CARTEA URANTIA - Capitolul 135. Ioan Botezătorul

(UF-RUM-001-2004-1)

CARTEA URANTIA   

Parte IV: Viaţa şi Învăţăturile lui Iisus

Capitolul 135. Ioan Botezătorul



Capitolul 135. Ioan Botezătorul

135:0.1 (1496.1) IOAN Botezătorul s-a născut pe 25 martie al anului 7 dinaintea erei creştine, conform făgăduinţei pe care Gabriel o făcuse Elisabetei în luna iunie a anului precedent. Vreme de cinci luni Elisabeta a păstrat secretul vizitei lui Gabriel şi, când i-a vorbit despre aceasta soţului ei Zaharia, el a fost foarte tulburat; el nu a crezut pe deplin în poveste decât după ce a avut un vis neobişnuit cu şase săptămâni înainte de naşterea lui Ioan. În afară de vizita lui Gabriel la Elisabeta şi de visul lui Zaharia, nu a fost nimic anormal sau supranatural în legătură cu naşterea lui Ioan Botezătorul.

135:0.2 (1496.2) În cea de-a opta zi, Ioan a fost circumcis conform obiceiului iudaic. El a crescut ca un copil obişnuit, zi după zi şi an după an, în micul sat cunoscut pe vremea aceea sub numele de Oraşul lui Iuda, la vreo şapte kilometri vest de Ierusalim.

135:0.3 (1496.3) Evenimentul cel mai memorabil al primei copilării a lui Ioan a fost vizita pe care el, împreună cu părinţii lui, a făcut-o lui Iisus şi familiei din Nazaret. Această vizită a avut loc în luna iunie a anului 1 dinaintea erei creştine, pe când Ioan avea cu puţin peste şase ani.

135:0.4 (1496.4) După întoarcerea lor din Nazaret, părinţii lui Ioan au început educaţia sistematică a băiatului. Nu se găsea nici o şcoală sau sinagogă în acest sătuc, însă Zaharia era preot, deci destul de instruit, iar Elisabeta era mult mai cultivată decât femeile de rând din Iudeea. Şi ea aparţinea lumii ecleziastice, căci era o descendentă a „fiicelor lui Aaron”. Ioan fiind unicul copil, părinţii săi au consacrat mult timp educării sale mentale şi spirituale. Zaharia nu avea decât scurte perioade de slujire la templul din Ierusalim, astfel încât îşi petrecea o bună parte din timpul său instruindu-şi fiul.

135:0.5 (1496.5) Zaharia şi Elisabeta posedau o mică fermă unde creşteau oi. Acest domeniu nu le asigura în întregime subzistenţa, dar Zaharia primea salarii regulate trase din fondurile templului destinate preoţimii.

1. Ioan a devenit un Nazarinean

135:1.1 (1496.6) În satul lor nu era nici o şcoală pe care Ioan s-o fi putut absolvi, la vârsta de paisprezece ani, dar părinţi săi aleseseră acest an ca fiind potrivit ca el să rostească jurămintele lui oficiale de nazarineean. În consecinţă, Zaharia şi Elisabeta l-au dus pe fiul lor la Engedi aproape de Marea Moartă. Acesta era cartierul general al confreriei nazarineene din sud, şi acolo a fost băiatul admis cum se cuvine şi cu solemnitate în acest ordin ca membru pe viaţă. După aceste ceremonii şi după ce a făcut jurământul de a se abţine de la orice băutură care îmbată, de a-şi lăsa părul să crească şi de a nu atinge morţii, familia s-a dus în Ierusalim unde, în faţa templului, Ioan a isprăvit de făcut ofrandele cerute de la cei care rosteau jurămintele de nazarineean.

135:1.2 (1496.7) Ioan a pronunţat aceleaşi jurăminte pe viaţă ca şi iluştrii săi predecesori, Samson şi profetul Samuel. Un nazarineean pe viaţă era considerat ca o personalitate sacrosanctă. Iudeii îi acordau aproape acelaşi respect şi aceeaşi veneraţie ca şi marelui preot, şi acesta nu era de mirare din moment ce nazarineenii consacraţi pe viaţă erau, împreună cu marii preoţi, singurele persoane care aveau dreptul de a intra în sfânta sfintelor din templu.

135:1.3 (1497.1) Ioan a revenit din Ierusalim la el acasă pentru a păzi oile tatălui său. El a crescut şi a devenit un bărbat voinic înzestrat cu un caracter nobil.

135:1.4 (1497.2) La şaisprezece ani, ca urmare a lecturilor referitoare la Ilie, Ioan a fost foarte impresionat de profetul de pe Muntele Carmel şi a decis să adopte stilul său de a se îmbrăca. Din ziua aceea, Ioan a purtat întotdeauna un veşmânt din blană şi o cingătoare de piele. La această vârstă, Ioan avea o înălţime de peste şase picioare şi aproape că-şi atinsese deplina dezvoltare. Cu părul revărsat peste umeri şi cu portul lui aparte al îmbrăcămintei sale, acesta era cu adevărat un tânăr pitoresc. Părinţii săi îşi puneau mari speranţe în unicul lor fiu, un copil al făgăduinţei şi un nazarineean pe viaţă.

2. Moartea lui Zaharia

135:2.1 (1497.3) După o boală de mai multe luni, Zaharia a murit în luna iulie a anului 12, în vreme ce Ioan tocmai împlinea optsprezece ani. Ioan a fost pus în mare încurcătură, căci jurământul de nazarineean îi interzicea contactul cu cei morţi, chiar şi cu cei din propria sa familie. Cu toate că Ioan s-a străduit să se conformeze restricţiilor jurământului său cu privire la contaminarea de către cei morţi, el nu se vedea dând pe deplin ascultare cerinţelor ordinului nazarineean. După îngroparea tatălui său, el s-a dus deci la Ierusalim unde, în colţul nazarineean al curţii femeilor, el a oferit sacrificiile cerute pentru purificarea sa.

135:2.2 (1497.4) În luna septembrie a acelui an, Elisabeta şi Ioan au făcut o călătorie la Nazaret pentru a-i face o vizită Mariei şi lui Iisus. Ioan tocmai se hotărâse să se apuce de opera vieţii sale, dar a fost rechemat, nu numai de cuvintele lui Iisus, ci şi de exemplul său, la îndatorirea de a se reîntoarce la căminul său, de a avea grijă de mama sa şi de a aştepta „venirea ceasului Tatălui”. După ce şi-a luat la revedere de la Iisus şi de la Maria la sfârşitul acestei agreabile vizite, Ioan nu l-a mai revăzut pe Iisus până la ziua botezării lui în Iordan.

135:2.3 (1497.5) Ioan şi Elisabeta s-au reîntors acasă şi au început să facă proiecte de viitor. Întrucât Ioan refuza alocaţia preoţilor care îi era datorată din fondurile templului, la capătul a doi ani, ei nu au mai avut din ce să-şi întreţină casa; ei s-au decis deci să se îndrepte către sud cu turma lor de oi. În consecinţă, în vara în care Ioan a împlinit douăzeci de ani, ei s-au mutat în Hebron. În locul denumit „deşertul lui Iuda”, Ioan şi-a păzit oile lângă un pârâu afluent al unui curs de apă mai important care se vărsa în Marea Moartă la Engedi. Colonia din Engedi cuprindea nu numai nazarineenii consacraţi pe viaţă sau pe o durată determinată, ci şi numeroşi alţi păstori asceţi, care se adunau în această regiune cu turmele lor şi fraternizau cu nazarineenii. Ei trăiau din creşterea oilor lor şi din darurile pe care le făceau ordinului iudeii înstăriţi.

135:2.4 (1497.6) Cu timpul, Ioan s-a reîntors tot mai rar în Hebron şi a făcut vizite mai frecvente în Engedi. El era atât de radical deosebit de majoritatea nazarineenilor încât îi venea foarte greu să se integreze în confreria lor. Dar el îl iubea mult pe Abner, căpetenia şi conducătorul recunoscut al coloniei din Engedi.

3. Viaţa unui păstor

135:3.1 (1497.7) De-a lungul văii micului pârâu, Ioan a clădit nu mai puţin de o duzină de adăposturi şi de ţarcuri pentru înnoptat, constând în pietre stivuite de unde putea supraveghea şi ocroti turmele lui de oi şi de capre. Viaţa de păstor a lui Ioan îi lăsa mari momente de răgaz pentru gândire. El avea lungi discuţii cu un orfan din Bet-sur pe nume Ezda, pe care într-un fel îl adoptase. Ezda păzea turmele atunci când Ioan mergea în Hebron ca să o vadă pe mama sa şi ca să vândă oi, şi, de asemenea, atunci când se ducea în Engedi pentru slujbele de sabat. Ioan şi acest băieţandru trăiau foarte simplu, hrănindu-se cu carne de oaie, cu lapte de capră, cu miere sălbatică şi cu lăcuste comestibile din această regiune. Această dietă regulată era completată de provizii aduse din timp în timp din Hebron şi din Engedi.

135:3.2 (1498.1) Elisabeta îl ţinea pe Ioan la curent cu treburile din Palestina şi din lume. Ioan era tot mai profund convins că se apropia rapid momentul în care vechea ordine a lucrurilor trebuia să ia sfârşit, şi că el însuşi urma să devină anunţătorul sosirii unei epoci noi, „împărăţia cerurilor”. Acest păstor ursuz avea o mare predilecţie pentru scrierile profetului Daniel. El citise de o mie de ori descrierea marii statui de care Zaharia îi spusese că reprezenta istoria puternicelor regate ale lumii, de la Babilon până la Roma trecând prin Persia şi Grecia. Ioan îşi dădea seama că lumea romană era deja compusă din popoare şi din rase atât de poliglote încât ea nu ar fi putut niciodată deveni un imperiu bine cimentat şi ferm consolidat. El considera că acest imperiu era deja divizat în Egipt, Palestina, Siria şi alte provincii. Continuându-şi lectura, el vedea că „în timpul acestor regi, Dumnezeul cerului va întemeia o împărăţie care nu va fi distrusă niciodată; iar această împărăţie nu va fi niciodată abandonată altor popoare, ci va sfărâma în bucăţi şi va consuma toate aceste regate şi va subzista veşnic.” „Şi i-a fost dată o dominaţie, o glorie şi o împărăţie pentru ca toate popoarele, naţiunile şi limbile să-l servească. Dominaţia sa este una perpetuă, ce nu va dispărea niciodată, iar regatul lui nu va fi niciodată distrus.” „Şi domnia, şi dominaţia, şi măreţia regatului sub întregul cer va fi dată poporului de sfinţi al celui Preaînalt, al cărui regat este veşnic, şi toate dominaţiile îl vor servi şi îi vor da ascultare.”

135:3.3 (1498.2) Ioan nu a fost niciodată pe deplin capabil să se ridice deasupra confuziei produse de spusele părinţilor lui despre Iisus şi de pasajele citate pe care le găsea în Scripturi. În Daniel, el citea: „Eu am avut viziuni nocturne, şi iată, cineva care semăna cu Fiul Omului venea pe norii de pe cer, şi lui i se dădea dominaţia, gloria şi o împărăţie.” Dar aceste cuvinte ale profetului nu se potriveau cu ceea ce îl învăţaseră părinţii lui. Convorbirile sale cu Iisus, când îi făcuse vizita, pe când avea el optsprezece ani, nu mai corespundeau cu afirmaţiile Scripturilor. Cu toată această confuzie, mama sa i-a afirmat, în tot timpul în care fusese nedumerit, că îndepărtatul său văr, Iisus din Nazaret, era adevăratul Mesia, care venise ca să stea pe tronul lui David şi că el (Ioan) va deveni primul său precursor şi principalul lui sprijin.

135:3.4 (1498.3) Din tot ceea ce auzise spunându-se despre viciul şi răutatea Romei, despre moravurile dezmăţate şi sterilitatea morală a imperiului, şi din tot ceea ce ştia despre faptele rele ale lui Irod Antipa şi ale guvernatorilor Iudeii, Ioan era înclinat a crede că sfârşitul epocii era iminent. Acestui aspru şi nobil copil al naturii i se părea că lumea era maturizată pentru sfârşitul epocii omului şi pentru zorile epocii noi şi divine - împărăţia cerurilor. Ioan a avut, în inima sa, sentimentul tot mai intens că el va fi ultimul dintre vechii profeţi şi primul dintre cei noi. El se simţea vibrând sub imboldul tot mai puternic de a se arăta şi de a proclama tuturor oamenilor: „Căiţi-vă! Împăcaţi-vă cu Dumnezeu! Fiţi pregătiţi pentru sfârşit; pregătiţi-vă pentru apariţia ordinii noi şi veşnice a lucrurilor pământene, împărăţia cerurilor.”

4. Moartea Elisabetei

135:4.1 (1499.1) Pe 17 august al anului 22, pe când Ioan avea vârsta de douăzeci şi opt de ani, mama sa a murit pe neaşteptate. Cunoscând interdicţiile nazarineene cu privire la contactul cu morţii, fie ei şi din propria lui familie, prietenii Elisabetei au luat toate măsurile necesare înmormântării ei înainte de a trimite după Ioan. Când a primit vestea morţii mamei sale, el a poruncit lui Ezda să-i mâne turmele la Engedi şi a pornit către Hebron.

135:4.2 (1499.2) La întoarcerea sa în Engedi după funeraliile mamei sale, el şi-a dăruit turmele confreriei şi s-a detaşat de lumea exterioară pentru o perioadă de post şi rugăciune. Ioan nu cunoştea decât vechile metode de apropiere de divinitate; el nu cunoştea decât povestea unor personalităţi ca Ilie, ca Samuel şi ca Daniel. Ilie era idealul lui ca profet. Ilie fusese primul învăţător al Israelului considerat ca un profet şi Ioan credea sincer că el însuşi trebuia să fie cel din urmă din această lungă şi ilustră serie de mesageri ai cerului.

135:4.3 (1499.3) Vreme de doi ani şi jumătate Ioan a trăit în Engedi; el a convins cea mai mare parte a confreriei că „sfârşitul epocii era foarte aproape” şi că „împărăţia cerurilor era pe cale să apară”. Toată învăţătura lui primitivă era întemeiată pe ideea şi conceptul iudaice curente despre Mesia făgăduit naţiunii iudaice pentru a o elibera de dominaţia conducătorilor ei gentili.

135:4.4 (1499.4) În toată această perioadă, Ioan a citit mult în scripturile sacre pe care le-a găsit în căminul nazarineean din Engedi. El a fost impresionat cu deosebire de Isaia şi, de asemenea, de Malachie, ultimul din rândul profeţilor acestei epoci. El a citit şi a recitit ultimele cinci capitole din Isaia şi a crezut în profeţiile lor. Apoi avea să citească în Malachie: „Iată, vi-l voi trimite pe Ilie, profetul, înainte de marea şi teribila zi a Domnului. El va întoarce inimile taţilor către copii şi inima copiilor către taţii lor, ca nu cumva să vin să lovesc pământul cu vreun blestem.” Numai această promisiune de reîntoarcere a lui Ilie făcută de Malachie l-a reţinut pe Ioan să nu meargă să predice în public despre regatul iminent, şi să-i îndemne pe compatrioţii lui iudei să fugă din calea furiei ce are să vină. Ioan era copt pentru a proclama mesajul împărăţiei ce vine, dar această aşteptare a venirii lui Ilie l-a reţinut vreme de peste doi ani. El ştia că el nu era Ilie. Ce voia să zică Malachie? Profeţia lui era ea literală sau simbolică? Oare cum ar putea să cunoască adevărul? Până la urmă, el a îndrăznit să gândească că, din moment ce primul profet se numise Ilie, ultimul trebuia în cele din urmă să fie cunoscut sub acelaşi nume. El avea totuşi îndoieli, iar aceste îndoieli erau de ajuns să-l împiedice să se cheme pe el însuşi Ilie.

135:4.5 (1499.5) Influenţa lui Ilie l-a făcut pe Ioan să adopte metodele sale de atac direct şi făţiş contra păcatelor şi viciilor contemporanilor lui. El a încercat să se îmbrace ca şi Ilie şi s-a străduit să vorbească asemeni lui Ilie. Sub toate aspectele exterioare, el semăna cu profetul de odinioară. El era un copil al naturii pe cât de hotărât pe atât de pitoresc, un predicator al dreptăţii pe cât de îndrăzneţ pe atât de neînfricat. Ioan nu era un analfabet; el cunoştea bine scrierile sacre iudaice, însă era prea puţin cultivat. Avea idei clare, era un puternic orator şi un acuzator înfocat. El nu era un exemplu pentru epoca lui, ci un reproş elocvent.

135:4.6 (1499.6) Până la urmă, el a elaborat o metodă pentru a proclama noua epocă, regatul lui Dumnezeu. El a hotărât că urma să devină precursorul lui Mesia. El şi-a spulberat toate îndoielile şi a plecat din Engedi, într-o zi de marţi a anului 25, pentru a începe scurta dar strălucita sa carieră de predicator public.

5. Regatul lui Dumnezeu

135:5.1 (1500.1) Pentru a înţelege mesajul lui Ioan, trebuie să se ţină seamă de statutul poporului iudeu în momentul în care Ioan a apărut pe scena acţiunii. Timp de aproape o sută de ani, tot Israelul fusese într-un impas. Iudeii erau puşi în încurcătură când venea vorba de a explica continua lor supunere faţă de suzeranii gentili. Nu-i învăţase oare Moise că dreptatea era întotdeauna răsplătită prin prosperitate şi putere? Nu erau ei poporul ales al lui Dumnezeu? De ce tronul lui David era abandonat şi vacant? În lumina doctrinelor mozaice şi a preceptelor profeţilor, iudeii găseau dificil de explicat lunga continuitate a ruinei lor naţionale.

135:5.2 (1500.2) Cam la o sută de ani înainte de epoca lui Iisus şi a lui Ioan, a apărut în Palestina o nouă şcoală de învăţători religioşi, cea a apocalipsiştilor. Aceşti noi învăţători au elaborat un sistem de credinţă care explica suferinţele şi umilinţele iudeilor prin motivul că ei plăteau consecinţele păcatelor naţiunii. Ei se întemeiau pe raţiunile binecunoscute menite să explice captivitatea lor anterioară din Babilon şi de oriunde altundeva. Însă, propovăduiau apocalipsiştii, Israelul trebuia să capete curaj; vremurile îndurerării lui erau aproape trecute; pedeapsa disciplinară a poporului ales al lui Dumnezeu era aproape ispăşită; răbdarea lui Dumnezeu faţă de străinii gentili era aproape de capăt. Sfârşitul suveranităţii romane era sinonim cu sfârşitul epocii şi, într-un anumit sens, sfârşitul lumii. Aceşti noi învăţători se sprijineau ferm pe prezicerile lui Daniel şi propovăduiau cu stăruinţă că creaţia era pe punctul de a ajunge la stadiul ei final; regatele acestei lumi erau pe punctul de a deveni regatul lui Dumnezeu. Acesta era, pentru gânditorii iudei ai acestei epoci, sensul expresiei „împărăţia cerurilor” constant folosită în învăţăturile lui Ioan şi ale lui Iisus. Pentru iudeii din Palestina cuvintele „împărăţia cerurilor” nu aveau decât o singură semnificaţie: Un stat absolut just în care Dumnezeu (Mesia) ar guverna naţiunile pământului cu aceeaşi perfecţiune a puterii cu care ar guverna în cer - „Facă-se voia ta, precum în cer aşa şi pe pământ”.

135:5.3 (1500.3) În epoca lui Ioan, toţi iudeii se întrebau cu nerăbdare: „Cât de curând va veni împărăţia cerurilor?” Ei aveau sentimentul general că sfârşitul guvernării de către gentili era aproape. În toată lumea iudeilor se nutrea speranţa vie şi aşteptarea încordată de a vedea realizarea dorinţei de veacuri producându-se în cursul vieţii acestei generaţii.

135:5.4 (1500.4) În timp ce iudeii se deosebeau foarte mult în aprecierile lor asupra naturii împărăţiei ce va veni, ei împărtăşeau credinţa comună că evenimentul era iminent, la îndemână şi chiar în inimi. Un mare număr dintre cei ce citeau Vechiul Testament sperau literalmente să vadă un nou rege în Palestina, domnind peste o naţiune iudee regenerată, scăpată de duşmanii ei şi condusă de succesorul regelui David, Mesia, care va fi rapid recunoscut ca fiind justul şi legitimul suveran al întregii lumi. Un alt grup de iudei pioşi, mai puţin numeros, avea un punct de vedere imens de diferit asupra acestei împărăţii a lui Dumnezeu. El propovăduia că regatul ce are să vină nu era al acestei lumi, că lumea se apropia de un anumit sfârşit şi că „noi ceruri şi un nou pământ” ar trebui să anunţe stabilirea regatului lui Dumnezeu; că această împărăţie va fi o dominaţie perpetuă, că starea de păcat trebuia să ia sfârşit şi că cetăţenii noului regat vor deveni nemuritori în bucuria acestei beatitudini care nu va avea sfârşit.

135:5.5 (1500.5) Ei erau cu toţii de acord asupra punctului că o curăţire radicală sau o disciplină purificatoare ar trebui în mod necesar să preceadă întemeierea unui nou regat pe pământ. Cei care se ataşau de literă propovăduiau că va urma un război mondial şi că toţi necredincioşii vor fi nimiciţi, pe câtă vreme cei fideli vor purta o victorie universală şi veşnică. Spiritualiştii propovăduiau că regatul va fi inaugurat de marea judecată a lui Dumnezeu, care îi va împinge pe nelegiuiţi la pedeapsa binemeritată şi la distrugerea lor finală, şi care va ridica pe sfinţii credincioşi ai poporului ales la înaltele locuri ale onoarei şi ale autorităţii alături de Fiul Omului, care va domni în numele lui Dumnezeu peste naţiunile izbăvite. Acest ultim grup credea chiar şi că mulţi dintre pioşii gentili ar putea fi admişi în comunitatea noului regat.

135:5.6 (1501.1) Unii dintre iudei erau de părerea că Dumnezeu ar putea într-un fel întemeia acest nou regat prin intervenţie divină şi directă, dar marea majoritate credea că Dumnezeu ar interpune un intermediar reprezentativ, Mesia. Aceasta era singura explicaţie posibilă pe care o putea avea cuvântul Mesia în mintea iudeilor din generaţia lui Iisus şi a lui Ioan. Mesia nu putea desemna în mod absolut un om care s-ar mărgini să propovăduiască voia lui Dumnezeu sau să proclame necesitatea unei vieţi de dreptate. Tuturor persoanelor sfinte de soiul acesta, iudeii le dădeau numele de profeţi. Mesia trebuia să fie mai mult decât un profet; Mesia trebuia să aducă întemeierea noului regat, regatul lui Dumnezeu. Nici o personalitate care ar eşua în această întreprindere nu ar putea fi Mesia în sensul iudeu tradiţional.

135:5.7 (1500.7) Cine ar fi acest Mesia? Din nou, învăţătorii iudei aveau opinii diferite. Cei vechi se agăţau de doctrina Fiului lui David. Cei noi propovăduiau că următorul suveran ar putea tot atât de bine să fie o personalitate divină care şezuse mult timp în cer la dreapta Tatălui, din moment ce regatul ce va veni era o împărăţie celestă. Oricât de ciudat ar părea aceasta, cei care îl concepeau astfel pe suveranul noului regat nu şi-l închipuiau ca pe un Mesia uman, ca pe o simplă fiinţă umană, ci ca pe „Fiu al Omului” - un Fiu de Dumnezeu - un Prinţ celest ţinut multă vreme în aşteptare pentru a-şi asuma în felul acesta suveranitatea pe pământul făcut nou. Acesta era fundalul religios al lumii iudaice în momentul în care Ioan a intrat în scenă proclamând: „Căiţi-vă, căci împărăţia cerurilor este aproape.”

135:5.8 (1500.8) A devenit deci clar că anunţarea de către Ioan a împărăţiei ce vine nu avea mai puţin de o jumate de duzină de semnificaţii diferite în mintea auditorilor acestor predici pasionate. Dar, oricare ar fi fost sensul pe care îl ataşau ei expresiilor folosite de Ioan, fiecare dintre diversele grupuri care aşteptau regatul iudeilor era intrigat de proclamaţiile acestui predicator de dreptate şi de pocăinţă, sincer, entuziast şi expeditiv, care îşi îndemna atât de solemn auditoriul să „fugă de furia care va veni”.

6. Ioan începe să predice

135:6.1 (1501.4) În primele zile ale lunii martie a anului 25, Ioan a făcut înconjurul coastei de vest a Mării Moarte şi a urcat pe cursul Iordanului până în faţa Ierihonului, la vechiul vad prin care trecuseră Iosua şi copiii Israelului când intraseră, pentru prima dată, în ţinutul făgăduit. Ioan a trecut pe celălalt mal, s-a instalat aproape de gura vadului, şi a început să predice trecătorilor care traversau fluviul într-un sens sau în celălalt. Acesta era vadul cel mai frecventat al Iordanului.

135:6.2 (1501.5) Toţi cei care îl ascultau pe Ioan îşi dădeau seama că acesta era mai mult decât un predicator. Marea majoritate a auditorilor acestui om ciudat, ieşit din deşertul Iudeii, mergeau mai departe cu credinţa că auziseră vocea unui profet. Nu este de mirare că sufletele acestor iudei obosiţi, dar plini de nădejde, au fost profund mişcate de un asemenea fenomen. În toată istoria iudaică, pioşii copiii ai lui Avraam nu doriseră niciodată atât de mult „consolarea Israelului”, nici nu anticipaseră cu mai multă ardoare „restaurarea regatului”. În nici o epocă din viaţa poporului iudeu, mesajul lui Ioan - împărăţia cerurilor este pe aproape - nu ar putea exercita o atracţie atât de profundă şi atât de universală ca în clipa în care Ioan a apărut atât de misterios pe malul acestui vad meridional al Iordanului.

135:6.3 (1502.1) El era preot, ca şi Amos. Era înveşmântat ca şi Ilie de odinioară; el îşi formula vehement recomandările şi îşi lansa avertismentele cu „spiritul şi puterea lui Ilie.” Nu este ceva surprinzător faptul că acest ciudat predicator stârnise puternice zvonuri în toată Palestina pe măsură ce călătorii duceau departe vestea predicării lui pe marginea Iordanului.

135:6.4 (1502.2) Lucrarea acestui nazarineean mai comporta încă o caracteristică nouă : el îi boteza pe fiecare dintre adepţii lui în Iordan pentru „spălarea păcatelor”. Deşi botezul nu a fost o ceremonie nouă la iudei, ei nu îl văzuseră niciodată practicat în maniera de acum a lui Ioan. De multă vreme exista era obiceiul să se boteze astfel prozeliţii gentili pentru a-i admite în comunitatea din curtea exterioară a templului, însă niciodată nu li se ceruse iudeilor înşişi să se supună botezului pocăinţei. Numai cincisprezece luni s-au scurs între momentul în care Ioan a început să predice şi să boteze, şi epoca arestării sale şi a întemniţării sale la aţâţarea lui Irod Antipa, dar, în acest scurt interval de timp, el a botezat mai mult de o sută de mii de pocăiţi.

135:6.5 (1502.3) Ioan a predicat patru luni la vadul din Bethania înainte de a porni către nord în susul Iordanului. Zeci de mii de auditori, dintre care câţiva curioşi, dar cea mai mare parte sinceri şi serioşi, veneau să-l asculte din toate părţile Iudeii, din Prea şi din Samaria. Unii au venit tocmai din Galileea.

135:6.6 (1502.4) În luna mai a acestui an, în vreme ce Ioan zăbovea încă la vadul din Bethania, preoţii şi leviţii au trimis o delegaţie ca să-l întrebe dacă pretindea cumva că el este Mesia şi în virtutea cărei autorităţi predica el. Ioan le-a răspuns acestor anchetatori zicând: „Mergeţi şi spuneţi maeştrilor voştri că aţi auzit 'vocea celui care strigă în pustiu', aşa cum a anunţat profetul când a zis: 'Pregătiţi calea Domnului, neteziţi un drum pentru Dumnezeul nostru. Toată valea va fi umplută, orice munte şi orice deal se vor lăsa în jos, terenurile denivelate vor deveni plate, iar trecătorile stâncoase vor deveni vâlcele netede.' „

135:6.7 (1502.5) Ioan era un predicator eroic, dar lipsit de tact. Într-o zi când predica şi boteza pe malul occidental al Iordanului, un grup de farisei şi un oarecare număr de saduchei i-au venit înainte prezentându-se pentru botez. Înainte de a-i coborî în apă, Ioan li s-a adresat colectiv în aceşti termeni: „Cine v-a avertizat să fugiţi de mânia ce va veni, precum viperele din faţa focului? Eu vă voi boteza, dar vă previn că voi va trebui să daţi roade vrednice de o căinţă sinceră dacă vreţi să primiţi iertarea păcatelor voastre. Nu veniţi să-mi spuneţi că Avraam este tatăl vostru. Eu vă declar că, din aceste douăsprezece pietre care sunt în faţa voastră, Dumnezeu poate face să iasă la iveală copii vrednici de Avraam. Deja toporul este pus chiar la rădăcina arborilor. Orice arbore care nu dă roade este sortit tăierii şi aruncării în foc.” (Cele douăsprezece pietre la care făcea aluzie erau celebrele pietre comemorative înălţate de Iosua în amintirea trecerii celor doisprezece triburi prin acest acelaşi vad în care au intrat ele, pentru prima dată în ţinutul făgăduit.)

135:6.8 (1502.6) Ioan ţinea, pentru discipolii săi, cursuri în care îi învăţa în detaliu despre noua lor viaţă şi se străduia să răspundă numeroaselor lor întrebări. El îi povăţuia pe învăţători să propovăduiască atât spiritul, cât şi litera legii. El poruncea celor bogaţi să-i hrănească pe cei săraci. Strângătorilor de impozite, el le spunea: „Nu stoarceţi bani mai mult decât sumele care vă sunt încredinţate.” Soldaţilor, le zicea: „Nu faceţi uz de violenţă şi nu cereţi nimic pe nedrept - mulţumiţi-vă cu solda voastră.” Şi, pe toată lumea, el sfătuia: „Pregătiţi-vă pentru sfârşitul erei - împărăţia cerurilor se apropie.”

7. Ioan călătoreşte către nord

135:7.1 (1503.1) Ioan avea încă idei confuze despre regatul ce va veni şi despre regele lui. Cu cât predica mai mult, cu atât se încâlcea mai mult; niciodată însă incertitudinea lui intelectuală cu privire la natura împărăţiei aşteptate n-a slăbit câtuşi de puţin convingerea sa că apariţia imediată a regatului era sigură. Se putea ca Ioan să fi fost confuz în gândire, dar niciodată în spirit. El nu se îndoia deloc de venirea împărăţiei, dar era departe de a fi sigur că Iisus trebuia să fie sau nu suveranul acestei împărăţii. Atâta timp cât Ioan se ţinea de ideea restaurării tronului lui David, învăţăturile părinţilor săi cum că Iisus, născut în oraşul lui David avea să fie eliberatorul mult aşteptat, îi păreau logice. Dar în clipa în care înclina mai mult către doctrina unui regat spiritual şi a sfârşitului de eră temporală pe pământ, el era cuprins de îndoială cu privire la rolul pe care Iisus îl va juca în aceste evenimente. Uneori el repunea totul sub semnul întrebării, dar nu pentru mult timp. Dorea realmente să discute asta pe îndelete cu vărul său, dar asta era contrar acordului stabilit între ei.

135:7.2 (1503.2) În vreme ce Ioan călătorea către nord, el se gândea mult la Iisus. El a zăbovit în peste o duzină de locuri pe când mergea în susul Iordanului. În satul lui Adam a făcut el, pentru prima dată, referire la „un altul care trebuie să vină după mine” ca răspuns la întrebarea directă pe care i-au pus-o discipolii: „Tu eşti Mesia?” El a continuat spunând: „Va veni un altul după mine care este mai mare decât mine, şi înaintea căruia eu nu sunt demn nici de a mă apleca să-i desfac şireturile de la sandale. Eu vă botez cu apă, el însă vă va boteza cu Duhul Sfânt. El are brăzdarul în mână pentru a curăţa aria sa de treierat. El va strânge grâul, dar va arde paiele în focul judecăţii.”

135:7.3 (1503.3) Ca răspuns la întrebările discipolilor săi, Ioan a continuat să-şi dezvolte învăţăturile, adăugând zi după zi mai multe indicaţii utile şi încurajatoare prin comparaţie cu enigmaticul lui mesaj iniţial: „Căiţi-vă şi fiţi botezaţi.” În această epocă, soseau mulţimi de oameni din Galileea şi din Decapolis. Zeci de ucenici sinceri se opreau, zi după zi, pe lângă maestrul lor adorat.

8. Întâlnirea lui Iisus şi a lui Ioan

135:8.1 (1503.4) În luna decembrie a anului 25, când Ioan a ajuns în vecinătatea oraşului Pella în drumul lui în susul Iordanului, faima lui se răspândise în toată Palestina, iar opera sa devenise principalul subiect de conversaţie din toate oraşele din jurul lacului Galileii. Iisus vorbise favorabil despre mesajul lui Ioan, ceea ce determinase pe mulţi locuitori din Capernaum să se alăture cultului lui Ioan, cultul pocăinţei şi botezului. Iacob şi Ioan, fiii pescari ai lui Zebedeu, coborâseră la vad în decembrie, la scurtă vreme după ce Ioan se apucase să predice în apropiere de Pella, şi se oferiseră să fie botezaţi. Ei mergeau să-l vadă pe Ioan o dată pe săptămână şi îi aduceau lui Iisus relatări recente de la faţa locului despre lucrarea evanghelistului.

135:8.2 (1503.5) Iacob şi Iuda, fraţii lui Iisus, vorbiseră să meargă să-l găsească pe Ioan ca să fie botezaţi. Acum că Iuda venise în Capernaum pentru slujbele de sabat, şi după ce amândoi au ascultat discursul lui Iisus din sinagogă, el a hotărât împreună cu Iacob să ceară sfat lui Iisus cu privire la planurile lor. Aceasta se petrecea sâmbătă seara, pe 12 ianuarie din anul 26. Iisus i-a rugat să amâne discuţia până a doua zi, când le va da răspunsul. El a dormit foarte puţin în noaptea aceea, fiind în strânsă comuniune cu Tatăl din ceruri. El aranjase să ia masa de la amiază cu fraţii săi şi să le dea sfatul lui în legătură cu botezul făcut de Ioan. În acea dimineaţă de duminică, Iisus muncea ca de obicei la şantierul naval. Iacob şi Iuda aduseseră prânzul şi aşteptau în şura de lemn, căci încă nu venise ora de pauză de la amiază, şi ei ştiau că Iisus era foarte punctual în aceste chestiuni.

135:8.3 (1504.1) Chiar înainte de repausul de la amiază, Iisus şi-a depus uneltele, şi-a dat la o parte masa de lucru şi i-a anunţat pur şi simplu pe cei trei muncitori care lucrau în aceeaşi încăpere cu el: „A venit vremea mea.” El s-a dus să-i găsească pe fraţii săi Iacob şi Iuda repetând: „Mi-a venit vremea - haideţi să mergem la Ioan. „Ei au pornit numaidecât către Pella mâncându-şi prânzul din mers. Era duminică, 13 ianuarie. Ei au rămas peste noapte în valea Iordanului şi au sosit a doua zi către amiază pe locul unde Ioan dădea botezul.

135:8.4 (1504.2) Ioan tocmai începuse să-i boteze pe candidaţii din ziua aceea. Zeci de pocăiţi se înşirau aşteptându-şi rândul când Iisus şi cei doi fraţi ai lui s-au aşezat şi ei în acest şir de bărbaţi şi de femei sinceri care începuseră să creadă în predicările lui Ioan despre regatul ce va veni. Ioan se informase de Iisus de la fiii lui Zebedeu. Aflase comentariile lui Iisus cu privire la predicile sale. Din zi în zi, el se aştepta să-l vadă sosind pe locurile acelea; nu se aşteptase însă să-l întâmpine în rândul candidaţilor la botez.

135:8.5 (1504.3) Absorbit de detaliile botezării rapide a unui atât de mare număr de convertiţi, Ioan nu şi-a ridicat ochii ca să-l vadă pe Iisus până ce Fiul Omului nu i-a stat înainte. Când l-a recunoscut pe Iisus, Ioan şi-a întrerupt pentru un moment ceremoniile, în vreme ce îl saluta pe vărul său întru carne şi îl întreba: „Dar de ce cobori tu în apă să mă saluţi?” Iisus a răspuns: „Pentru a mă supune botezului tău.” Ioan a replicat: „Dar eu sunt cel care are nevoie să fie botezat de tine. De ce vii tu la mine?” Şi Iisus i-a şoptit lui Ioan: „Îndură-te de mă botează acum, căci se cuvine să dăm acest exemplu fraţilor mei care stau aici cu mine, precum şi pentru ca oamenii să poată şti că mi-a venit timpul.”

135:8.6 (1504.4) Iisus vorbise cu hotărâre şi cu autoritate. Ioan tremura de emoţie pe când se pregătea să îl boteze pe Iisus din Nazaret în Iordan, la amiază, în această zi de 14 ianuarie din anul 26. Acesta este modul în care Ioan l-a botezat pe Iisus şi pe cei doi fraţi ai săi, Iuda şi Iacob; şi, când Ioan i-a botezat pe tustrei, el i-a trimis de acolo pe ceilalţi solicitanţi, anunţând că va relua botezurile a doua zi, la amiază. În vreme ce oamenii se îndepărtau, cei patru bărbaţi care stăteau încă în apă au auzit un sunet ciudat. Curând s-a arătat o apariţie pentru câteva clipe, imediat deasupra capului lui Iisus, şi au auzit o voce care zicea: „Acesta este fiul meu mult-iubit în care îmi găsesc mulţumirea.” O mare schimbare s-a produs pe chipul lui Iisus. Ieşind din apă în tăcere, el şi-a luat rămas bun de la ei şi s-a îndreptat către dealurile din est. Nici unul nu l-a mai văzut vreme de patruzeci de zile.

135:8.7 (1504.5) Ioan l-a urmat pe Iisus o distanţă suficientă pentru a-i istorisi povestea vizitei lui Gabriel la mama sa înainte de naşterea amândurora, aşa cum o auzise atât de adesea din gura mamei sale. El l-a lăsat pe Iisus să-şi continue drumul după ce i-a zis: „Acum eu ştiu cu certitudine că tu eşti Eliberatorul.” Însă Iisus n-a răspuns.

9. Patruzeci de zile de predicare

135:9.1 (1505.1) Când Ioan a revenit printre discipolii săi (el avea acum vreo douăzeci şi cinci sau treizeci care stăteau constant cu el), el i-a găsit prinşi într-o serioasă discuţie, vorbind despre ceea ce tocmai se întâmplase în legătură cu botezarea lui Iisus. Ei au fost şi mai uimiţi când Ioan le-a destăinuit vizita lui Gabriel la Maria înainte de naşterea lui Iisus, precum şi faptul că Iisus nu rostise nici o vorbă atunci când el îi vorbise despre asta. Nu ploua deloc în seara aceea, iar grupul de cel puţin treizeci de persoane a stat îndelung de vorbă în noaptea înstelată. Membrii acestui grup se întrebau unde se dusese Iisus şi când îl vor revedea.

135:9.2 (1505.2) După experienţa din ziua aceasta, predicarea lui Ioan a căpătat un ton nou şi sigur în proclamaţiile privitoare la regatul ce stă să vină şi la Mesia aşteptat. Aceste patruzeci de zile petrecute în aşteptarea lui Iisus au fost o perioadă de tensiune, dar Ioan continua să predice cu o mare putere. În această epocă, discipolii săi au început şi ei să predice mulţimilor debordante ce se îmbulzeau în jurul lui Ioan pe malul Iordanului.

135:9.3 (1505.3) În cursul acestor patruzeci de zile de aşteptare, numeroase zvonuri s-au răspândit în tot ţinutul, chiar şi până la Tiberiada şi Ierusalim. Mii de persoane veneau în tabăra lui Ioan, pentru a vedea noua atracţie, pretinsul Mesia, însă Iisus nu era de zărit. Când discipolii lui Ioan afirmau că ciudatul om al lui Dumnezeu se dusese în munţi, mulţi vizitatori puneau întreaga poveste la îndoială.

135:9.4 (1505.4) Cam la trei săptămâni după ce Iisus i-a părăsit, o nouă solie a preoţilor şi a fariseilor din Ierusalim a sosit pe locurile din Pella. Ei l-au întrebat direct pe Ioan dacă el era Ilie sau profetul făgăduit de Moise, şi, când Ioan le-a zis că nu era el, ei au mers până într-acolo încât să-l întrebe: „Eşti cumva Mesia?” Şi Ioan a răspuns: „Nu sunt.” Atunci, aceşti oameni din Ierusalim i-au zis: „Dacă nu eşti nici Ilie, nici Mesia, atunci de ce botezi oamenii şi stârneşti atâta agitaţie?” Iar Ioan a replicat: „Le rămâne celor care m-au auzit şi care au primit botezul meu să zică cine sunt eu, eu însă vă declar că, dacă eu botez cu apă, se află unul printre noi care va reveni ca să vă boteze cu Duhul Sfânt.”

135:9.5 (1505.5) Aceste patruzeci de zile au fost o perioadă dificilă pentru Ioan şi discipolii lui. Care avea să fie relaţia dintre Ioan şi Iisus? S-au pus sute de întrebări în discuţie. Politica şi ambiţiile egoiste au început să-şi facă apariţia. S-au deschis discuţii aprinse în jurul a diverse idei şi concepţii despre Mesia. Ar deveni el un conducător militar şi un rege ca David? Ar lovi el armatele romane aşa cum Iosua lovise pe cei din Canaan? Sau ar veni el să întemeieze o împărăţie spirituală? Ioan s-a raliat mai degrabă opiniei minorităţii, cum că Iisus venise să întemeieze împărăţia cerurilor, deşi nu a avut o idee cu totul clară despre ceea ce urma să comporte misiunea stabilirii împărăţiei cerurilor.

135:9.6 (1505.6) Acestea au fost zile încordate în experienţa lui Ioan, şi el s-a rugat pentru întoarcerea lui Iisus. Unii dintre discipolii lui Ioan au organizat grupuri de cercetaşi pentru a porni în căutarea lui Iisus, dar Ioan le-a interzis, zicându-le: „Epoca noastră a intrat pe mâna Dumnezeului cerului; el va îndruma pe Fiul său ales.”

135:9.7 (1505.7) De devreme, în dimineaţa zilei de sabat de pe 23 februarie, discipolii lui Ioan, care îşi luau masa de dimineaţă, privind către nord, l-au văzut pe Iisus venind către ei. Pe când se apropia, Ioan s-a urcat pe o stâncă mare şi înălţându-şi vocea sa sonoră, a zis: „Iată-l pe Fiul lui Dumnezeu, eliberatorul lumii! El este cel despre care am spus: 'După mine va veni unul care va fi preferat în locul meu, căci el exista înainte de mine.' De aceea am ieşit din deşert ca să predic pocăinţa şi să botez cu apă proclamând că se apropie împărăţia cerurilor. Acum vine cel care vă va boteza cu Duhul Sfânt. Am văzut spiritul divin pogorând peste acest om şi am auzit vocea lui Dumnezeu declarând: 'Acesta este Fiul meu mult iubit şi în care îmi găsesc plăcerea.' „

135:9.8 (1506.1) Iisus l-a rugat să-şi continue masa şi s-a aşezat să mănânce cu Ioan, căci fraţii săi Iacob şi Iuda se întorseseră în Capernaum.

135:9.9 (1506.2) A doua zi dis-de-dimineaţă, el şi-a luat rămas bun de la Ioan şi de la discipolii lui, şi a pornit înapoi către Galileea. Pe moment el nu le-a dat nici o indicaţie cu privire la momentul când îl vor revedea. La întrebările lui Ioan despre propria lui predicare şi despre propria lui misiune, el s-a limitat la a răspunde: „Tatăl meu te va călăuzi acum şi în viitor aşa cum a făcut-o în trecut.” Şi aceşti doi mari oameni s-au despărţit în dimineaţa aceea pe malul Iordanului pentru a nu se mai revedea niciodată în trup.

10. Ioan călătoreşte spre sud

135:10.1 (1506.3) Din moment ce Iisus se dusese înspre nord în Galileea, Ioan s-a simţit determinat să se întoarcă pe acelaşi drum spre sud. Prin urmare, duminică dimineaţa, pe 3 martie, Ioan şi restul discipolilor lui s-au pornit la drum spre sud. Între timp, cam a patra parte dintre adepţii cei mai apropiaţi ai lui Ioan plecaseră către Galileea în căutarea lui Iisus. Plutea o atmosferă de tristeţe confuză în jurul lui Ioan. Niciodată nu a mai predicat ca înainte de a-l boteza pe Iisus. El simţea că într-un anumit sens, responsabilitatea împărăţiei ce va veni încetase să mai stea pe umerii lui. El avea sentimentul că lucrarea era aproape terminată. Era trist şi singuratic, dar predica, boteza şi continua să meargă spre sud.

135:10.2 (1506.4) Ioan a zăbovit mai multe săptămâni aproape de satul lui Adam, şi de acolo a lansat memorabilul lui atac contra lui Irod Antipa pentru că a luat în mod ilegal soţia unui alt bărbat. Către luna iunie a acestui an (anul 26), Ioan era înapoi la vadul din Bethania de pe Iordan, unde începuse cu mai mult de un an înainte să predice despre regatul ce va veni. În cursul săptămânilor care au urmat botezării lui Iisus, caracterul predicilor lui Ioan se schimbase treptat; el proclama acum milostivenia pentru oamenii de rând, în timp ce denunţa, cu o vehemenţă reînnoită, corupţia conducătorilor politici şi religioşi.

135:10.3 (1506.5) Irod Antipa, pe teritoriul căruia Ioan îşi ţinea predicile, s-a alarmat la ideea de a-l vedea pe Ioan şi discipolii provocând o rebeliune. Totodată, Irod îi purta pica lui Ioan pentru criticile sale publice la adresa treburilor lui de familie. Luând in considerare toate acestea, el s-a decis să-l bage pe Ioan în închisoare. În consecinţa, foarte devreme în dimineaţa zilei de 12 iunie, înainte de sosirea mulţimilor venite să asculte predicile şi să asiste la botezări, agenţii lui Irod l-au pus pe Ioan sub stare de arest. În vreme ce săptămânile se scurgeau, iar el nu era pus în libertate, discipolii săi s-au împrăştiat prin toată Palestina; mulţi dintre ei au mers în Galileea pentru a se alătura partizanilor lui Iisus.

11. Ioan la închisoare

135:11.1 (1506.6) Ioan a avut o experienţă solitară şi întrucâtva amară în închisoare. Doar unui mic număr dintre discipolii săi i se permitea să îl viziteze. El dorea cu ardoare să-l vadă pe Iisus, dar a trebuit să se mulţumească cu ceea ce auzea vorbindu-se despre lucrarea sa printre aceia dintre discipolii lui care deveniseră credincioşi ai Fiului Omului. El era adesea tentat să se îndoiască de Iisus şi de misiunea sa divină. Dacă Iisus era Mesia, de ce nu făcea nimic ca să-l elibereze din această întemniţare intolerabilă? Vreme de peste un an şi jumătate, omul acesta aspru, iubitor de viaţă sub cerul liber al lui Dumnezeu zăcea într-o oribilă temniţă. Această experienţă a fost o mare încercare pentru credinţa sa în Iisus şi pentru fidelitatea sa faţă de el. Într-adevăr, toată această aventură a fost o mare încercare chiar şi pentru credinţa lui Ioan în Dumnezeu. De multe ori, el a fost tentat să se îndoiască chiar şi de autenticitatea propriei sale misiuni şi a experienţei sale.

135:11.2 (1507.1) După ce a petrecut mai multe luni în închisoare, un grup de ucenici de-ai lui a venit să-l vadă şi, după ce i-au relatat despre activităţile lui Iisus, i-au zis: „Aşadar vezi tu, Maestre, că cel care era cu tine în amontele Iordanului prosperă şi îi primeşte pe toţi cei care vin la el. El petrece chiar şi cu strângătorii de impozite şi cu păcătoşii. Tu ai depus cu curaj mărturie pentru el, şi totuşi el nu face nimic pentru a obţine eliberarea ta.” Ioan însă le-a răspuns prietenilor lui: „Omul acesta nu poate face nimic fără ca aceasta să-i fi fost dat de Tatăl său care este în ceruri. Voi vă amintiţi bine ceea ce am zis: 'Eu nu sunt Mesia, dar am fost înaintea lui ca să-i pregătesc calea.' Şi asta am şi făcut. Cel ce are mireasa este mirele, dar prietenul mirelui care stă în apropiere şi îl aude se bucură tare la auzul vocii mirelui. Tot astfel, bucuria mea este deci perfectă. Trebuie ca el să crească şi eu să mă micşorez. Eu aparţin acestui pământ şi am proclamat mesajul meu. Iisus din Nazaret a venit din cer pe pământ şi el este mai presus de noi toţi. Fiul Omului a coborât de lângă Dumnezeu, iar acestea sunt cuvintele lui Dumnezeu pe care vi-l va anunţa, căci Tatăl din ceruri nu va măsura spiritul pe care îl dă propriului său Fiu. Tatăl iubeşte Fiul şi va încredinţa curând toate lucrurile în mâinile sale. Cine crede în Fiu are viaţa veşnică. Iar cuvintele pe care le rostesc eu sunt adevărate şi imuabile.”

135:11.3 (1507.2) Aceşti ucenici au fost uimiţi într-o aşa măsură de declaraţia lui Ioan, încât au plecat în tăcere. La rândul său, Ioan era foarte frământat, căci îşi dădea seama că tocmai făcuse o profeţie. Niciodată nu s-a mai îndoit complet de misiunea şi de divinitatea lui Iisus, dar el era groaznic de dezamăgit că Iisus nu i-a trimis nici un cuvânt, nu a venit să îl vadă şi nu a exercitat nici una dintre marile sale puteri ca să-l elibereze din temniţă. Or, Iisus era la curent cu toate acestea. El avea multă dragoste pentru Ioan, dar îşi dădea seama de natura sa divină, şi cunoştea pe deplin marile evenimente care se pregăteau pentru Ioan când părăsea această lume. Ştiind deopotrivă că lucrarea pământească a lui Ioan era înfăptuită. El s-a silit să nu intervină în realizarea naturală a carierei acestui mare predicator-profet.

135:11.4 (1507.3) Această lungă incertitudine în închisoare era omeneşte intolerabilă. Abia cu câteva zile înainte de moartea sa, Ioan a trimis din nou lui Iisus mesageri de încredere pentru a-l întreba: „Oare lucrarea mea este făcută? De ce trebuie să zac în temniţă? Eşti tu cu adevărat Mesia sau trebuie să căutăm altul?” Când cei doi ucenici i-au încredinţat mesajul lui Iisus, Fiul Omului a răspuns: „Întoarceţi-vă la Ioan şi spuneţi-i că nu am uitat, dar să îndure şi asta, căci se cuvine să îndeplinim tot ceea ce impune dreptatea. Spuneţi-i lui Ioan ceea ce aţi văzut şi auzit - că vestea cea bună este predicată celor săraci - şi, în cele din urmă, spuneţi-i mult-iubitului precursor al misiunii mele pământeşti că va fi din belşug binecuvântat în era ce va veni, dacă nu va căuta pricină să se îndoiască sau să poticnească de mine.” Acestea au fost ultimele vorbe pe care le-a primit Ioan de la Iisus. Acest mesaj la mângâiat într-o mare măsură şi a contribuit mult la consolidarea credinţei sale şi la pregătirea lui pentru finalul tragic al vieţii sale în carne, final care trebuia să urmeze atât de curând după această zi memorabilă.

12. Moartea lui Ioan Botezătorul

135:12.1 (1508.1) Dat fiind că Ioan muncea în Pereea meridională în momentul arestării sale, el a fost imediat dus în închisoarea din fortăreaţa Macareusului, unde a rămas încarcerat până la execuţia sa. Irod guverna Pereea şi Galileea, şi avea în această epocă reşedinţe în Pereea, precum şi în Iuliad, cât şi în Macareus. În Galileea, reşedinţa sa fusese deplasată de la Sepphoris la Tiberiada, noua capitală.

135:12.2 (1508.2) Irod se temuse să-l pună pe Ioan în libertate ca nu cumva acesta să provoace o rebeliune. Îi era frică să-l trimită la moarte de teama răzmeriţelor populare din capitală, căci mii de pereeni credeau că Ioan era un sfânt, un profet. Irod îl ţinea deci pe profetul nazarineean în închisoare, neştiind ce să facă cu el. Ioan fusese de mai multe ori adus în faţa lui Irod, dar nu voise nicidecum să accepte să părăsească zona de jurisdicţie a lui Irod, nici să se abţină de la orice activitate publică dacă ar fi eliberat. În acelaşi timp, această nouă agitaţie, în constantă creştere pe seama lui Iisus din Nazaret, îl avertiza pe Irod că ar fi un moment nepotrivit pentru a-l elibera pe Ioan. Ba mai mult, Ioan era victima urii amare şi înverşunate a Irodiadei, soţia nelegitimă a lui Irod.

135:12.3 (1508.3) Cu numeroase prilejuri, Irod a vorbit cu Ioan despre împărăţia cerurilor. El era uneori serios impresionat de mesaj, dar se temea să îl scoată pe Ioan din închisoare.

135:12.4 (1508.4) Irod îşi petrecea o mare parte din timpul său în reşedinţele din Pereea, deoarece încă se construia mult în Tiberiada, iar el avea o predilecţie pentru oraşul fortificat din Macareus. S-au scurs şi mai mulţi ani înainte ca construirea tuturor clădirilor publice şi a reşedinţei oficiale să fi fost terminată.

135:12.5 (1508.5) Pentru a-şi celebra aniversarea, Irod a dat o mare petrecere la palatul din Macareus pentru principalele lui căpetenii şi pentru alte personalităţi sus puse în consiliile guvernelor din Galileea şi din Pereea. Nereuşind să obţină execuţia lui Ioan prin apel direct la Irod, Irodiada s-a angajat acum ea însăşi în sarcina de a obţine, prin şiretenie, trimiterea sa la moarte.

135:12.6 (1508.6) În cursul festivităţilor şi distracţiilor serii, Irodiada şi-a prezentat fiica, punând-o apoi să danseze în faţa petrecăreţilor. Irod a fost fermecat de demonstraţia fecioarei şi a chemat-o înaintea lui zicându-i: „Eşti fermecătoare şi sunt foarte mulţumit de tine. Aceasta este aniversarea mea. Oricare ar fi lucrul pe care l-ai dori, cere-mi-l şi ţi-l voi dărui, fie el şi jumătate din regatul meu.” Făcând această propunere, Irod era mult sub influenţa numeroaselor sale cupe cu vin. Tânăra fată s-a retras pentru a se consulta cu mama sa în legătură cu ceea ce trebuia să-i ceară lui Irod. Irodiada i-a zis: „Du-te la Irod şi cere-i capul lui Ioan Botezătorul.” Tânăra femeie s-a întors la masa banchetului şi i-a zis lui Irod: „Îţi cer să-mi dai numaidecât capul lui Ioan Botezătorul pe un platou.”

135:12.7 (1508.7) Irod a fost umplut de teamă şi de tristeţe, însă, din cauza legământului său şi a tuturor martorilor care benchetuiau cu el, el nu a vrut să refuze cererea. Şi Irod Antipa a trimis atunci un soldat cu ordinul de a-i aduce capul lui Ioan. Astfel a fost Ioan decapitat în temniţa sa în noaptea aceea. Soldatul a adus capul profetului pe un platou şi l-a dat tinerei în fundul sălii de banchet. Iar fata a dat platoul mamei ei. Când această poveste a ajuns la urechile discipolilor lui Ioan, ei s-au dus la închisoare să ceară trupul acestuia. După ce l-au culcat într-un mormânt, ei s-au dus să-i dea de ştire lui Iisus.





Back to Top