CARTEA URANTIA - Capitolul 130. În drum către Roma

(UF-RUM-001-2004-1)

CARTEA URANTIA   

Parte IV: Viaţa şi Învăţăturile lui Iisus

Capitolul 130. În drum către Roma



Capitolul 130. În drum către Roma

130:0.1 (1427.1) ÎNCONJURUL lumii romane a absorbit cea mai mare parte a celui de-al douăzeci şi optulea an şi tot anul al douăzeci şi nouălea din viaţa pământească a lui Iisus. Împreună cu cei doi nativi din India - Gonod şi fiul său Ganid - Iisus a părăsit Ierusalimul duminică dimineaţa, pe data de 26 aprilie a anului 22. Ei şi-au făcut călătoria conform planului, iar Iisus şi-a luat rămas bun de la tată şi de la fiu în oraşul Charax de pe golful Persic, pe 10 decembrie în anul următor, anul 23.

130:0.2 (1427.2) De la Ierusalim s-au dus în Cezareea prin Ioppa. În Cezareea au luat o barcă spre Alexandria. Din Alexandria s-au îmbarcat pentru Lasea din Creta. Din Creta s-au îndreptat către Cartagina cu escală la Cyrene. În Cartagina au luat o corabie către Neapole, oprindu-se în Malta, în Siracuza şi în Messina. Din Neapole, au mers în Capua, de unde au călătorit pe Calea Appeninilor până la Roma.

130:0.3 (1427.3) După şederea lor la Roma, ei s-au dus pe uscat până în Tarentum, de unde au pornit-o pe mare către Atena în Grecia, oprindu-se în Nicopole şi în Corint. Din Atena au mers în Efes pe ruta Troasului. Din Efes s-au îndreptat către Cipru, făcând escală în Rhodos. Ei au petrecut multă vreme vizitând Ciprul şi odihnindu-se acolo, apoi s-au îmbarcat pentru Antiohia din Siria. Din Antiohia s-au dus în sud către Sidon şi au trecut apoi prin Damasc. De acolo au călătorit cu caravana până în Mesopotamia, traversând Thapsacus şi Larissa. Ei au stat o bucată de vreme în Babilon, au vizitat Urul şi alte locuri, şi au mers apoi în Susa. Din Susa s-au dus în Charax, de unde Gonod şi Ganid s-au îmbarcat pentru India.

130:0.4 (1427.4) În cursul celor patru luni de lucru din Damasc Iisus învăţase rudimentele limbii vorbite de Gonod şi Ganid. În timpul acestei şederi, ei petrecuseră mult timp cu traducerile textelor greceşti într-una dintre limbile Indiei, cu concursul unui nativ din regiunea în care locuia Gonod.

130:0.5 (1427.5) În timpul înconjurului Mediteranei, Iisus şi-a petrecut aproape jumătate din zilele sale instruindu-l pe Ganid şi servindu-i în calitate de interpret lui Gonod în întâlnirile lui de afaceri şi relaţiile sale sociale. Apoi el era liber şi îşi consacra restul zilei stabilirii acestor strânse contacte personale cu semenii săi, aceste asocieri intime cu muritorii tărâmului, care au fost atât de caracteristice activităţilor sale din cursul acestor ani care au precedat serviciul său public.

130:0.6 (1427.6) Graţie acestor observaţii de primă mână şi acestor contacte efective, Iisus a făcut cunoştinţă cu civilizaţia materială şi intelectuală superioară a Occidentului şi a Levantului. De la Gonod şi de la strălucitul său fiu el a învăţat multe despre civilizaţia şi cultura Indiei şi a Chinei, căci Gonod, el însuşi cetăţean al Indiei, făcuse trei mari expediţii în imperiul rasei galbene.

130:0.7 (1427.7) Ganid, tânărul, a învăţat multe de la Iisus în cursul acestei lungi şi intime asocieri. Ei au dobândit o mare afecţiune unul pentru celălalt, iar tatăl băiatului a încercat de mai multe ori să-l convingă pe Iisus să îi însoţească în India, însă Iisus a refuzat mereu, invocând necesitatea reîntoarcerii la familia sa din Palestina.

1. În Ioppa - discursul despre Iona

130:1.1 (1428.1) În timpul şederii sale în Ioppa, Iisus l-a întâlnit pe Gadiah, un tălmăcitor filistin care lucra pentru un tăbăcar pe nume Simon. Agenţii din Mesopotamia ai lui Gonod încheiaseră multe afaceri cu acest Simon; de asemenea, Gonod şi fiul său doreau să îi facă o vizită în drumul lor către Cezareea. Pe când zăboveau în Ioppa, între Iisus şi Gadiah s-a născut o caldă prietenie. Acest tânăr filistin era un căutător al adevărului. Iisus era un aducător de adevăr; el era adevărul pentru această civilizaţie de pe Urantia. Când se întâlnesc un mare căutător de adevăr şi un mare aducător de adevăr, rezultatul este o mare iluminare revelatoare izvorâtă din experienţa adevărului nou.

130:1.2 (1428.2) Într-o zi când, după masa de seară, Iisus şi tânărul filistin se plimbau pe ţărmul mării, Gadiah, neştiind că „scribul din Damasc” era atât de bine versat în tradiţiile ebraice, i-a arătat lui Iisus locul de unde se presupunea că Iona s-a îmbarcat pentru călătoria sa fatală către Tarsis. Când şi-a terminat de făcut observaţiile, el i-a pus lui Iisus următoarea întrebare: „Oare tu crezi că marele peşte îl înghiţise cu adevărat pe Iona?” Iisus şi-a dat seama că viaţa tânărului fusese puternic influenţată de această tradiţie şi că meditaţiile sale îi întipăriseră în mintea sa nebunia de a încerca să fugă de îndatorirea sa. În consecinţă, Iisus nu a zis nimic care ar putea distruge brusc mobilurile fundamentale care îl călăuzeau pe Gadiah în viaţa sa practică. Ca răspuns la întrebare, Iisus a zis: „Prietene, suntem cu toţii Iona ce avem o viaţă de trăit în acord cu voia lui Dumnezeu. De fiecare dată când căutăm să ne sustragem de la îndatorirea prezentă a vieţii pentru a fugi către ispite îndepărtate, noi ne punem prin aceasta sub dominaţia imediată a influenţelor care nu sunt dirijate de puterile adevărului şi de forţele dreptăţii. A fugi de datorie este a sacrifica adevărul. A evada din slujba luminii şi a vieţii nu poate decât să ducă la acele conflicte dureroase cu redutabilele balene, monştri ai egoismului, care ar conduce în cele din urmă la întuneric şi la moarte, dacă aceşti Iona care l-au abandonat pe Dumnezeu nu vor, chiar şi în toiul disperării lor, să-şi întoarcă inima către căutarea lui Dumnezeu şi a bunătăţii sale. Când aceste suflete disperate îl caută sincer pe Dumnezeu - fiind înfometate de adevăr şi însetate de dreptate - nimic nu le mai poate încătuşa. Oricât de mari ar fi adâncurile în care se poate să fi căzut, când ei caută lumina din toată inima lor, spiritul Domnului Dumnezeu din ceruri îi descătuşează; împrejurările nefaste ale vieţii îi aruncă pe pământul solid al noilor oportunităţi pentru o slujire reînnoită şi pentru o viaţă mai înţeleaptă.”

130:1.3 (1428.3) Gadiah a fost profund mişcat de învăţătura lui Iisus. Ei au stat de vorbă până noaptea târziu pe ţărmul mării şi, înainte de a se întoarce la locuinţa lor, ei s-au rugat împreună şi unul pentru celălalt. Acest acelaşi Gadiah a ascultat predicile ulterioare ale lui Petru, a devenit un credincios fervent în Iisus din Nazaret şi a avut într-o seară o discuţie memorabilă cu Petru la Dorcas. Şi Gadiah a contribuit mult la decizia lui Simon, bogatul negustor de piele, de a îmbrăţişa creştinismul.

130:1.4 (1428.4) povestire a lucrării personale a lui Iisus cu contemporanii săi muritori în timpul în care au făcut turul Mediteranei, şi conform permisiunii pe care am primit-o în acest scop, noi vom traduce liber cuvintele sale în terminologia modernă curent folosită pe Urantia în momentul acestei prezentări.)

130:1.5 (1429.1) Ultima discuţie purtată de Iisus şi Gadiah a fost despre bine şi rău. Acest tânăr filistin era foarte tulburat de un simţ al injustiţiei provenind din prezenţa răului în lume alături de bine. El a spus: „Dacă Dumnezeu este nemăsurat de bun, cum poate el să îngăduie să suferim de durerile răului? La urma urmei, cine creează răul?” În această epocă, mulţi oameni încă mai credeau că Dumnezeu crea şi binele şi răul, însă Iisus nu a propovăduit niciodată o asemenea eroare. Răspunzând acestei întrebări, Iisus a zis: „Fratele meu, Dumnezeu este iubire, el trebuie deci să fie bun şi bunătatea sa este atât de mare şi atât de reală încât nu poate să conţină lucrurile meschine şi ireale ale răului. Dumnezeu este bun într-un mod atât de pozitiv încât nu există absolut nici un loc în el pentru răul negativ. Răul este alegerea imatură şi nechibzuitul pas greşit al celor care rezistă bunătăţii, al celor care resping frumuseţea şi care trădează adevărul. Răul este numai proasta adaptare a imaturităţii sau influenţa dezintegratoare şi deformantă a ignoranţei. Răul este inevitabila întunecime care urmează îndeaproape respingerea nesocotită a luminii. Răul este ceea ce este întunecat şi neadevărat; când este adoptat cu bună ştiinţă şi aprobat de bună voie, el devine păcat.

130:1.6 (1429.2) Dăruindu-ţi puterea de a alege între adevăr şi eroare, Tatăl tău ceresc a creat potenţialul negativ potrivnic căii pozitive a luminii şi a vieţii; dar aceste erori ale răului sunt realmente inexistente atâta vreme cât nici o creatură inteligentă nu le cheamă de bună voie în existenţă printr-o greşită alegere a modului ei de viaţă. Aceste rele sunt înălţate apoi la rangul de păcate prin alegerea inconştientă şi deliberată a unei asemenea creaturi voluntare şi rebele. De aceea, Tatăl nostru care este în ceruri îngăduie binelui şi răului să îşi urmeze laolaltă calea până la capătul vieţii, tot aşa cum natura îngăduie grâului şi neghinei să crească la un loc până la seceriş.” Gadiah a fost pe deplin mulţumit de răspunsul lui Iisus la întrebarea sa după ce discuţia lor următoare a lămurit, în mintea sa, înţelesul acestor importante afirmaţii.

2. În Cezareea

130:2.1 (1429.3) Iisus şi prietenii săi au rămas în Cezareea peste timpul prevăzut, deoarece s-a descoperit că una dintre enormele rame de cârmuire ale corăbiei pe care aveau de gând să se îmbarce ameninţa să se despice. Căpitanul a decis să rămână în port până când se făcea una nouă. Nu prea se găseau tâmplari pricepuţi pentru lucrarea aceasta; de aceea, Iisus s-a oferit să îi ajute. În timpul serilor, Iisus şi prietenii săi se plimbau de-a lungul magnificelor ziduri care serveau de faleză în jurul portului. Ganid s-a arătat foarte interesat de explicaţiile lui Iisus despre canalizările de apă ale oraşului şi de tehnica prin care mareele erau utilizate pentru a spăla cu o coloană de apă străzile şi canalele de scurgere. Acest tânăr din India a fost puternic impresionat de templul lui August situat pe o înălţime, deasupra căruia se găsea o colosală statuie a împăratului roman. În a doua după-amiază a şederii lor, ei au asistat tustrei la un spectacol de la enormul amfiteatru, care putea să conţină douăzeci de mii de persoane aşezate şi, în aceeaşi seară, ei s-au dus la teatru pentru a vedea jucându-se o piesă grecească. Acestea erau primele spectacole de felul acesta la care a asistat Ganid vreodată. El i-a pus lui Iisus numeroase întrebări privitoare la ele. În dimineaţa celei de-a treia zi, ei au făcut o vizită oficială la palatul guvernatorului, căci Cezareea era capitala Palestinei şi rezidenţa procuratorului roman.

130:2.2 (1429.4) La hanul lor poposea şi un neguţător din Mongolia, şi întrucât acest oriental vorbea destul de bine greaca, Iisus a avut mai multe conversaţii cu el. Acest om a fost foarte impresionat de filozofia de viaţă a lui Iisus, şi nu a uitat niciodată cuvintele sale de înţelepciune referitoare la modul de a trăi viaţa cerească pe pământ fiind prin subordonarea zi de zi la voia Tatălui ceresc. Acest neguţător era taoist şi, drept urmare, a devenit un puternic credincios în doctrina unei Deităţi universale. De la reîntoarcerea sa în Mongolia, el a început să propovăduiască aceste adevăruri avansate vecinilor săi şi asociaţilor lui de afaceri, iar ca rezultat direct al acestor activităţi, fiul său mai mare s-a decis să devină preot taoist. Acest tânăr a exercitat, de-a lungul vieţii sale, o mare influenţă în favoarea adevărului superior; el a fost urmat pe această cale de un fiu şi de un nepot care, şi ei, au fost fideli şi devotaţi doctrinei Dumnezeului unic - Suveranul Suprem din Cer.

130:2.3 (1430.1) În vreme ce ramura orientală a Bisericii creştine primitive, care îşi avea centrul la Philadelphia, a rămas mai fidelă învăţăturilor lui Iisus decât confreria Ierusalimului, este regretabil că nu s-a găsit nimeni ca Petru, care să se ducă în China, sau ca Pavel, care să pătrundă în India, unde terenul spiritual era atunci atât de favorabil pentru a implanta sămânţa noii evanghelii a regatului. Chiar aceste învăţături ale lui Iisus, aşa cum erau ele deţinute de filadelfieni, exercitaseră o atracţie tot atât de imediată şi de efectivă asupra minţii înfometate din punct de vedere spiritual a popoarelor asiatice ca şi predicările lui Petru şi ale lui Pavel în Occident.

130:2.4 (1430.2) Într-o zi, unul dintre tinerii care ciopleau împreună cu Iisus la vâsla de cârmuire a fost captivat de cuvintele pe care acesta din urmă le rostea din când în când în vreme ce trudeau pe şantier. Când Iisus i-a dat de înţeles că Tatăl din ceruri se interesa de bunăstarea copiilor săi de pe pământ, acest tânăr grec pe nume Anaxand a zis: „Dacă Zeii se interesează de mine, atunci de ce nu-l înlătură pe şeful crud şi nedrept al acestui şantier?” El a fost surprins la răspunsul lui Iisus: „Din moment ce tu cunoşti căile blândeţii şi apreciezi justeţea, poate că Dumnezeii l-au apropiat de tine pe acest om rătăcit pentru ca tu să-l poţi îndruma pe această cale mai bună. Poate că tu eşti sarea care trebuie să-l facă pe acest frate mai plăcut tuturor celorlalţi oameni, dacă nu cumva ţi-ai pierdut savoarea. În clipa asta, omul acesta este maestrul tău prin aceea că modurile sale greşite de a proceda te influenţează defavorabil. De ce nu afirmi stăpânirea ta asupra răului prin puterea bunătăţii şi să devii astfel stăpânul relaţiilor dintre voi doi? Eu prezic că binele care este în tine ar putea învinge răul care este în el, dacă tu îi oferi un bun prilej să se realizeze. În cursul existenţei noastre pământeşti, nici o aventură nu este mai pasionantă decât bucuria înălţătoare de a deveni, în viaţa materială, partenerul viu al energiei spirituale şi al adevărului divin într-una dintre luptele lor triumfale contra erorii şi a răului. Este o experienţă minunată şi transformatoare aceea de a deveni canalul viu al luminii spirituale pentru muritorii aflaţi în întunericul spiritual. Dacă tu eşti mai favorizat de adevăr decât acest om, nevoia în care se găseşte acesta ar trebui să te pună la încercare. Cu siguranţă că nu eşti un laş care să aştepte la ţărmul mării privind cum piere un tovarăş care nu ştie să înoate. Cu cât este de mai mare valoare sufletul acestui om ce se zbate în întuneric decât trupul său ce se îneacă în mare!”

130:2.5 (1430.3) Anaxand a fost profund mişcat de cuvintele lui Iisus. El nu a întârziat să îi spună superiorului său ceea ce îi spusese Iisus şi, din seara următoare, amândoi au cerut sfatul lui Iisus în ceea ce priveşte mântuirea sufletului lor. Mai târziu, după ce mesajul creştin a fost proclamat în Cezareea, aceşti doi bărbaţi, unul grec şi celălalt roman, au crezut în prezicerea lui Filip şi au devenit membrii influenţi ai Bisericii pe care a întemeiat-o. Ulterior acest tânăr grec a fost numit intendentul unui centurion roman pe nume Cornelius, care a devenit credincios prin intermediul lui Pavel. Anaxand a continuat să aducă lumina celor care erau în întuneric până în vremea în care Pavel a fost întemniţat în Cezareea. Anaxand a pierit atunci cu totul întâmplător pe când avea grijă de răniţi şi de muribunzi în timpul marelui masacru în care au pierit douăzeci de mii de iudei.

130:2.6 (1431.1) La vremea aceea Ganid începea să afle cum îşi petrecea învăţătorul său momentele de răgaz în această slujire personală neobişnuită pe lângă semenii săi, iar tânărul indian a început să caute mobilul acestor activităţi neîncetate. El a întrebat: „De ce cauţi atât de constant să întâlneşti străini?” Iisus a răspuns: „Ganid, nici un om nu este străin pentru cel care îl cunoaşte pe Dumnezeu. În experienţa găsirii Tatălui din ceruri, se descoperă că toţi oamenii sunt fraţi, şi nu este oare ceva firesc să încerci bucuria de a întâlni un frate recent descoperit? A face cunoştinţă cu fraţii tăi şi cu surorile tale, a cunoaşte problemele lor şi a învăţa să-i iubeşti, aceasta este experienţa supremă a vieţii.”

130:2.7 (1431.2) Aceasta a fost o întâlnire care a durat până la o oră înaintată în noapte şi în cursul căreia tânărul i-a cerut lui Iisus să îi explice deosebirea dintre voinţa lui Dumnezeu şi actul mental omenesc de a face o alegere, care este numit tot voinţă. În esenţă, Iisus a zis: „Voinţa lui Dumnezeu este experienţa progresivă care constă în a deveni din ce în ce mai asemănător lui Dumnezeu, Dumnezeu fiind sursa şi destinul a tot ceea ce este bun, frumos şi adevărat. Voinţa omului este calea omului, suma şi substanţa a ceea ce muritorul a ales să fie şi să facă. Voinţa este alegerea deliberată a unei fiinţe conştiente care duce la conduita hotărâtă şi întemeiată pe reflecţie inteligentă.”

130:2.8 (1431.3) În acea după-amiază, Iisus şi Ganid se veseleau amândoi jucându-se cu un câine ciobănesc foarte isteţ, iar Ganid a vrut să ştie dacă câinele avea un suflet, dacă avea o voinţă. Ca răspuns la aceste întrebări, Iisus a zis: „Câinele are o minte care îl poate cunoaşte pe omul material, pe stăpânul său, dar nu îl poate cunoaşte pe Dumnezeu, care este spirit. Câinele nu posedă deci o natură spirituală şi nu poate gusta o experienţă spirituală. Câinele poate să aibă o voinţă provenită de la natură şi mărită prin antrenament, dar această putere a mentalului nu este o forţă spirituală; ea nu este comparabilă nici cu voinţa umană, având în vedere că ea nu este reflexivă- ea nu rezultă din aceea că câinele a distins semnificaţiile superioare şi morale sau a ales valorile spirituale şi eterne. Posesia unor asemenea puteri de discriminare spirituală şi alegerea adevărului sunt cele ce fac din omul muritor o fiinţă morală, o creatură dotată cu atributele responsabilităţii spirituale şi cu potenţialul supravieţuirii veşnice.” Iisus a continuat explicând că absenţa acestor puteri mentale din animale este ceea ce face imposibil pentru totdeauna lumii animale să dezvolte, cu timpul, un limbaj, sau să experimenteze orice echivalent al supravieţuirii personalităţii în veşnicie. Ca urmare a învăţăturii din această zi, Ganid nu a mai crezut niciodată în transmigraţia sufletelor omeneşti în corpuri de animale.

130:2.9 (1431.4) A doua zi, Ganid a discutat despre toate acestea cu tatăl său şi, ca răspuns la o întrebare a lui Gonod, Iisus a explicat că „voinţele omeneşti care se ocupă numai cu luarea deciziilor temporale care se raportează doar la problemele materiale ale existenţei animale sunt condamnate să piară odată cu trecerea vremii. Cei care iau decizii morale sincere şi fac alegeri spirituale necondiţionate se identifică astfel progresiv cu spiritul interior şi divin, şi se transformă din ce în ce mai mult în valori de supravieţuire veşnică - un progres fără sfârşit al slujirii divine”.

130:2.10 (1431.5) În această aceeaşi zi noi am auzit, pentru prima dată, acest adevăr capital care, enunţat în limbaj modern, însemna: „Voinţa este manifestarea minţii omeneşti care îngăduie conştiinţei subiective să se exprime obiectiv şi să facă experienţa fenomenului aspiraţiei de a fi asemenea lui Dumnezeu.” Şi în acest acelaşi sens poate deveni creativă orice fiinţă umană care gândeşte şi se orientează către spirit.

3. În Alexandria

130:3.1 (1432.1) Şederea în Cezareea fusese bogată în evenimente; când corabia a fost gata, Iisus şi cei doi prieteni ai săi au pornit într-o zi la amiază către Alexandria din Egipt.

130:3.2 (1432.2) La toţi trei le-a plăcut această traversare foarte agreabilă până la Alexandria. Ganid era încântat de călătorie şi îl asalta pe Iisus cu întrebări. În apropierea portului oraşului, tânărul a fost foarte entuziasmat de marele far din Faros situat pe insula pe care Alexandru o legase de uscat printr-un mol, creând astfel două magnifice rade care au făcut din Alexandria răscrucea comercială maritimă a Africii, a Asiei şi a Europei. Acest mare far era una dintre cele şapte minuni ale lumii şi precursorul tuturor farurilor ulterioare. Călătorii s-au trezit dis-de-dimineaţă pentru a privi acest splendid dispozitiv de apărare al oamenilor. În toiul exclamaţiilor lui Ganid, Iisus a zis: „Şi tu, fiule, tu vei semăna cu acest far când te vei reîntoarce în India, chiar şi după ce tatăl tău va intra în mormânt. Tu vei deveni ca şi lumina vieţii pentru cei care trăiesc în jurul tău în întuneric, arătând tuturor celor care o doresc calea de a ajunge în siguranţă la adăpostul salvării.” Ganid i-a strâns mâna lui Iisus şi i-a spus: „Aşa voi face.”

130:3.3 (1432.3) Încă o dată remarcăm că primii maeştri ai religiei creştine au comis o gravă greşeală când şi-au îndreptat exclusiv atenţia către civilizaţiile occidentale ale lumii romane. Învăţăturile lui Iisus, aşa cum erau păstrate de credincioşii mesopotamieni din primul secol, ar fi fost cu dragă inimă primite de diversele grupuri religioase ale Asiei.

130:3.4 (1432.4) La patru ore după ce au debarcat în Alexandria, cei trei se instalaseră la marginea de est a marelui bulevard, lat de treizeci de metri şi lung de opt kilometri, care ducea până la limita vest a acestui oraş de un milion de locuitori. După o primă vedere de ansamblu asupra principalelor atracţii ale oraşului - universitatea (muzeul), biblioteca, mausoleul regal al lui Alexandru, palatul, templul lui Neptun, teatrul şi gimnaziul - Gonod se ocupa de afaceri în timp ce Iisus şi Ganid se duceau la bibliotecă, cea mai importantă din lume. Erau adunate acolo aproape un milion de manuscrise provenind din toate ţările civilizate: Grecia, Roma, Palestina, Parthia, India, China şi chiar şi Japonia. În această bibliotecă, Ganid a văzut cea mai mare colecţie de literatură indiană din toată lumea; au petrecut acolo câte puţin din fiecare zi pe durata şederii lor în Alexandria. Iisus i-a vorbit lui Ganid despre traducerea în greacă a Scripturilor ebraice, care se făcuse în acest loc; şi ei au discutat în repetate rânduri despre toate religiile lumii, Iisus străduindu-se să pună în lumină, pentru acest tânăr cugetător, adevărul conţinut în fiecare dintre ele şi adăugând întotdeauna: „Dar Iehova este Dumnezeul conceput după revelaţiile lui Melchisedec şi după alianţa lui Avraam. Iudeii erau urmaşii lui Avraam şi au ocupat ulterior ţara în care trăise şi propovăduise Melchisedec, şi din care el a trimis învăţători în toată lumea. În cele din urmă religia lor l-a descris pe Domnul Dumnezeu al Israelului recunoscându-l ca Tată ceresc Universal într-un mod mai clar decât orice altă religie a lumii.”

130:3.5 (1432.5) Sub îndrumarea lui Iisus, Ganid a alcătuit o culegere din învăţăturile tuturor religiilor lumii care recunoşteau o Deitate Universală, chiar dacă admiteau mai mult sau mai puţin divinităţi subordonate. După îndelungi discuţii, concluzia la care au ajuns Iisus şi Ganid este că religia romanilor nu avea un Dumnezeu adevărat şi nu părea să reprezinte mai mult decât un cult al împăratului. O altă concluzie a lor a fost aceea că grecii aveau o filozofie, dar o vagă religie care să aibă un Dumnezeu personal. Ei au respins cultele de mistere din cauza dezordinii ce decurgea din multitudinea lor, şi pentru că variatele lor concepte asupra Deităţii păreau să provină din religii diferite şi mai vechi.

130:3.6 (1433.1) Deşi aceste traduceri au fost făcute în Alexandria, Ganid nu a pus definitiv în ordine aceste extrase şi nu a adăugat concluziile lui personale decât la sfârşitul şederii lor la Roma. El a fost foarte surprins să descopere că cei mai buni autori din literatura sacră a lumii recunoşteau cu toţii mai mult sau mai puţin lămurit existenţa unui Dumnezeu etern, şi erau de acord cu privire la natura sa şi a raporturilor sale cu omul muritor.

130:3.7 (1433.2) Iisus şi Ganid şi-au petrecut mult timp la muzeu pe perioada şederii lor în Alexandria. Acest muzeu nu era o colecţie de obiecte rare, ci mai degrabă o universitate a artelor frumoase, a ştiinţei şi a literaturii. Profesori erudiţi ţineau zilnic prelegeri acolo, iar, la vremea aceea, muzeul reprezenta centrul intelectual al lumii occidentale. Zi după zi, Iisus îi explica cuvântările lui Ganid. Într-o zi, în timpul celei de-a doua săptămâni, tânărul a strigat: „Maestre Iosua, tu ştii mai mult decât aceşti profesori; ar trebui să te ridici şi să le spui marile lucruri despre care mi-ai vorbit mie. Ei cugetă prea mult, iar acest lucru le înceţoşează gândirea. Voi vorbi cu tatăl meu şi el se va îngriji de aceasta.” Iisus a surâs şi a zis: „Tu eşti un elev demn de admiraţie, dar aceşti profesori nu ar accepta ca tu şi eu să îi instruim pe ei. Orgoliul erudiţiei lipsite de spiritualitate este un lucru înşelător în experienţa umană. Adevăratul maestru îşi menţine integritatea sa intelectuală rămânând întotdeauna un elev.”

130:3.8 (1433.3) Alexandria era oraşul unde se amestecau culturile occidentale şi, după Roma, oraşul cel mai întins şi cel mai strălucit de pe pământ. Acolo se găsea cea mai mare sinagogă din lume, cu sediul administrativ al sanhedrinului Alexandriei, consiliul director al celor şaptezeci de bătrâni.

130:3.9 (1433.4) Printre numeroşii oameni cu care Gonod încheiase afaceri se găsea un bancher iudeu pe nume Alexandru, al cărui frate, Filon, era un celebru filozof religios al acelor vremuri. Filon se angajase în îndeplinirea sarcinii lăudabile, dar extrem de dificile, de a armoniza filozofia greacă şi teologia ebraică. Ganid şi Iisus au vorbit mult despre învăţăturile lui Filon şi sperau să asiste la câteva dintre cuvântările sale, dar, pe toată perioada şederii lor în Alexandria, acest reputat iudeu elenist a fost bolnav şi a zăcut la pat.

130:3.10 (1433.5) În multe privinţe Iisus i-a vorbit lui Ganid în termeni elogioşi despre filozofia greacă şi despre doctrinele stoice. Dar el l-a făcut să înţeleagă bine adevărul că aceste sisteme de credinţe, ca de altminteri şi învăţăturile imprecise ale unora dintre compatrioţii lui Ganid, nu erau religii decât în măsura în care îi ajutau pe oameni să îl găsească pe Dumnezeu şi să profite de o experienţă vie în cunoaşterea Eternului.

4. Discurs asupra realităţii

130:4.1 (1433.6) În noaptea de dinaintea plecării lor din Alexandria, Ganid şi Iisus au avut o lungă convorbire cu unul dintre profesorii de la universitate, numit de guvern şi care ţinea un curs despre învăţăturile lui Platon. Iisus a servit ca tălmaci învăţatului grec, dar el nu a introdus nici o învăţătură de-a lui în combaterea filozofiei greceşti. În seara aceea, Gonod era plecat cu nişte afaceri; atunci, după plecarea profesorului, maestrul şi elevul său au avut o lungă discuţie de la om la om despre doctrinele lui Platon. Iisus a dat o aprobare moderată unora dintre învăţăturile greceşti care ţineau de teoria că lucrurile materiale ale lumii erau o palidă reflectare a realităţilor spirituale invizibile, dar mai puţin substanţiale; cu toate acestea, el a căutat să pună baze mai demne de încredere pentru gândirea băiatului; prin urmare Iisus a început o lungă disertaţie cu privire la natura realităţii din univers. Iată, pe scurt şi în limbaj modern, ceea ce i-a zis Iisus lui Ganid:

130:4.2 (1434.1) Sursa realităţii universului este Infinită. Lucrurile materiale ale creaţiei finite sunt repercusiunile în spaţiu-timp ale Arhetipului Paradisiac şi ale Minţii Universale a Dumnezeului veşnic. Când cauzalitatea din domeniul fizic, conştiinţa de sine din domeniul intelectual şi individualitatea în progres din domeniul spiritului sunt proiectate la scară universală, combinate în relaţii eterne şi experimentate cu calităţile perfecte şi cu valorile divine, ele constituie realitatea Supremului. Dar, în universul mereu schimbător, Personalitatea Originară a cauzalităţii, a inteligenţei şi a experienţei spirituale rămâne imuabilă, absolută. Chiar şi într-un univers veşnic de valori nelimitate şi de calităţi divine, toate lucrurile pot să se schimbe şi chiar se schimbă frecvent, în afară de Absoluturi şi de elementele care au atins nivelul absolut al statutului fizic, al cuprinderii intelectuale sau al identităţii spirituale.

130:4.3 (1434.2) Cel mai înalt nivel pe care îl pot atinge creaturile finite este recunoaşterea Tatălui Universal şi cunoaşterea Supremului. Chiar şi atunci, aceste fiinţe destinate finalităţii continuă să experimenteze schimbări în mişcările lumii fizice şi în fenomenele ei materiale. Ele rămân totodată conştiente de progresul individualităţii lor în ascensiunea lor continuă a universului spiritual şi a conştiinţei lor crescânde în profunda lor apreciere şi în reacţia lor la cosmosul intelectual. Numai în perfecţiunea, în armonia şi în unanimitatea voinţei pot creaturile să se unifice cu Creatorul; iar această stare de divinitate nu este atinsă şi menţinută decât în cazul în care creatura continuă să trăiască în timp şi în veşnicie conformându-şi cu persistenţă voinţa sa personală finită voii divine a Creatorului. Dorinţa de a face voia Tatălui trebuie întotdeauna să fie supremă în suflet şi să domine mintea unui fiu ascendent al lui Dumnezeu.

130:4.4 (1434.3) Un chior nu poate niciodată spera să perceapă adâncimea unei perspective. Tot astfel, aceşti chiori, fie ei savanţi materialişti fie mistici şi alegorişti spirituali, nu pot avea o viziune corectă sau să înţeleagă într-un mod adecvat profunzimile adevărate ale realităţii universale. Toate adevăratele valori din experienţa creaturilor sunt ascunse în profunzimea recunoaşterii.

130:4.5 (1434.4) O cauză lipsită de minte nu poate transmuta ceea ce este rudimentar şi simplu în elemente rafinate şi complexe, nici experienţa fără spirit nu poate să facă să se nască, din mintea materială a muritorilor timpului, caracterele divine ale supravieţuirii eterne. Unicul atribut universal care caracterizează exclusiv Deitatea infinită este perpetua dăruire creativă a personalităţii capabile să supravieţuiască în realizarea progresivă a Deităţii.

130:4.6 (1434.5) Personalitatea este această înzestrare cosmică, această fază a realităţii universale care poate coexista cu schimbări nelimitate şi care poate, în acelaşi timp, să îşi păstreze individualitatea în chiar prezenţa tuturor acestor schimbări, şi la nesfârşit după ele.

130:4.7 (1434.6) Viaţa este o adaptare a cauzei cosmice originare la cerinţele şi la posibilităţile situaţiilor din univers; ea a venit în existenţă prin acţiunea Minţii Universale şi prin activarea scânteii spirituale a acestui Dumnezeu care este spirit. Semnificaţia vieţii este adaptabilitatea ei; valoarea vieţii este aptitudinea ei pentru progres - chiar şi până la înălţimile conştiinţei lui Dumnezeu.

130:4.8 (1434.7) Neadaptarea vieţii conştiente la univers se traduce prin disarmonie cosmică. Dacă voinţa personalităţii merge depărtându-se definitiv de tendinţa universurilor, aceasta se termină prin izolarea intelectuală, separarea personalităţii. Pierderea călăuzei spirituale interioare survine odată cu încetarea spirituală a existenţei. În ea şi prin ea însăşi, viaţa inteligentă şi progresivă devine atunci o dovadă de necombătut a existenţei unui univers intenţional ce exprimă voinţa unui Creator divin; iar această viaţă, în ansamblul ei, luptă pentru valorile superioare avându-l drept ţel final pe Tatăl Universal.

130:4.9 (1435.1) Numai prin gradul ei mintea omului depăşeşte nivelul animal, făcând abstracţie de serviciile superioare şi cvasi-spirituale ale intelectului. De aceea animalele (necunoscând nici cult nici înţelepciune) nu pot experimenta supraconştiinţa, conştiinţa conştiinţei. Mintea animală nu este conştientă decât de universul obiectiv.

130:4.10 (1435.2) Cunoaşterea este sfera minţii materiale, aceea care discerne faptele. Adevărul este domeniul intelectului înzestrat din punct de vedere spiritual care este conştient de faptul cunoaşterii lui Dumnezeu. Cunoaşterea este demonstrabilă; adevărul este experimentat. Cunoaşterea este o dobândire a minţii; adevărul este o experienţă a sufletului, a sinelui care progresează. Cunoaşterea este o funcţie a nivelului non-spiritual; adevărul este o fază a nivelului mental-spiritual al universurilor. Ochiul minţii materiale percepe o lume de fapte cognoscibile; ochiul intelectului spiritualizat discerne o lume a adevăratelor valori. Sincronizate şi armonizate, aceste două puncte de vedere revelează lumea realităţii, în care înţelepciunea interpretează fenomenele din univers în termenii experienţei personale progresive.

130:4.11 (1435.3) Eroarea (răul) este sancţiunea imperfecţiunii. Atributele imperfecţiunii sau faptele care denotă o proastă adaptare se dezvăluie pe nivelul material prin observare critică şi prin analiză ştiinţifică; ele se revelează pe nivelul moral prin experienţa umană. Prezenţa răului constituie dovada inexactitudinilor minţii şi a imaturităţii sinelui în evoluţie. Răul este deci şi o măsură a modului imperfect în care se interpretează universul. Posibilitatea de a comite greşeli este inerentă dobândirii de înţelepciune, este ordinea prevăzută conform căreia se progresează de la parţial şi temporar la desăvârşit şi etern, de la relativ şi imperfect către definitiv şi perfecţionat. Eroarea este umbra nedesăvârşirii relative care trebuie în mod necesar să se proiecteze de-a curmezişul drumului universal ascendent al oamenilor către perfecţiunea Paradisului. Eroarea (răul) nu este o însuşire actuală al universului; ea este pur şi simplu observarea unei relativităţi în raporturile finitului incomplet cu nivelurile ascendente ale Supremului şi ale Ultimului.

130:4.12 (1435.4) Cu toate că Iisus i-a expus tânărului toate acestea în limbajul cel mai potrivit înţelegerii sale, Ganid a avut pleoapele grele la sfârşitul discuţiei şi s-a cufundat curând în somn. A doua zi dimineaţă ei s-au sculat devreme pentru a se urca la bordul vasului pornind către Laseea, în Insula Cretei, dar înainte de a se îmbarca, băiatul mai avea încă de pus, despre natura răului, noi întrebări la care Iisus a răspuns:

130:4.13 (1435.5) Răul este un concept al relativităţii. El ia naştere din observarea imperfecţiunilor ce apar în umbra aruncată de un univers finit de lucruri şi de fiinţe atunci când acest cosmos întunecă lumina vie a expresiei universale a realităţilor eterne ale Unului Infinit.

130:4.14 (1435.6) Răul potenţial este inerent caracterului în mod necesar incomplet al revelaţiei lui Dumnezeu ca expresie, limitată de spaţiu-timp, a infinităţii şi a eternităţii. Faptul elementului parţial în prezenţa totalului desăvârşit constituie relativitatea realităţii. El creează necesitatea alegerii intelectuale şi a stabilirii unei ierarhii a nivelelor de valori în capacităţile noastre de a recunoaşte spiritul şi de a-i răspunde. Finit şi incomplet, conceptul de Infinit conceput de mintea temporară şi limitată a creaturilor constituie, în el şi prin el însuşi, răul potenţial. Dar eroarea agravantă, constând în abţinerea, fără justificare, de la o rectificare spirituală accesibilă raţiunii a acestor discordanţe intelectuale inerente şi a acestor insuficienţe spirituale, este echivalentă cu comiterea răului actual.

130:4.15 (1436.1) Toate conceptele statice şi moarte sunt potenţial rele. Umbra finită a adevărului relativ şi viu se deplasează continuu. Conceptele statice întârzie invariabil ştiinţa, politica, societatea şi religia. Ele pot reprezenta o anumită cunoaştere, dar sunt deficiente în înţelepciune şi lipsite de adevăr. Nu permiteţi conceptului de relativitate să vă deruteze până într-atâta încât să vă împiedice să recunoaşteţi coordonarea universului sub îndrumarea minţii cosmice, şi controlul său stabilizat de energia şi de spiritul Supremului.

5. În insula Cretei

130:5.1 (1436.2) Ducându-se în Creta, călătorii nu urmăreau altceva decât să se distreze, să se plimbe prin insulă şi să escaladeze munţii. Cretanii din vremea aceea nu se bucurau de o reputaţie de invidiat printre popoarele vecine. Iisus şi Ganid au făcut totuşi multe suflete să-şi ridice nivelul de gândire şi de viaţă, şi au pus astfel bazele unei prompte primiri ulterioare a învăţăturilor evangheliei în momentul în care primii predicatori au sosit din Ierusalim. Iisus îi iubea pe aceşti cretani, în ciuda asprelor cuvinte pe care le-a rostit Pavel mai târziu pe seama lor atunci când l-a trimis pe Titus în insulă ca să reorganizeze Bisericile lor.

130:5.2 (1436.3) Pe versantul unui munte al Cretei, Iisus a avut cu Gonod prima sa lungă discuţie pe tema religiei. Tatăl a fost foarte impresionat şi a zis: „Nu-i de mirare că băiatul crede tot ceea ce îi zici, însă eu nu ştiam că a existat o asemenea religie în Ierusalim, şi cu atât mai puţin în Damasc.” În timpul acestei şederi în Creta, Gonod i-a propus pentru prima dată lui Iisus să se reîntoarcă cu ei în India, iar pe Ganid îl încânta gândul că s-ar putea ca Iisus să fie de acord cu un asemenea aranjament.

130:5.3 (1436.4) Ganid l-a întrebat într-o zi pe Iisus de ce nu se consacrase misiunii de învăţător public, iar Iisus i-a spus: „Fiule, fiecare lucru trebuie să vină la vremea sa. Tu eşti născut în lume, însă nici neliniştea, oricât de mare, şi nici manifestările de nerăbdare nu te vor ajuta să creşti. În toate acestea, tu trebuie să laşi să lucreze timpul. Numai timpul va coace fructul verde din copac. Un anotimp vine dupa un anotimp şi asfinţitul soarelui urmeaza răsăritul lui doar odată cu trecerea timpului. Eu sunt acum în drum spre Roma cu tine şi cu tatăl tău, şi asta e de ajuns pentru astăzi. Ziua mea de mâine este toată în mâinile Tatălui meu ceresc.” Apoi el i-a spus lui Ganid povestea lui Moise şi a celor patruzeci de ani de vigilentă aşteptare şi de continuă pregătire.

130:5.4 (1436.5) S-a întâmplat în timpul vizitei la Frumoasele Porturi un lucru pe care Ganid nu l-a uitat niciodată. Amintirea acestui episod a trezit mai târziu în el dorinţa de a face ceva pentru a schimba sistemul castelor din India sa natală. Un beţivan degenerat a atacat o tânără sclavă pe drumul public. Când Iisus a văzut neplăcuta situaţie în care era fata, el a sarit înainte şi a tras-o din calea acestui nebun. În timp ce copila înspăimântată s-a agăţat de el, doar prin puterea braţului său drept întins, el l-a ţinut pe furiosul agresor la o distanţă respectabilă până ce bietul individ s-a epuizat tot dând lovituri în gol. Ganid a simţit un puternic imbold să-l ajute pe Iisus în rezolvarea acestei probleme, dar tatăl său i-a interzis. Deşi ei nu vorbeau limba fetei, aceasta putea să înţeleagă actul lor de mărinimie şi le-a arătat adânca sa recunoştinţă în vreme ce tustrei au condus-o acasă la ea. În timpul vieţii sale întrupate, Iisus nu a fost poate niciodată atât de aproape de a se lupta corp la corp cu unul dintre semenii săi. În seara aceea, el a avut o sarcină dificilă când a încercat să îi explice lui Ganid de ce nu-l lovise pe omul acela beat. Ganid socotea că omul acesta ar trebui să primească cel puţin tot atâtea lovituri câte i-a dat el fetei.

6. Tânărul care se temea

130:6.1 (1437.1) În vreme ce erau în munţi, Iisus a avut o lungă discuţie cu un tânăr temător şi abătut. Negăsind mângâiere şi curaj în tovărăşia prietenilor, acest tânăr căutase solitudinea înălţimilor; el crescuse cu un sentiment de neputinţă şi de inferioritate. Aceste tendinţe naturale fuseseră sporite de numărul de situaţii grele pe care tânărul le întâmpinase în cursul creşterii sale, mai ales pierderea tatălui pe când avea doisprezece ani. Când s-au întâlnit Iisus a zis: „Salut, prietene, de ce eşti atât de abătut într-o zi atât de frumoasă? Dacă s-a întâmplat să te supăre ceva, poate că aş putea eu să te ajut în vreun fel. În orice caz, îmi face o adevărată plăcere să-ţi ofer serviciile mele.”

130:6.2 (1437.2) Tânărul nu avea chef să vorbească. Iisus a încercat o a doua apropiere de sufletul său spunând: „Înţeleg că ai urcat în munţii aceştia pentru a scăpa de oameni; e deci firesc să nu doreşti să stai de vorbă cu mine, dar aş vrea să ştiu dacă cunoşti munţii aceştia. Cunoşti direcţia acestor poteci? Şi ai putea cumva să-mi indici cel mai bun drum care să ducă la Fenix?” Or, tânărul cunoştea foarte bine aceşti munţi; el a devenit cuadevărat foarte preocupat a-i arata lui Iisus drumul către Fenix precum şi a-i trasa pe nisip toate potecile, explicându-i fiecare detaliu. Dar el a fost foarte surprins şi intrigat atunci când Iisus, după ce i-a spus la revedere şi făcându-se că îşi ia rămas bun, s-a întors deodată către el spunându-i: „Eu ştiu foarte bine că doreşti să fii lăsat singur cu tristeţea ta; dar nu ar fi nici prietenos, nici just din partea mea să primesc de la tine un ajutor atât de generos pentru a găsi cel mai bun drum către Fenix, iar apoi să te părăsesc cu nepăsare fără a fi făcut nici cel mai mic efort pentru a răspunde la chemarea ta lăuntrică. Tu ai nevoie de ajutor şi de indicaţii cu privire la drumul cel mai bun către ţelul destinului tău pe care îl cauţi în inima ta, în vreme ce îţi pierzi vremea aici, pe culmea acestui munte. Aşa cum tu cunoşti bine potecile care duc la Fenix pentru că le-ai bătut de mai multe ori, tot aşa şi eu cunosc bine calea către oraşul speranţelor tale neîmplinite şi a ambiţiilor tale zădărnicite. Şi, din moment ce m-ai chemat în ajutor, eu n-am să te dezamăgesc.” Tânărul aproape mut de surpriză, a reuşit totuşi să murmure: „Dar - eu nu ţi-am cerut nimic.” Atunci Iisus, punând pe umărul lui o mână uşoară spuse: „Nu, fiule, nu cu vorbe, ci te-ai adresat inimii mele cu priviri care exprimă o năzuinţă fierbinte. Copilul meu, pentru cel care îşi iubeşte semenii, există o elocventă chemare în ajutor pe chipul tau umbrit de descurajare şi de disperare. Aşează-te lângă mine, iar eu îţi voi vorbi despre căile servirii şi despre marile drumuri ale fericirii care conduc de la amărăciunile sinelui la bucuriile activităţilor binevoitoare în fraternitatea oamenilor şi în serviciul Dumnezeului ceresc.”

130:6.3 (1437.3) Atunci tânărul a dorit cu multă însufleţire să vorbească cu Iisus; el i-a căzut la picioare, implorând ajutorul său, cerându-i să îi arate calea de scăpare din lumea amărăciunilor şi a eşecurilor personale. Iisus a zis: „Prietene, ridică-te! Ţine-te drept ca un bărbat. Se poate să fii înconjurat de duşmani meschini şi se poate să fii întârziat de un mare număr de obstacole, dar lucrurile importante şi reale ale acestei lumi şi ale universului sunt îţi sunt la îndemână. Soarele răsare în fiecare dimineaţă ca să te salute, întocmai cum o face pentru omul cel ai puternic şi cel mai prosper de pe pământ. Uite - trupul ţi-e voinic şi muşchii puternici - facultăţile tale fizice sunt superioare mediei. Fireşte că toate aceste sunt aproape inutile câtă vreme rămâi aşezat aici, pe culmea acestui munte şi te plângi de necazurile tale, reale şi imaginare.” Însă tu ai putea să faci lucruri mari cu trupul tău, dacă te-ai duce în grăba către locurile unde marile lucruri aşteaptă să fie făcute. Tu încerci să fugi de eul tău nefericit, dar aşa ceva nu se poate face. Tu şi problemele tale de viaţă sunteţi reali; nu poţi să scapi de ele cât timp vei trăi. Dar mai priveşte-te o dată, mintea ta este clară şi capabilă. Trupul tău voinic are o minte inteligentă care să-l conducă. Pune-ţi mintea la lucru pentru a-şi rezolva problemele, învaţă-ţi intelectul să lucreze pentru tine. Refuză să mai fii dominat de frică ca un animal lipsit de discernământ. Mintea ta ar trebui să fie aliatul tău curajos în rezolvarea problemelor vieţii tale; bine ar fi să încetezi a-i mai fi, aşa cum ai fost, jalnicul ei sclav înfricoşat şi valetul descurajării şi al înfrângerii. Dar mai preţios decât orice, potenţialul tău de înfăptuire efectivă este spiritul care trăieşte în tine; el îţi va stimula şi îţi va inspira mintea pentru ca ea să se controleze pe sine şi să însufleţească corpul tău dacă vrei să îl eliberezi din lanţurile fricii; tu vei face astfel natura ta spirituală capabilă de a te elibera puţin câte puţin de relele trândăviei graţie prezenţei-putere a credinţei vii. Atunci această credinţă va învinge de îndată frica ta de oameni prin irezistibila prezenţă a acestei noi şi omniprezente iubiri faţă de semenii tăi. Această iubire va umple foarte repede sufletul tău până peste margini, deoarece tu vei fi devenit conştient, în inima ta, că eşti un copil al lui Dumnezeu.

130:6.4 (1438.1) ”Astăzi, fiule, trebuie să te naşti din nou, restabilit ca om de credinţă, de curaj şi de servire devotată omului, din dragoste faţă de Dumnezeu. Când vei fi astfel readaptat în sinea ta la viaţă, vei fi deopotrivă readaptat la univers; tu vei fi născut din nou - născut din spirit - şi de acum înainte toată viaţa ta vai fi mai mult decât o realizare victorioasă. Necazurile te vor întări, dezamăgirile te vor îmboldi, greutăţile te vor provoca şi obstacolele te vor stimula. Ridică-te tinere! Spune adio vieţii de frică slugarnică şi de fugă laşă. Reîntoarce-te repede la datoria ta şi trăieşte-ţi viaţa trupească ca un fiu de Dumnezeu, ca un muritor devotat slujirii înnobilatoare a omului de pe pământ şi destinat magnificei şi veşnicei slujiri a lui Dumnezeu în eternitate.”

130:6.5 (1438.2) Acest tânăr, pe nume Fortune, a devenit mai târziu liderul creştinilor din Creta şi tovarăşul intim al lui Titus în eforturile sale de a înălţa sufletul credincioşilor creştini.

130:6.6 (1438.3) Călătorii erau cu adevărat odihniţi şi refăcuţi când, în amiaza unei zile, au fost gata să se pornească pe apă către Cartagina, în Africa de Nord, zăbovind apoi două zile în Cyrene. Acolo, Iisus şi Ganid au dat primele îngrijiri unui băiat numit Rufus, care fusese rănit de ruperea unui car cu boi supraîncărcat. Ei l-au dus pe băiat acasă la mama lui; cât despre tatăl său, Simon, nu avea cum să-şi închipuie că omul a cărui cruce o va purta mai târziu la ordinul unui soldat roman, era străinul care sărise odinioară în ajutorul fiului său.

7. În Cartagina - discursul despre timp şi spaţiu

130:7.1 (1438.4) În cea mai mare parte a timpului în drumul către Cartagina, Iisus şi-a petrecut mai tot timpul stând de vorbă cu tovarăşii săi de călătorie despre chestiuni sociale, politice şi comerciale, dar subiectul religiei abia de a fost abordat. Pentru prima oară, Gonod şi Ganid au descoperit că Iisus era un bun povestitor şi s-au străduit să-l facă să le istorisească poveşti legate de prima parte a vieţii sale din Galileea. Ei au aflat de asemenea că el fusese elev în Galileea, iar nu în Ierusalim ori în Damasc.

130:7.2 (1438.5) Când Ganid a vrut să ştie cum puteau cineva să îşi facă prieteni, după ce a băgat de seamă că majoritatea persoanelor care le ieşiseră în cale fuseseră atrase de Iisus, învăţătorul său i-a zis: „Interesează-te de semenii tăi; învaţă să îi iubeşti şi nu scăpa prilejul de a face pentru ei un lucru de care eşti sigur că ei îl doresc.” Apoi el a citat străvechiul proverb iudaic: „Un om care doreşte să aibă prieteni trebuie el însuşi să se arate prietenos.”

130:7.3 (1439.1) În Cartagina, Iisus a avut un lung şi memorabil dialog cu un preot mithriac despre nemurire, despre timp şi despre eternitate. Acest persan fusese educat în Alexandria şi dorea realmente să înveţe de la Iisus. Tradus în limbaj modern, răspunsul lui Iisus la numeroasele sale întrebări a fost pe scurt următorul:

130:7.4 (1439.2) Timpul este curentul curgerii evenimentelor temporale percepute conştient de creaturi. Timpul este un nume dat aranjării în succesiune a evenimentelor, ceea ce ne permite să le recunoaştem şi să le separăm. Universul spaţiului este legat de timp atunci când este observat din orişice poziţie interioară din afara lăcaşului fix al Paradisului. Mişcarea timpului nu se revelează decât în raport cu un lucru care nu se deplasează în spaţiu ca un fenomen dependent de timp. În universul universurilor, Paradisul şi Deităţile sale transcend atât timpul, cât şi spaţiul. Pe lumile locuite, personalitatea umană (locuită şi orientată de către spiritul Tatălui din Paradis) este singura realitate legată de domeniul fizic care poate să transcendă secvenţa materială a evenimentelor temporale.

130:7.5 (1439.3) Animalele nu au simţul timpului la fel ca oamenii şi, chiar şi pentru om, din cauza punctului său de vedere fragmentar şi circumscris, timpul apare ca o succesiune de evenimente. Dar, pe măsură ce omul se înalţă, pe măsură ce progresează în interior, panorama acestei procesiuni de evenimente se măreşte în aşa fel încât este desluşită din ce în ce mai mult în ansamblul ei. Ceea ce apărea mai înainte ca o succesiune de evenimente, va fi considerat atunci ca un ciclu complet şi perfect coerent. În felul acesta, vechea conştiinţă a secvenţei lineare a evenimentelor va fi tot mai mult înlocuită de simultaneitatea circulară.

130:7.6 (1439.4) Există şapte concepţii diferite asupra spaţiului aşa cum este el condiţionat de timp. Spaţiul se măsoară prin timp, iar nu timpul prin spaţiu. Confuzia savanţilor sporeşte din pricină că ei nu reuşesc să recunoască realitatea spaţiului. Spaţiul nu este doar un concept intelectual al variaţiei în conexitatea obiectelor universului. Spaţiul nu este gol, dar mintea este singurul lucru cunoscut de oameni care poate, fie şi parţial, să transcendă spaţiul. Mintea poate funcţiona independent de conceptul conexităţii spaţiale a obiectelor materiale. Spaţiul este în mod relativ şi comparativ finit pentru toate fiinţele care au statutul de creaturi. Cu cât conştiinţa se apropie mai mult de noţiunea celor şapte dimensiuni cosmice, cu atât mai mult conceptul de spaţiu potenţial se apropie de ultimitate; dar potenţialul spaţiului este într-adevăr ultim numai pe nivelul absolut.

130:7.7 (1439.5) Trebuie să se vadă limpede că realitatea universală are o semnificaţie în expansiune şi întotdeauna relativă pe nivelele cosmice în ascensiune şi în perfecţionare. În cele din urmă, muritorii supravieţuitori ajung la identitate într-un univers cu şapte dimensiuni.

130:7.8 (1439.6) Conceptul de spaţiu-timp al unei minţi de origine materială este sortit să sufere extinderi succesive pe măsură ce personalitatea conştientă care îl concepe se înalţă pe nivelele succesive ale universului. Când omul atinge mintea intermediară dintre planul material şi planul spiritual al existenţei, ideile sale despre spaţiu-timp sunt considerabil extinse în ceea ce priveşte calitatea lor de percepţie şi volumul lor de experienţă. Lărgirea concepţiilor cosmice ale unei personalităţi spirituale care progresează se datorează atât adâncirii clarviziunii, cât şi lărgirii câmpului conştiinţei. pe măsură ce personalitatea îşi urmează drumul către o conştiinţă mai elevată şi mai interioară până la nivelele transcendentale ale asemănării cu Deitatea, conceptul de spaţiu-timp se apropie întotdeauna mai mult de conceptele nelegate de timp şi de spaţiu ale Absoluturilor. Relativ, şi potrivit cu realizările lor transcendentale, copiii destinului ultim trebuie să perceapă aceste concepte ale nivelului absolut.

8. Pe drumul către Neapole şi către Roma

130:8.1 (1440.1) Prima oprire de pe drumul către Italia era insula Maltei. Iisus a avut acolo o lungă convorbire cu un tânăr deprimat şi descurajat pe nume Claudius. Acest băiat avusese de gând să se omoare, dar, când a terminat de discutat cu scribul din Damasc, a zis: „Voi înfrunta viaţa ca un bărbat; m-am săturat să mai fac pe laşul, mă voi întoarce la poporul meu şi voi reîncepe totul.” La puţin timp după aceea, el a devenit un predicator entuziast al cinicilor şi, mai târziu, el i s-a alăturat lui Petru în proclamarea creştinismului la Roma şi la Neapole. După moartea lui Petru, el a mers în Spania predicând evanghelia, însă nu a ştiut niciodată că omul care îl inspirase în Malta era acelaşi Iisus pe care, ulterior, l-a proclamat Eliberatorul lumii.

130:8.2 (1440.2) În Siracuza ei au petrecut o săptămână întreagă. Acolo evenimentul care a marcat şederea lor a fost reabilitarea lui Ezra, iudeul căzut în erezie care ţinea taverna unde se opriseră Iisus şi tovarăşii săi. Ezra a fost fermecat de modul de a vedea al lui Iisus şi i-a cerut să îl ajute să revină la credinţa Israelului. El şi-a exprimat disperarea zicând: „Eu vreau să fiu un adevărat fiu al lui Avraam, dar nu îl pot găsi pe Dumnezeu.” Iisus a zis: „Dacă vrei să-l găseşti cu adevărat pe Dumnezeu, această dorinţă este în ea însăşi dovada că tu l-ai găsit deja. Problema ta nu este incapacitatea ta de a-l găsi pe Dumnezeu, căci Tatăl te-a găsit deja; ea provine pur şi simplu din aceea că tu nu-l cunoşti pe Dumnezeu. N-ai citit tu în profetul Ieremia: 'Mă vei căuta şi mă vei găsi atunci când mă vei căuta cu toată inima'? Şi, iarăşi, n-a zis oare acelaşi profet: 'Îţi voi da o inimă pentru a mă cunoaşte, căci eu sunt Domnul, şi tu aparţii poporului meu, şi eu voi fi Dumnezeul tău'? Şi n-ai citit tu pasajul din Scripturi în care se spune: 'El îşi coboară privirea peste oameni, şi dacă vreunul dintre ei ar zice: Eu am păcătuit şi am pervertit ceea ce era bun, şi asta nu mi-a folosit, atunci Dumnezeu va elibera din întuneric sufletul acestui om, iar acesta va vedea lumina'?” Atunci Ezra l-a găsit pe Dumnezeu, şi sufletul lui a fost împăcat. Mai târziu, în asociere cu un bogat prozelit grec, acest iudeu a clădit prima biserică creştină din Siracuza.

130:8.3 (1440.3) Ei nu s-au oprit decât o zi în Messina, dar a fost de ajuns pentru a schimba viaţa unui băietan, un vânzător de fructe; Iisus a cumpărat de la el fructe şi, la rândul său, l-a hrănit cu pâinea vieţii. Băiatul nu a uitat niciodată cuvintele şi bunătatea privirii lui Iisus care le însoţea atunci când Iisus şi-a pus mâna pe umărul lui şi i-a spus: „Adio, băiete, să ai mult curaj până ce vei ajunge la vârsta bărbăţiei; după ce ai hrănit corpul, învaţă şi cum să hrăneşti sufletul. Tatăl meu ceresc va fi cu tine şi va merge înaintea ta.” Băiatul a devenit un adept al religiei mithriace şi, mai târziu, s-a convertit la credinţa creştină.

130:8.4 (1440.4) În cele din urmă, ei au ajuns la Neapole şi au avut sentimentul că nu erau departe de destinaţia lor, Roma. La Neapole, Gonod avusese de încheiat multe afaceri; în afară de momentele în care Iisus era solicitat ca tălmaci, Ganid şi el însuşi îşi petreceau clipele lor de răgaz vizitând şi explorând oraşul. Ganid devenea expert în a-i descoperi pe cei care păreau să aibă nevoie de ajutor. Ei au găsit multă sărăcie în acest oraş şi au dat mult de pomană, dar Ganid n-a înţeles niciodată sensul cuvintelor lui Iisus atunci când l-a văzut dând unui cerşetor de pe stradă o monedă şi a refuzat să se oprească şi să-l consoleze pe om. Iisus a zis: „De ce să vorbeşti în van unuia care este incapabil să priceapă semnificaţia a ceea ce zici? Spiritul Tatălui nu poate să instruiască şi să salveze pe cineva inapt pentru filiaţie.” Iisus voia să zică că omul nu avea o minte normală, că îi lipsea aptitudinea de a răspunde la îndrumările spiritului.

130:8.5 (1441.1) La Neapole el nu a avut nici o experienţă însemnată; Iisus şi tânărul bărbat au parcurs oraşul în toate sensurile şi au împărţit încurajări prin multe surâsuri la sute de bărbaţi, de femei şi de copii.

130:8.6 (1441.2) De acolo, ei au apucat-o pe drumul către Roma prin Capua, unde s-au oprit trei zile. Pe Calea Appenină ei au mers către Roma alături de animalele lor de povară, toţi trei fiind dornici să vadă această stăpână a imperiului, cel mai mare oraş din întreaga lume.





Back to Top