CARTEA URANTIA - Capitolul 86. Evoluţia primitivă a religiei

(UF-RUM-001-2004-1)

CARTEA URANTIA   

Parte III: Istoria Urantiei

Capitolul 86. Evoluţia primitivă a religiei



Capitolul 86. Evoluţia primitivă a religiei

86:0.1 (950.1) EVOLUŢIA religiei de la imboldul primitiv de adorare precedentă nu depinde de revelaţie. Funcţionarea normală a minţii umane, sub influenţa celui de-al şaselea şi a celui de-al şaptelea adjutant minte de consacrare universală de spirit, este întru totul suficientă pentru a asigura această dezvoltare.

86:0.2 (950.2) Cea dintâi frică prereligioasă pe care oamenii au avut-o faţă de forţele naturii devine progresiv religioasă pe măsură ce natura a fost treptat personalizată, spiritualizată şi în final deificată în conştiinţa omenească. Religiile de tip primitiv erau aşadar o consecinţă a minţii animal în evoluţie după ce conceptele supranaturalului au pătruns într-un asemenea minte.

1. Hazardul: şansa şi neşansa

86:1.1 (950.3) Pe lângă nevoia naturală de adorare, religia evolutivă primitivă şi-a avut rădăcinile originare în experienţa umană a hazardului - ceea ce voi numiţi şansă, evenimentele obişnuite. Omul primitiv vâna pentru a se hrăni. Rezultatele vânătorii sunt în mod necesar variabile, şi aceasta dă naştere sigură experienţelor pe care oamenii le interpretează ca şansă şi ca neşansă. Neşansa era un factor important în viaţa bărbaţilor şi a femeilor care trăiau la limita nesigură a unei existenţe precare şi istovitoare.

86:1.2 (950.4) Orizontul intelectual limitat al sălbaticilor concentrează în aşa fel atenţia lor asupra hazardului încât şansa devine un factor constant în viaţa lor. Urantienii primitivi luptau pentru a trăi, şi nu pentru un nivel de viaţă. Ei trăiau o viaţă plină de primejdii, în care hazardul juca un rol important. Teama constantă de o calamitate necunoscută şi invizibilă plana deasupra acestor sălbatici ca un nor de disperare care eclipsa toate plăcerile; ei trăiau cu spaima constantă de a nu comite vreo faptă care să poarte ghinion. Sălbaticii superstiţioşi se temeau întotdeauna de o serie de întâmplări fericite; ei considerau această soartă favorabilă ca anunţând unele dintre calamităţi.

86:1.3 (950.5) Această groază mereu prezentă de neşansă era paralizantă. De ce să trudeşti din greu şi să recoltezi ghinioane - să dai ceva pe nimic - când ai putea să te laşi purtat şi să ai cumva-cumva parte de şansă - să obţii ceva pe nimic? Oamenii necugetaţi au uitat şansa bună - ei au considerat-o ca pe un dat - dar ei îşi amintesc cu durere de neşansele lor.

86:1.4 (950.6) Oamenii primitivi trăiau în incertitudine şi în spaima constantă de hazard - de neşansă. Viaţa era un pasionant joc al hazardului; existenţa era o chestiune de şansă. Nu e de mirare faptul că oamenii parţial civilizaţi mai cred în şansă, şi manifestă un o reminiscenţă a predispoziţiei pentru jocurile de noroc. Oamenii primitivi oscilau între două puternice interese: patima de a obţine ceva pentru nimic, şi teama de a da ceva pe nimic. Iar acest joc al hazardului existenţei era interesul major şi fascinaţia supremă a minţii sălbaticului primitiv.

86:1.5 (951.1) Mai târziu, crescătorii de turme au avut acelaşi punct de vedere asupra hazardului şi al şansei, în vreme ce, şi mai târziu, agricultorii au luat din ce în ce mai mult la cunoştinţă că recoltele sufereau influenţa imediată a unui mare număr de factori asupra cărora controlul omului era slab sau inexistent. Ţăranii se pomeneau victime ale secetei, ale inundaţiilor, ale grindinii, ale furtunilor, ale insectelor şi ale bolilor parazitare, precum şi ale căldurii şi frigului. Din moment ce toate aceste influenţe afectau prosperitatea individuală, ele erau considerate ca întâmplări favorabile sau nefavorabile.

86:1.6 (951.2) Această noţiune a hazardului şi a şansei a impregnat puternic filozofiile tuturor popoarelor antichităţii. Chiar şi într-o epocă recentă, în Înţelepciunea lui Solomon se zice: „Am revenit şi am văzut că cursa nu este pentru cei sprinteni, nici bătălia pentru cei tari, nici pâinea pentru cei înţelepţi, nici bogăţia pentru cei înţelegători, nici favoarea pentru cei pricepuţi; pentru că destinul şi hazardul îi atinge pe toţi, căci omul nu-şi cunoaşte soarta; aşa cum peştii sunt prinşi în plasa rea şi păsările prinse într-un laţ, la fel şi oamenii sunt prinşi în laţul ceasului rău atunci când cade deodată peste ei”.

2. Personificarea hazardului

86:2.1 (951.3) Neliniştea este starea naturală a minţii sălbaticului. Când bărbaţii şi femeile cad victime unei îngrijorări exagerate, ei revin pur şi simplu la starea naturală a strămoşilor lor îndepărtaţi. Când neliniştea devine realmente dureroasă, ea inhibă activitatea şi provoacă infailibil schimbări evolutive şi adaptări biologice. Durerea şi suferinţa sunt esenţiale evoluţiei progresive.

86:2.2 (951.4) Lupta pentru viaţă este atât de dureroasă încât, chiar şi astăzi, anumite triburi înapoiate urlă şi se vaită la fiecare nou răsărit de soare. Omul primitiv se întreba constant: 'Cine mă chinuieşte?'. Negăsind o sursă materială acestor nenorociri, el şi-a fixat explicaţiile asupra spiritelor. Religia s-a născut astfel din frica de mister, din teama respectuoasă de invizibil şi din groaza de necunoscut. Frica de natură a devenit deci un factor în lupta pentru existenţă, mai întâi din cauza hazardului, şi apoi din cauza misterului.

86:2.3 (951.5) Mintea primitivă era logică, dar conţinea puţine idei susceptibile de a se asocia în mod inteligent; mintea sălbaticului era necultivată şi în întregime deloc sofisticată. Dacă un eveniment urma după altul, sălbaticul le atribuia relaţia de la cauză la efect. Ceea ce omul civilizat consideră ca fiind superstiţie, la sălbatic nu era decât pură ignoranţă. Omenirea a fost lentă în a învăţa că nu există în mod necesar raporturi între proiecte şi rezultate. Fiinţele umane tocmai încep singure să înţeleagă că reacţiile existenţei apăreau între acţiuni şi consecinţele lor. Sălbaticul se străduieşte să personalizeze tot ceea ce este intangibil şi abstract; acesta este modul în care natura şi hazardul au fost amândouă personalizate în calitate de fantome (spirite), iar mai târziu în calitate de zei.

86:2.4 (951.6) Oamenii au o tendinţă naturală de a crede în ceea ce ei socoteau preferabil pentru ei, în ceea ce reprezintă interesul lor imediat sau îndepărtat; interesul egoist întunecă în mare măsură logica. Ceea ce diferenţiază mintea sălbaticului de cel al omului civilizat priveşte mai mult conţinutul decât natura, mai mult gradul decât calitatea.

86:2.5 (951.7) Dar a continua să se atribuie cauzelor supranaturale lucrurile greu de înţeles, nu reprezintă nimic mai mult decât o manieră leneşă şi comodă de a evita toate formele de muncă intelectuală obositoare. Norocul este pur şi simplu un termen născocit pentru a acoperi inexplicabilul în orice epocă a existenţei umane; el desemnează fenomenele pe care oamenii sunt incapabili sau puţin dornici să le pătrundă sensul. Hazardul este un cuvânt care semnifică că omul este prea ignorant sau prea indolent pentru a determina cauzele. Oamenii nu consideră un eveniment natural ca fiind un accident sau o nenorocire decât dacă ei sunt lipsiţi de curiozitate şi de imaginaţie, decât dacă rasei lor îi lipseşte iniţiativa şi spiritul de aventură. Explorarea fenomenelor vieţii distruge mai devreme sau mai târziu credinţa oamenilor în hazard, în şansă, în noroc şi în pretinsele accidente; ele substituie un univers al legii şi al ordinii, unde toate efectele sunt precedate de cauze definite. Frica de existenţă este astfel înlocuită de bucuria de a trăi.

86:2.6 (952.1) Sălbaticii considerau toată natura ca fiind vie, ca fiind posedată de ceva. Civilizaţii încă mai dau o lovitură de picior obiectelor neînsufleţite care se pun în calea lor şi încă mai le blestemă pe cele de care se izbesc; oamenii primitivi nu considerau niciodată ceva ca accidental; pentru ei, totul era întotdeauna intenţional. Pentru primitivi, domeniul soartei, funcţiunea norocului, lumea spiritelor, erau toate la fel de neorganizate şi dirijate la nimereală ca şi societatea primitivă. Ei considerau norocul ca o reacţie a capriciului şi a fanteziilor lumii spiritelor, şi mai târziu ca o toană a zeilor.

86:2.7 (952.2) Însă nu toate religiile s-au dezvoltat plecând de la animism. Şi alte concepte ale supranaturalului erau contemporane cu animismul, şi aceste credinţe au condus, de asemenea, la adoraţie. Naturalismul nu este o religie - el este născut din religie.

3. Moartea — inexplicabilul

86:3.1 (952.3) Moartea era pentru oamenii în evoluţie şocul suprem, cea mai tulburătoare combinaţie de hazard şi de mister. Nu sanctitatea vieţii, ci şocul morţii a inspirat frica şi a întreţinut astfel în mod eficient religia. La popoarele sălbatice, moartea se datora în general violenţei, astfel încât moartea neviolentă devenea tot mai mult un mister. Moartea ca final natural şi aşteptat al vieţii nu era clară în conştiinţa oamenilor primitivi. Oamenilor le-au trebuit epoci de-a rândul pentru a înţelege că ea este inevitabilă.

86:3.2 (952.4) Oamenii primitivi acceptau viaţa ca pe un fapt, în timp ce considerau moartea ca pe o calamitate. Toate rasele au legendele lor despre oameni care nu sunt morţi, tradiţie reziduală a comportamentului iniţial faţă de moarte. Exista deja, în mintea omenească, un concept nebulos al unei lumi a spiritelor vagi şi neorganizate, despre un domeniu de unde provenea tot ceea ce este inexplicabil în viaţa omenească; la lunga listă a fenomenelor neexplicate se adăuga şi moartea.

86:3.3 (952.5) S-a crezut mai întâi că toate bolile omeneşti şi moartea naturală erau datorate influenţelor spiritelor. Chiar şi în epoca actuală, unele rase civilizate consideră că bolile au fost produse de către „inamic” şi contează pe ceremoniile religioase pentru a efectua vindecarea. Sistemele teologice mai recente şi mai complexe mai atribuie încă moartea acţiunii lumii spiritelor; tot acest ansamblu a condus la asemenea doctrine precum păcatul originar şi căderea omului.

86:3.4 (952.6) Luarea la cunoştinţă a neputinţei lor înaintea puternicelor forţe ale naturii, precum şi recunoaşterea slăbiciunii umane în faţa calamităţilor bolii şi ale morţii, sunt cele care i-au împins pe sălbatici să caute ajutorul în apropierea lumii supramateriale, pe care ei o întrevedeau ca sursă a acestor misterioase vicisitudini ale vieţii.

4. Conceptul de supravieţuire după moarte

86:4.1 (952.7) Conceptul unei faze supramateriale a personalităţii muritoare s-a născut din asocierea inconştientă şi pur accidentală a evenimentelor vieţii cotidiene, la care s-a adăugat visarea fantomelor. Când mai mulţi membri ai tribului unui şef răposat îl visau simultan, acest lucru părea să constituie o dovadă convingătoare că vechiul şef a revenit realmente sub o anumită formă. Toate acestea erau foarte reale pentru sălbatici; după astfel de vise, ei se trezeau scăldaţi de sudoare, tremurând şi ţipând.

86:4.2 (953.1) Originea onirică a credinţei într-o existenţă viitoare explică tendinţa dintotdeauna de a imagina lucruri invizibile în termeni de lucruri vizibile. Noul concept de viaţă viitoare ca fantomă de vis a început curând să servească ca leac eficient împotriva fricii de moarte, asociată instinctului biologic de conservare.

86:4.3 (953.2) Oamenii primitivi erau mult preocupaţi şi de respiraţia lor, în special în climatele reci, unde ei observau un abur atunci când expirau. Suflul vieţii a fost considerat ca fiind unicul fenomen care diferenţia pe cei vii de cei morţi. Sălbaticul ştia că suflul său putea să-i părăsească corpul; visele, în care el făcea tot felul de lucruri bizare în timp ce era adormit, l-au convins că fiinţa umană comporta un element imaterial. Ideea cea mai primitivă privitoare la sufletul uman a fost fantoma, ea fiind provenită din sistemul de idei relativ la vise şi la respiraţie.

86:4.4 (953.3) Sălbaticul a sfârşit prin a concepe că el era o fiinţă dublă - corp şi suflu. Suflul fără de trup era egal cu un spirit, cu o fantomă. Cu toate că spiritele sau fantomele au avut categoric o origine umană, ele erau considerate ca supraumane. Această credinţă în existenţa spiritelor neîntrupate părea să explice evenimentele neobişnuite, pe cele extraordinare, cele excepţionale şi cele inexplicabile.

86:4.5 (953.4) Doctrina primitivă a supravieţuirii după moarte nu era în mod necesar o credinţă în nemurire. Fiinţele care nu ştiau să numere mai departe de douăzeci, ar putea concepe cu dificultate infinitul şi eternitatea; ele se gândeau mai degrabă la încarnări repetate.

86:4.6 (953.5) Rasa portocalie era în special orientată către credinţe în transmigraţie şi în reîncarnare. Ideea de reîncarnare a luat naştere în observarea asemănărilor de ereditate şi de caractere dintre descendenţi şi predecesorii lor. Obiceiul de a-i numi pe copii după bunicii lor şi după alţi străbuni se datora credinţei în reîncarnare. Unele rase mai recente credeau că oamenii mureau de la trei până la şapte ori. Această credinţă (rămăşiţă a învăţăturilor lui Adam privitoare la lumile de locuinţe), precum şi multe alte vestigii de religie revelată, se pot regăsi printre doctrinele, de altfel absurde, ale barbarilor secolului al douăzecilea.

86:4.7 (953.6) Oamenii primitivi nu nutreau nici o idee de infern, nici de pedepse viitoare. Sălbaticii îşi imaginau viaţa de după moarte exact ca şi viaţa prezentă, dar cu mai puţină neşansă. Mai târziu, s-a conceput un destin separat pentru fantomele bune şi pentru fantomele rele - cerul şi infernul. Membri multor rase primitive credeau că omul debuta în viaţa viitoare exact în starea în care părăsise viaţa prezentă; aceasta pentru că ideea de a deveni bătrâni şi ramoliţi nu le surâdea. Oamenii vârstnici preferau mai degrabă să fie omorâţi înainte de a deveni prea neputincioşi.

86:4.8 (953.7) Aproape toate grupurile aveau idei diferite asupra destinului sufletului-fantomă. Grecii credeau că oamenii slabi trebuie să aibă suflete slabe; ei au inventat deci Hadesul ca loc potrivit pentru a primi aceste suflete plăpânde. Ei presupuneau şi că aceste specimene plăpânde aveau umbre mai mici. Primii andiţi au crezut că fantomele lor se reîntorceau în ţinutul natal al strămoşilor lor. Chinezii şi egiptenii credeau cândva că sufletul şi trupul rămâneau legate. Aceasta i-a făcut pe egipteni să construiască cu grijă mormintele şi să se străduiască să conserve trupurile. Chiar şi popoarele moderne au căutat să evite descompunerea morţilor. Evreii au născocit că o fantomă, replica individului, cobora în Sheol, şi nu putea reveni în ţinuturile celor vii. Ei au făcut efectiv acest progres important în doctrina evoluţiei sufletului.

5. Conceptul de suflet fantomă

86:5.1 (953.8) Partea nematerială a omului a fost variabil numită fantomă, spirit, umbră, spectru, şi mai recent, suflet. În visele omului primitiv, sufletul era dublul său; el se asemăna întocmai cu muritorul însuşi, doar că el nu era sensibil la atingere. Credinţa în dubluri, văzute în vis, a condus direct la noţiunea că toate lucrurile însufleţite şi neînsufleţite au un suflet ca şi oamenii. Acest concept a tins multă vreme să perpetueze credinţa în spiritele naturii. Eschimoşii încă îşi mai închipuie că toate lucrurile naturii au un spirit.

86:5.2 (954.1) Sufletul fantomă putea să fie auzit şi văzut, dar nu şi să fie atins. Viaţa de vis a rasei a dezvoltat şi a extins treptat activităţile lumii evoluânde a spiritelor, până într-acolo încât moartea a fost în cele din urmă considerată ca fiind faptul de „a-şi da sufletul”. Toate triburile primitive, în afară de cele care abia depăşeau animalele, au format concepte de suflet. Pe măsură ce civilizaţia avansează, aceste concepte superstiţioase sunt distruse, şi omul depinde în întregime de revelaţia şi de experienţa religioasă personală pentru a-şi face o nouă idee despre suflet în calitate de creaţie combinată a minţii uman cunoscător de Dumnezeu şi a spiritului divin care îl locuieşte, Ajustorul Gândirii.

86:5.3 (954.2) Muritorii primitivi nu au reuşit în general să deosebească noţiunea de un spirit interior de aceea a unui suflet de natură evolutivă. Exista o mare confuzie, la sălbatici, asupra chestiunii de a şti dacă sufletul era născut în corp sau dacă era un agent exterior în posesiunea corpului. Absenţa gândirii raţionale în prezenţa perplexităţii explică inconsistenţele grosolane ale punctelor de vedere ale sălbaticilor asupra sufletelor, fantomelor şi spiritelor.

86:5.4 (954.3) S-a crezut că sufletul era legat de corp la fel ca parfumul de floare. Anticii credeau că sufletul putea să părăsească corpul pe diferite căi:

86:5.5 (954.4) 1. Leşinul obişnuit sau temporar.

86:5.6 (954.5) 2. Somnul, visul natural.

86:5.7 (954.6) 3. Coma şi inconştienţa asociate cu bolile şi cu accidentele.

86:5.8 (954.7) 4. Moartea, dispariţia definitivă.

86:5.9 (954.8) Sălbaticii considerau strănutul ca tentative eşuate ale sufletului de a scăpa din corp. Fiind treaz şi în gardă, corpul era apt să contracareze încercarea de scăpare a sufletului. Mai târziu, strănutul era însoţit întotdeauna de o formulă religioasă cum ar fi „Dumnezeu să vă binecuvânteze”.

86:5.10 (954.9) Devreme în evoluţie, s-a considerat somnul ca dovedind că sufletul fantomă putea să lipsească din corp, şi se credea că el putea fi rechemat zicând sau strigând numele celui ce dormea. În alte forme de inconştienţă, se credea că sufletul era mai departe, căutând poate să evadeze pentru totdeauna - moartea iminentă. Visele erau privite ca experienţe ale sufletului pe durata somnului, în timpul absenţei lui temporare din corp. Sălbaticii socoteau că visele lor sunt tot atât de reale ca şi orice altă parte a experienţei lor de veghe. Anticii au prins obiceiul de a-i trezi treptat pe cei ce dormeau, pentru a-i da sufletului timp să se reintegreze în corp.

86:5.11 (954.10) De-a lungul timpurilor, oamenii au fost stăpâniţi de o teamă respectuoasă înaintea căderii nopţii, şi evreii nu făceau excepţie. Ei credeau sincer că Dumnezeu le vorbea în vise, în ciuda poruncilor lui Moise opuse acestei idei. Moise avea dreptate, căci visele obişnuite nu sunt metoda folosită de personalităţile lumii spirituale atunci când ele caută să comunice cu fiinţele materiale.

86:5.12 (954.11) Anticii credeau că sufletele puteau să intre în animale sau chiar în obiecte neînsufleţite. Această credinţă în identificarea cu animalele a culminat în ideea de vârcolaci. O persoană putea să fie, ziua, un cetăţean respectabil, însă, când adormea, sufletul ei putea să intre într-un lup sau în vreun alt animal şi să hoinărească săvârşind jafuri nocturne.

86:5.13 (955.1) Oamenii primitivi credeau că sufletul era legat de respiraţie şi că se puteau comunica sau transmite calităţile lui prin suflu. Un şef curajos obişnuia să sufle pe un copil nou născut pentru a-i conferi darul vitejiei. La creştinii primitivi, ceremonia dăruirii Duhului Sfânt era însoţită de un suflat asupra candidaţilor. Psalmistul a zis: „Cerurile au fost făcute de cuvântul Domnului, şi toată oastea lor de către suflarea gurii sale.” Multă vreme, fiii cei mari au păstrat obiceiul, de a încerca să prindă ultima suflare a tatălui lor muribund.

86:5.14 (955.2) Umbra a ajuns, mai târziu, să fie de temut şi respectată din acelaşi motiv ca şi în cazul suflării. Propria imagine reflectată în apă a fost, de asemenea, considerată uneori ca fiind dovada dualităţii fiinţei, iar oglinzile au fost privite cu o teamă superstiţioasă. Chiar şi astăzi, mulţi civilizaţi întorc oglinda cu faţa la perete în caz de deces. Câteva triburi înapoiate mai cred încă că portretele, desenele, modelele sau imaginile, îndepărtează sufletul sau o parte a sufletului, şi în consecinţă realizarea lor este interzisă.

86:5.15 (955.3) S-a crezut în general că sufletul se identifica cu suflul, dar diverse popoare l-au situat şi în cap, în păr, în inimă, în ficat, în sânge şi în grăsime. „Sângele lui Abel strigând din pământ” exprimă credinţa de altădată în prezenţa sufletului-fantomă în sânge. Învăţăturile semiţilor ziceau că sufletul era localizat în grăsimea corpului, şi, la mulţi dintre ei, consumarea grăsimii animale era tabu. Vânătorii de capete, precum şi jupuitorii de scalpuri, căutau să captureze sufletul inamicilor lor. Mai recent, ochii au fost consideraţi ca fiind ferestrele sufletului.

86:5.16 (955.4) Adepţii doctrinei conform căreia existau trei sau patru suflete credeau că pierderea unuia dintre ele însemna nelinişte, pierderea a două, boală şi pierderea a trei, moartea. După ei, un suflet trăia în suflare, unul în cap, unul în păr, şi unul în inimă. Ei îi sfătuiau pe bolnavi să se plimbe în aer liber, în speranţa de a-şi recăpăta sufletele lor rătăcite. Se presupunea că cei mai mari vraci schimbau sufletul bolnav al unei persoane bolnave cu un suflet nou, 'noua naştere'.

86:5.17 (955.5) Copiii lui Badonan au dezvoltat o credinţă în două suflete, respiraţia şi umbra. Primele rase nodite socoteau că omul era constituit din două persoane, sufletul şi corpul. Această filozofie a existenţei umane s-a reflectat mai târziu în punctul de vedere grec. Grecii înşişi credeau în existenţa a trei suflete, cel vegetativ situat în stomac, cel animal în inimă şi cel intelectual în cap. Eschimoşii cred că omul este compus din trei părţi: corpul, sufletul şi numele.

6. Mediul spiritelor fantome

86:6.1 (955.6) Omul a moştenit un mediu înconjurător natural, a dobândit un mediu social, şi a imaginat un mediu spectral. Oamenii au reacţionat la mediul lor natural prin formarea Statelor, faţă de mediul lor social prin întemeierea căminelor, şi faţă de mediul lor iluzoriu de fantome prin instituirea Bisericilor.

86:6.2 (955.7) Foarte devreme în istoria omenirii, credinţa în realităţile lumii imaginare a fantomelor şi a spiritelor a fost universală, şi această lume a spiritelor de curând imaginată a devenit o putere în societatea primitivă. Viaţa mentală şi morală a întregii omeniri a fost definitiv modificată de apariţia acestui factor nou în gândurile şi în faptele oamenilor.

86:6.3 (955.8) Pe această bază majoră de ignoranţă şi de iluzie, frica omenească a acumulat toate superstiţiile şi religiile ulterioare ale popoarelor primitive. Aceasta a fost unica religie omenească până la epoca revelaţiei, şi numeroase rase din lumea de azi nu mai posedă decât această religie evolutivă sumară.

86:6.4 (955.9) Pe măsură ce evoluţia a progresat, norocul a fost asociat cu spiritele bune, iar nenorocul cu spiritele rele. Disconfortul unei adaptări forţate la un mediu înconjurător schimbător a fost considerat ca o neşansă, o nemulţumire a spiritelor fantomă. Oamenii primitivi au dat lent naştere religiei din impulsul lor înnăscut de a adora, şi din greşita lor concepere a hazardului. Oamenii civilizaţi stabilesc planuri de asigurări pentru a învinge aceste întâmplări ale hazardului. Ştiinţa modernă înlocuieşte spiritele fictive şi zeii capricioşi printr-un actuar care realizează calcule matematice.

86:6.5 (956.1) Fiecare generaţie care trece surâde înaintea superstiţiilor stupide ale predecesorilor ei, în vreme ce continuă să menţină sofismele gândirii şi ale adorării, care vor face să surâdă la rândul lor posteritatea mai iluminată.

86:6.6 (956.2) Dar, în cele din urmă, mintea oamenilor primitivi a fost ocupat de idei care depăşeau toate impulsurile lor biologice naturale. Omul a fost, în final, pe punctul de a dezvolta o artă a trăirii bazată pe ceva mai mult decât reacţia la stimulii materiali. S-a asistat la debuturile unei politici de viaţă care comporta o filozofie primitivă. Un criteriu al vieţii supranaturale era pe punctul de a se ivi. Într-adevăr, dacă spiritul fantomă aducea ghinionul când era furios şi soarta bună când era mulţumit, acest lucru a dus la o reglementare subsecventă a conduitei umane. Conceptul de bine şi de rău a apărut în sfârşit prin evoluţie, şi toate acestea s-au întâmplat cu mult înaintea oricărei epoci a unei revelaţii pe pământ.

86:6.7 (956.3) Odată cu ivirea acestor concepte, a început lupta lungă şi epuizantă pentru a domoli spiritele întotdeauna nemulţumite, sclavia servilă faţă de frica religioasă evolutivă, interminabila risipă de eforturi omeneşti pentru morminte, pentru temple, pentru sacrificii şi pentru preoţii. Preţul de plătit a fost înfricoşător şi teribil, însă a meritat tot ceea ce a costat, deoarece, datorită lui, oamenii au atins o conştiinţă naturală a binelui şi a răului relative; etica omenească se născuse!

7. Funcţia religiei primitive

86:7.1 (956.4) Sălbaticul avea nevoie de o asigurare; el a plătit deci de bună voie tributurile lui împovărătoare de frică, de superstiţie, de groază, şi de daruri către preoţi, pentru poliţa lui de asigurare magică contra ghinionului. Religia primitivă consta pur şi simplu în prime de asigurare contra pericolelor pădurii. Oamenii civilizaţi plăteau prime de asigurare contra accidentelor din industrie şi a riscurilor modului de viaţă modern.

86:7.2 (956.5) Societatea contemporană îndepărtează chestiunile privitoare la asigurare de domeniul preoţilor şi al religiei, şi le plasează în domeniul economic. Religia se ocupă din ce în ce mai mult de asigurarea vieţii de dincolo de mormânt. Oamenii moderni, cel puţin aceia care gândesc, au încetat să mai plătească tributuri zadarnice în ideea de a controla şansa. Religia se înalţă încet-încet la nivele filozofice superioare, în contrast cu funcţiunea ei străveche de plan de asigurare împotriva neşansei.

86:7.3 (956.6) Totuşi, aceste idei antice asupra religiei au împiedicat oamenii să devină fatalişti şi pesimişti fără speranţă; ei au crezut că puteau cel puţin să facă ceva pentru a influenţa destinul. Religia fricii de fantome a gravat în memoria oamenilor faptul că ei trebuie să-şi pună în ordine conduita, că exista o lume supramaterială care controla destinul uman.

86:7.4 (956.7) Rasele civilizate moderne încep doar astăzi să iasă din frica care le-a făcut să explice şansa şi inegalităţile curente ale existenţei prin acţiunea fantomelor. Omenirea se emancipează de povara explicaţiei neşansei prin spiritele-fantomă. Dar, în acelaşi timp în care oamenii renunţă la doctrina eronată a vicisitudinilor vieţii cauzate de spirite, ei au dat dovadă de o surprinzătoare bunăvoinţă în a admite o învăţătură aproape tot atât de falsă, care îi invită să atribuie toate inegalităţile umane greşitelor adaptări politice, nedreptăţilor sociale şi concurenţei industriale. Totuşi, nişte legi noi, o filantropie sporită şi mai multă reorganizare industrială, oricât de bune ar fi în ele însele, nu vor remedia nici faptele naşterii, nici accidentele vieţii. Doar înţelegerea faptelor, precum şi înţeleapta lor manipulare în cadrul legilor naturale, vor permite oamenilor să obţină ceea ce vor şi să evite ceea ce nu vor. Cunoaşterea ştiinţifică, conducând la acţiunea ştiinţifică, este singurul antidot contra bolilor numite accidentale.

86:7.5 (957.1) Industria, războiul, sclavia şi guvernarea civilă s-au ivit ca răspuns la evoluţia socială a omului în mediul său natural. Religia a apărut şi ea ca răspuns la mediul iluzoriu al lumii imaginare a spiritelor. Religia a fost o dezvoltare evolutivă a conservării de sine, şi a funcţionat, în ciuda lipsei ei totale de logică, precum şi a concepţiei eronate care i-a dat naştere.

86:7.6 (957.2) Prin puternica şi prin impresionanta forţă a falsei frici, religia primitivă a pregătit mintea umană pentru manifestarea unei forţe spirituale autentice, de origine supranaturală, care este Ajustorul Gândirii. Şi, de atunci, Ajustorii divini au trudit mereu ca să transmute frica de Dumnezeu în iubire de Dumnezeu. Evoluţia este probabil lentă, însă ea este infailibil eficientă.

86:7.7 (957.3) [Prezentat de o Stea de Seară din Nebadon.]





Back to Top