naţionalist nu s-a putut transforma repede într-un internaţionalist cu mentalitate spirituală. O perioadă de patru ani era prea scurtă pentru a efectua o asemenea transformare intelectuală şi emoţională, dar Iisus a fost întotdeauna răbdător cu el.

139:11.5 (1565.2) Calitatea lui Iisus pe care Simon o admira cât se poate de mult era calmul Maestrului, încredinţarea sa, echilibrul său şi inexplicabila seninătate.

139:11.6 (1565.3) Cu toate că Simon a fost un revolutiv pătimaş, o neînfricată torţă de aprins spiritele, el şi-a învins treptat firea năvalnică până când a devenit un puternic şi eficient predicator „al păcii de pe pământ şi al bunăvoinţei printre oameni”. Simon strălucea în dezbateri; lui îi plăcea să discute. Când trebuia să se facă faţă manierei procedurale a iudeilor învăţaţi sau subtilităţilor intelectuale ale grecilor, sarcina era întotdeauna atribuită lui Simon.

139:11.7 (1565.4) El era un rebel din fire şi un iconoclast prin pregătire, dar Iisus l-a câştigat de partea conceptelor superioare ale împărăţiei cerurilor. Simon se identificase întotdeauna cu partidul protestatar, acum însă adera la partidul progresist, cel al progresului nelimitat şi etern al spiritului şi adevărului. Simon era un om cu o fidelitate înflăcărată, cu un cald devotament personal, şi îl iubea mult pe Iisus.

139:11.8 (1565.5) Iisus nu se temea să se identifice cu oamenii de afaceri, cu muncitorii, cu optimiştii, cu pesimiştii, cu filozofii, cu scepticii, cu publicanii, cu politicienii şi cu patrioţii.

139:11.9 (1565.6) Maestrul a avut numeroase convorbiri cu Simon, dar nu a reuşit niciodată pe deplin să-l transforme pe acest înfocat naţionalist iudeu într-un internaţionalist. Iisus i-a repetat adesea lui Simon că era ceva legitim să doreşti îmbunătăţirea sistemului social, economic şi politic, dar el adăuga întotdeauna: „Aceasta nu este treaba împărăţiei cerurilor. Trebuie ca noi să ne consacrăm facerii voii Tatălui. Treaba noastră constă în a fi ambasadorii unui guvern spiritual de sus, şi nu trebuie să ne ocupăm imediat de altceva decât de reprezentarea voii şi caracterului Tatălui divin care se găseşte în capul guvernului ale cărui scrisori de recomandare le purtăm noi.” Toate acestea erau dificil de înţeles pentru Simon, însă el ajungea treptat să priceapă întrucâtva semnificaţia învăţăturii Maestrul.

139:11.10 (1565.7) După dispersarea cauzată de persecuţiile din Ierusalim, Simon a intrat într-o retragere temporară, fiind literalmente zdrobit. Ca patriot naţionalist, el abandonase poziţia sa prin deferenţa faţă de învăţăturile lui Iisus; acum, totul era pierdut. El era cuprins de disperare, dar, în câţiva ani, el şi-a recăpătat speranţa şi s-a apucat să proclame evanghelia împărăţiei.

139:11.11 (1565.8) El s-a dus la Alexandria şi, după ce a urcat în susul Nilului, el a pătruns în inima Africii, predicând peste tot evanghelia lui Iisus şi botezându-i pe credincioşi. El a lucrat astfel până ce a îmbătrânit şi a slăbit. El a murit şi a fost îngropat în inima Africii.

12. Iuda Iscariotul

139:12.1 (1565.9) Iuda Iscarioteanul, al doisprezecelea apostol, a fost ales de Nataniel. El s-a născut la Keriot, orăşel din Iudeea meridională. Pe când era un băieţel, părinţii lui s-au instalat în Ierihon, unde a trăit şi a fost angajat în diversele afaceri negustoreşti ale tatălui său până în momentul în care el s-a interesat de predicile şi de opera lui Ioan Botezătorul. Părinţii săi erau saduchei şi, când Iuda s-a alăturat discipolilor lui Ioan, ei l-au renegat.

139:12.2 (1566.1) Când Nataniel l-a întâlnit în Taricheea, Iuda căuta un angajat într-o uscătorie de peşte de la extremitatea mai joasă a Mării Galilee. El avea 30 de ani când s-a alăturat apostolilor, şi era celibatar. Era singurul iudeean din familia apostolică a Maestrul, şi probabil cel mai învăţat dintre cei doisprezece. Iuda nu avea nici o trăsătură proeminentă de forţă personală, cu toate că aparent a avut numeroase trăsături exterioare de cultură şi de bună creştere. Era un bun gânditor, însă nu totdeauna un gânditor cu adevărat cinstit. Iuda nu se înţelegea realmente pe sine însuşi; el nu era de-a dreptul sincer faţă de sine.

139:12.3 (1566.2) Andrei l-a numit pe Iuda vistiernicul celor doisprezece, post pe care era eminamente calificat a-l ocupa. Până în momentul când l-a trădat pe Maestrul său, el şi-a asumat în mod cinstit, fidel şi foarte eficient responsabilităţile sarcinii sale.

139:12.4 (1566.3) Iuda nu admira nici o trăsătură specială la Iisus, făcând abstracţie de personalitatea în general atrăgătoare şi deosebit de fermecătoare a Maestrul. Iuda nu a fost niciodată capabil să se ridice deasupra prejudecăţilor sale de iudeu contra tovarăşilor săi galileeni. El a ajuns chiar şi să critice, în mintea sa, multe dintre modurile de acţiune ale lui Iisus. Acest iudeu pretenţios îndrăznea adesea să critice, în inima sa, pe Maestrul pe care toţi ceilalţi unsprezece îl considerau ca fiind omul perfect, „singurul demn de a fi iubit şi cel mai eminent dintre zece mii”. Iuda nutrea realmente noţiunea că Iisus era timid şi oarecum înfricoşat în a-şi afirma puterea şi autoritatea.

139:12.5 (1566.4) Iuda era un bun om de afaceri. Era nevoie de tact, de pricepere şi de răbdare, precum şi de un devotament asiduu, pentru a dirija afacerile financiare ale unui idealist precum Iisus, fără a mai vorbi de lupta contra metodelor dezordonate ale unora dintre apostoli în câmpul negocierilor. Iuda era realmente un mare agent executiv, un agent financiar prevăzător şi capabil, şi un adept al rigorii pentru organizare. Nici un apostol nu l-a criticat vreodată pe Iuda. După câte puteau ei să vadă, Iuda Iscariot era un vistiernic incomparabil, un om instruit, un apostol loial (deşi uneori critic) şi, în toate sensurile cuvântului, un mare succes. Apostolii îl iubeau pe Iuda: el era realmente unul dintre ei. El trebuie să fi crezut în Iisus, dar punem la îndoială faptul că el l-a iubit realmente pe Maestru din toată inima sa. Cazul lui Iuda ilustrează adevărul proverbului: „Există o cale care îi pare justă unui om, dar al cărei sfârşit este moartea.” Este întru totul posibil a cădea în capcana înşelătoare a agreabilei adaptări la căile păcatului şi ale morţii. Fiţi încredinţaţi că Iuda a fost întotdeauna loial din punct de vedere financiar faţă de Maestrul său şi de colegii săi apostoli. Banul nu a putut fi niciodată un motiv care să-l incite să-l trădeze pe Maestru.

139:12.6 (1566.5) Iuda era unicul fiul al unor părinţi prea puţin înţelepţi, care l-au alintat şi l-au râzgâiat în timpul copilăriei sale. El era un copil răsfăţat. Crescând, el şi-a făcut o idee exagerată despre importanţa sa personală. Nu ştia să piardă. El avea idei vagi şi deformate despre echitate, şi era înclinat către ură şi suspiciune. Era abil în a interpreta sucit cuvintele şi faptele prietenilor săi. În toată viaţa sa, Iuda cultivase obiceiul de a răspunde cu aceleaşi sentimente celor despre care îşi închipuise că l-ar fi maltratat. Simţul valorilor şi al loialismului era defectuos.

139:12.7 (1566.6) Pentru Iisus, Iuda era o aventură a credinţei. Încă de la început, Maestrul înţelesese perfect slăbiciunea acestui apostol şi cunoştea bine pericolele admiterii sale în cercul apostolilor. Stă însă în natura Fiilor lui Dumnezeu de a da oricărei fiinţe create o şansă întreagă şi egală pentru salvare şi supravieţuire. Iisus voia ca nu numai muritorii acestei lumi, ci şi observatorii de pe nenumărate alte lumi, să ştie că, dacă există îndoieli cu privire la sinceritatea şi la căldura sufletească a devoţiunii unei creaturi faţă de regat, practica invariabilă a Judecătorilor de oameni constă în a-l primi pe de-a-ntregul pe candidatul plin de îndoieli. Poarta vieţii veşnice este larg deschisă pentru toţi; „oricine vrea poate să intre”; nu există nici o restricţie, nici o calificare, afară de credinţa celui care vine.

139:12.8 (1567.1) Exact acesta este motivul pentru care Iisus i-a îngăduit lui Iuda să continue până la capăt, făcând întotdeauna tot posibilul ca să-l transforme şi să-l salveze pe acest apostol slab şi confuz. Dar, dacă lumina nu este primită cu bună credinţă şi dacă nu i te conformezi în viaţă, ea tinde să devină întuneric în interiorul sufletului. În ceea ce priveşte învăţăturile lui Iisus despre regat, Iuda a crescut din punct de vedere intelectual, dar nu a progresat ca şi ceilalţi apostoli în dobândirea unui caracter spiritual. El nu a reuşit să facă progrese personale satisfăcătoare în experienţa spirituală.

139:12.9 (1567.2) Iuda s-a lăsat tot mai mult pradă meditaţiilor sumbre asupra decepţiilor personale şi a devenit în cele din urmă victima propriei sale ranchiune. Sentimentele sale fuseseră de multe ori rănite; el a devenit anormal de suspicios faţă de cei mai buni prieteni ai lui, şi chiar şi faţă de Maestru. El a fost curând obsedat de ideea de a răspunde cu aceleaşi sentimente, de a face orice ca să se răzbune, da, chiar şi de a-i trăda pe tovarăşii şi pe Maestrul lui.

139:12.10 (1567.3) Însă aceste idei perverse şi primejdioase nu au prins cu uşurinţă contur înainte de ziua când o femeie plină de recunoştinţă a spart un scump vas de tămâie la picioarele lui Iisus. Lui Iuda faptul acela i s-a părut o risipă şi, când protestul său public a fost de îndată dezaprobat de Iisus în văzul şi la auzul tuturor, aceasta a fost prea mult pentru el. Acest eveniment a declanşat mobilizarea a tot ceea ce acumulase ca ură, ca ofense, ca răutate, ca prejudecăţi, ca invidie şi ca dorinţe de revanşă în toată viaţa sa, şi s-a hotărât să răspundă cu aceleaşi sentimente, fără a şti prea bine nici măcar cui. Dar el şi-a cristalizat tot răul asupra unicei persoane inocente din toată drama sordidă a vieţii sale nefericite, tocmai pentru că Iisus se pomenise Autorul principal din episodul care a marcat trecerea sa de la regatul progresiv de lumină la domeniul întunericului, pe care el însuşi îl alesese.

139:12.11 (1567.4) În public şi între patru ochi, Maestrul îl prevenise, de multe ori, pe Iuda că devia, dar avertismentele divine sunt în general inutile când ele se adresează unei naturi omeneşti înăcrite. Iisus a făcut tot ceea ce era posibil şi compatibil cu liberul arbitru moral al oamenilor pentru a-l împiedica pe Iuda să aleagă calea greşită. Marea încercare a sfârşit prin a se produce. Fiul ranchiunei a eşuat. El a cedat dictatelor arţăgoase şi sordide ale unei minţi orgolioase şi răzbunătoare care rezultau dintr-o importanţă exagerată pe care o atribuia persoanei sale, şi a plonjat rapid în dezordine, în disperare şi în depravare.

139:12.12 (1567.5) Iuda a intrat atunci în josnica şi ruşinoasa intrigă menită să-l trădeze pe Stăpânul şi Maestrul său, şi şi-a dus rapid la îndeplinire proiectul său nefast. În timpul executării planurilor sale de trădare alcătuite la mânie, el a încercat momente de regret şi de ruşine. În cursul acestor intervale de luciditate, el a conceput cu timiditate, ca justificare în propria sa minte, ideea că Iisus ar putea cumva să-şi exercite puterea şi să se elibereze în ultimul moment.

139:12.13 (1567.6) Când această treabă mârşavă şi nelegiuită a fost terminată, acest muritor renegat, care acordase prea puţină importanţă vânzării prietenului său pentru treizeci de monezi de argint pentru a-şi satisface dorinţa de răzbunare pe care o nutrea de îndelungată vreme, s-a dus în grabă şi a comis acrul final al dramei constând în fuga de realităţile existenţei pământeşti - s-a sinucis.

139:12.14 (1567.7) Cei unsprezece apostoli au fost îngroziţi şi uluiţi. Iisus s-a mărginit la a privi trădătorul cu milă. Lumile au găsit dificil să-l ierte pe Iuda, iar numele său cu greu a mai putut fi pronunţat într-un întreg vast univers.





Back to Top