CARTEA URANTIA - Capitolul 4. Relaţiile lui Dumnezeu cu universul

(UF-RUM-001-2004-1)

CARTEA URANTIA   

Parte I: Universul Central şi Supraunversuriles

Capitolul 4. Relaţiile lui Dumnezeu cu universul



Capitolul 4. Relaţiile lui Dumnezeu cu universul

4:0.1 (54.1) RELATIV la fenomenele materiale, intelectuale şi spirituale ale universului de universuri Tatăl Universal are un plan etern, pe care îl pune constant în practică. Dumnezeu a creat universurile din voia sa liberă şi suverană, şi el le-a creat în acord cu ţelul său veşnic şi infinit înţelept. Cu excepţia Deităţii Paradisului şi a asociaţilor lor cei mai elevaţi, ne îndoim că este cineva care să ştie cu adevărat multe lucruri despre planul etern al lui Dumnezeu. Chiar şi cetăţenii sus puşi din Paradis au opinii foarte diverse asupra naturii ţelului etern al Deităţilor.

4:0.2 (54.2) Se poate deduce cu uşurinţă că prin crearea universului central perfect al Havonei ţelul era pur şi simplu satisfacerea naturii divine. Havona poate servi ca creaţie model pentru toate celelalte universuri şi ca şcoală de ucenicie finală pentru pelerinii timpului în drumul lor către Paradis. Cu toate acestea, o astfel de creaţie celestă trebuie să existe iniţial pentru plăcerea şi satisfacţia Creatorilor perfecţi şi infiniţi.

4:0.3 (54.3) Uimitorul plan de perfecţionare a muritorilor evolutivi şi, după ce au atins Paradisul şi Corpul Finalităţii, de asigurare a unei instruiri suplimentare în vederea unor lucrări viitoare nedezvăluite, pare să fie, în prezent, de cel mai mare interes pentru cele şapte universuri cu numeroasele lor subdiviziuni. Însă acest plan de ascensiune pentru spiritualizarea şi instruirea muritorilor din timp şi spaţiu nu este deloc ocupaţia exclusivă a inteligenţelor universale. Într-adevăr, există numeroase alte activităţii captivante care ocupă timpul şi înrolează energiile oştirilor cereşti.

1. Atitudinea Tatălui în univers

4:1.1 (54.4) De-a lungul epocilor, locuitorii Urantiei au înţeles greşit providenţa lui Dumnezeu. Există un plan providenţial divin pentru lumea voastră, însă acesta nu este ajutorul pueril, arbitrar şi material, după cum şi l-au închipuit numeroşi muritori. Providenţa lui Dumnezeu constă din activităţile împletite ale fiinţelor celeste şi ale spiritelor divine care, în armonie cu legea cosmică, trudesc fără încetare pentru onoarea lui Dumnezeu şi pentru progresul spiritual al copiilor săi din univers.

4:1.2 (54.5) Oare nu puteţi voi avansa, în ceea ce priveşte conceptul vostru asupra manierei lui Dumnezeu de a se purta cu oamenii, până la acel nivel la care să recunoaşteţi că progres este parola universului? Vreme de îndelungate epoci, rasa umană a luptat pentru a atinge statutul ei prezent. De-a lungul tuturor acestor milenii, Providenţa lucra la planul evoluţiei progresive. Cele două idei nu sunt opuse în practică, ci doar în conceptele eronate ale omului. Providenţa divină nu se ridică niciodată contra adevăratului progres uman temporal sau spiritual. Providenţa este întotdeauna în conformitate cu natura perfectă şi invariantă a Legiuitorului suprem.

4:1.3 (55.1) ”Dumnezeu este statornic” şi „toate poruncile sale sunt juste”. „Fidelitatea sa este stabilită tocmai din ceruri.” „O, Doamne, cuvântul tău este fixat pentru totdeauna în ceruri. Statornicia ta atinge toate generaţiile. Tu ai instaurat pământul şi el rămâne.” „ El este un Creator fidel.”

4:1.4 (55.2) Nu există limitări pentru forţele şi personalităţile de care se poate servi Tatăl pentru a face să i se urmeze planul şi a susţine pe creaturile sale. „Dumnezeul etern este refugiul nostru, şi dedesubt sunt braţele eterne „ „Cel care locuieşte în sălaşul tainic al Preaînaltului va rămâne în umbra Atotputernicului.” „Luaţi seama, niciodată cel care ne ocroteşte nu va adormi sau aţipi.” „Noi ştim că toate lucrurile lucrează împreună pentru binele celor care îl iubesc pe Dumnezeu,” „căci ochii Domnului sunt ţinuţi asupra celor drepţi şi urechile sale sunt deschise rugăciunilor lor.”

4:1.5 (55.3) Dumnezeu susţine „toate lucrurile prin cuvântul puterii sale.” Şi, când noi lumi se nasc, el „îşi trimite Fiii, şi ele sunt create.” Nu numai că Dumnezeu le creează, dar şi „le păstrează pe toate”. Dumnezeu susţine constant toate lucrurile materiale şi toate fiinţele spirituale. Universurile sunt stabile pe veci. Există stabilitate în mijlocul unei aparente instabilităţi. Există o ordine şi o siguranţă subiacente în mijlocul frământărilor de energie şi al cataclismelor fizice de pe tărâmurile stelare.

4:1.6 (55.4) Tatăl Universal nu s-a retras de la conducerea universului. El nu este o Deitate inactivă. Dacă Dumnezeu ar renunţa să mai fie susţinătorul prezent al întregii creaţii, imediat s-ar produce o prăbuşire universală. În afară de Dumnezeu, nu ar mai fi nici un lucru ca realitatea. În chiar momentul acesta, ca şi de-a lungul vremurilor îndepărtate ale trecutului şi în eternul viitor, Dumnezeu îşi continuă în rolul său de sprijin. Îmbrăţişarea divină cuprinde întregul cerc al eternităţii. Universul nu este întors ca un mecanism de ceas, care merge cât merge şi apoi se opreşte. Toate lucrurile sunt în mod constant reînnoite. Tatăl iradiază fără încetare energie, lumină şi viaţă. Lucrarea lui Dumnezeu este atât materială, cât şi spirituală. „El se întinde la nordul peste spaţiul gol şi atârnă Pământul de neant.”

4:1.7 (55.5) O fiinţă din ordinul meu este capabilă să descopere armonia ultimă şi să detecteze o coordonare adâncă şi de mare întindere în problemele administrative curente ale universului. Numeroase evenimente pe care mintea umană le consideră disparate şi întâmplătoare, îi apar ordonate şi constructive înţelegerii mele, însă sunt foarte multe lucruri care se întâmplă în universuri şi pe care nu le înţeleg pe deplin. Am studiat mult şi sunt mai mult sau mai puţin familiar cu forţele, cu energiile, cu activităţile mentale, cu morontia, cu spiritele şi cu personalităţile recunoscute ale universurilor locale şi ale suprauniversurilor. Am o înţelegere de ansamblu a modului în care operează aceşti agenţi şi aceste personalităţi şi cunosc foarte îndeaproape lucrările inteligenţelor spirituale acreditate ale marelui univers. Cu toată cunoaşterea mea a fenomenelor universale, sunt confruntat în mod constant cu reacţii cosmice pe care nu le pot pătrunde pe deplin. Întâmpin continuu concursuri aparent fortuite de interasocieri de forţe, de energii, de intelecte şi de spirite, pe care nu izbutesc să le explic satisfăcător.

4:1.8 (55.6) Am deplina competenţă de a retrasa şi analiza desfăşurarea oricărui fenomen care rezultă direct din activităţile Tatălui Universal, ale Fiului Etern şi ale Spiritului Infinit şi, într-o mare măsură, ale Insulei Paradisului. Nedumerirea mea este prilejuită de întâlnirea a ceea ce pare a fi desfăşurarea activităţii coordonatelor lor misterioase, cele trei Absolute de potenţialitate. Aceste Absolute par să înlocuiască materia, să transceandă mintea şi să intervină asupra spiritului. Sunt în constant tulburat şi adesea nedumerit de inaptitudinii mele de a înţelege aceste tranzacţii complexe, pe care le atribui prezenţei şi acţiunilor Absolutului Necalificat, ale Absolutului Deităţii şi ale Absolutului Universal.

4:1.9 (56.1) Aceste absolute sunt probabil prezenţele nerevelate cu totul care, afară în univers, în fenomenele de putere spaţială şi în funcţiunile altor supraultimităţi fac să le fie imposibil fizicienilor, filozofilor şi chiar persoanelor religioase să prezică cu certitudine cum vor răspunde fundamentele forţei, ale conceptului sau ale spiritului la necesităţile unei situaţii de realitate complexă care implică ajustări supreme şi valori ultime.

4:1.10 (56.2) Există, de asemenea, o unitate organică în universul timpului şi spaţiului, care pare să susţină întreaga ţesătură a evenimentelor cosmice. Această prezenţă vie a Fiinţei Supreme în evoluţie, această Imanenţă a Incompletului Proiectat, se manifestă inexplicabil din când în când prin ceea ce apare ca fiind o coordonare surprinzător de întâmplătoare a unor evenimente universale care aparent n-au nici o legătură între ele. Aceasta trebuie să fie funcţia Providenţei - tărâmul Fiinţei Supreme şi al Autorului Comun.

4:1.11 (56.3) Eu sunt înclinat să cred că acest vast control, în general de nerecunoscut, al coordonării şi al interasocierii tuturor fazelor şi formelor activităţii universului, este cel care face ca un amestec atât de variat şi aparent atât de disperat de confuz de fenomene fizice, mentale şi spirituale să se desfăşoare atât de infailibil pentru gloria lui Dumnezeu şi pentru binele oamenilor şi al îngerilor.

4:1.12 (56.4) Însă, într-un sens mai larg, „accidentele” aparente ale cosmosului fac fără îndoială parte din epopeea finită a aventurii din spaţio-timp a Infinitului care manipulează veşnic Absoluturile.

2. Dumnezeu şi natura

4:2.1 (56.5) Într-un sens limitat, natura este veşmântul fizic al lui Dumnezeu. Conduita sau acţiunea lui Dumnezeu este condiţionată şi provizoriu modificată de planurile experimentale şi de modelele evolutive ale unui univers local, ale unei constelaţii, ale unui sistem sau ale unei planete. Dumnezeu acţionează în acord cu o lege bine definită, invariantă şi imuabilă, în toată vasta întindere a universului principal. Însă el modifică tiparele acţiunii sale pentru a contribui la coordonarea şi echilibrarea conduitei fiecărui univers, a fiecărei constelaţii, a fiecărui sistem, a fiecărei planete şi a fiecărei personalităţi în acord cu obiectivele, cu ţelurile şi cu planurile locale ale proiectelor finite de dezvoltare evolutivă.

4:2.2 (56.6) Natura, aşa cum o înţeleg muritorii, prezintă deci fundamentul subiacent şi fundalul fundamental ale unei Deităţi invariante şi ale legilor sale imuabile, cu manifestări influenţate de împrejurările locale. Acestea provoacă modificări, fluctuaţii şi răsturnări de situaţii odată cu punerea în aplicare a planurilor, a ţelurilor, a modelelor şi a condiţiilor locale care au fost inaugurate şi executate de forţele şi de personalităţile universului local, ale constelaţiei, ale sistemului şi ale planetei. De exemplu, îndată ce legile lui Dumnezeu au fost decretate pentru Nebadon, ele sunt modificate potrivit planurilor stabilite de Fiul Creator şi de Spiritul Creativ ai acestui univers local. Pe lângă toate acestea, acţiunea acestor legi a fost influenţată mai departe de erorile, de defectele şi de insurecţiile anumitor fiinţe aflate pe planeta voastră şi aparţinând sistemului planetar al Sataniei din care voi faceţi parte.

4:2.3 (56.7) Natura este rezultanta timp-spaţiu a doi factori cosmici: în primul rând, invariabilitatea, perfecţiunea şi rectitudinea Deităţii Paradisului, şi în al doilea rând, planurile experimentale, stângăciei în executare, greşelile insurecţionale, dezvoltarea incompletă şi imperfecţiunea în înţelepciunea creaturilor extraparadisiace, de la cea mai înaltă până la cea mai măruntă. Natura comportă deci un fir al perfecţiunii uniform, imuabil, maiestuos şi minunat, venind din cercul eternităţii. Însă, în fiecare univers, pe fiecare planetă şi în fiecare viaţă individuală, această natură este modificată, condiţionată şi uneori disparată de acţiunile, de erorile şi de neloialităţile creaturilor, ale sistemelor şi ale universurilor evolutive. Trebuie deci ca natura să fie întotdeauna într-o stare schimbătoare şi chiar capricioasă cu toate că, în profunzime, ea este stabilă şi variată în funcţie de procedurile puse în aplicare într-un univers local.

4:2.4 (57.1) Natura este perfecţiunea Paradisului divizată de neplenitudinea, de răul şi de păcatul universurilor nedesăvârşite. Acest coeficient exprimă deci atât perfectul, cât şi parţialul, atât eternul, cât şi temporalul. Evoluţia continuă modifică natura, sporind conţinutul perfecţiunii Paradisului şi reducând conţinutul răului, al erorii şi al disarmoniei realităţii relative.

4:2.5 (57.2) Dumnezeu nu este personal prezent nici în natură, nici în vreo altă forţă a naturii, căci fenomenul naturii este suprapunerea imperfecţiunilor evoluţiei progresive şi, uneori, a consecinţelor unei rebeliunii insurecţionale, peste fundamentele paradisiace ale legii universale a lui Dumnezeu. Aşa cum apare ea pe o lume ca Urantia, natura nu poate fi niciodată expresia adecvată, reprezentarea autentică, portretul fidel al unui Dumnezeu infinit şi perfect înţelept.

4:2.6 (57.3) În lumea voastră, natura reprezintă legile perfecţiunii condiţionate de planurile evolutive ale universului local. Ce parodie este să te închini naturii doar pentru că, într-un sens anume, limitat, ea este impregnată de Dumnezeu; pentru că este o fază a puterii universale, deci divină! Natura este totodată manifestarea proceselor neîncheiate, incomplete, imperfecte ale dezvoltării, ale creşterii şi ale progresului unei experienţe a universului în evoluţie cosmică.

4:2.7 (57.4) Defectele aparente ale lumii naturale nu indică nici un fel de defecte corespondente în caracterul lui Dumnezeu. Aceste imperfecţiuni observate reprezintă mai degrabă timpi de oprire inevitabili în desfăşurarea constantă a spectacolului în care se zugrăveşte infinitul. Aceste întreruperi defectuoase ale continuităţii perfecte sunt tocmai cele care dau posibilitate minţii finite a oamenilor materiali să îşi facă o imagine fugară asupra realităţii divine în timp şi spaţiu. Manifestările materiale ale divinităţii apar ca defectuoase minţii evolutive a oamenilor numai pentru că omul muritor persistă în a nu privi fenomenele naturii decât prin ochii lor trupeşti, vederea umană, neajutată de mota morontială sau de revelaţie, substitutul ei compensator în lumile timpului.

4:2.8 (57.5) Iar natura este disparată, chipul ei magnific este brăzdat de riduri, trăsăturile ei sunt împietrite de revolta, de conduita greşită şi de gândurile rele ale miriadelor creaturi care fac parte din natură, şi care au contribuit la desfigurarea ei în timp. Nu, natura nu este Dumnezeu. Natura nu este un obiect de adorare.

3. Caracterul neschimbător al lui Dumnezeu

4:3.1 (57.6) Mult prea mult s-au gândit oamenii la Dumnezeu ca la ceva asemănător lor. Dumnezeu nu este, nu a fost niciodată, şi nu va fi niciodată gelos pe un om sau pe vreo altă fiinţă din universul de universuri. Dumnezeu ştie că Fiul Creator avea intenţia să facă din om capodopera creaţiei planetare, să-l facă să conducă întregul pământ, iar faptul de a vedea omul dominat de pasiunile sale cele mai joase, închinându-se în faţa idolilor de lemn, de piatră sau de aur, sau în faţa ambiţiei egoiste, acest spectacol sordid îl stârneşte pe Dumnezeu şi pe Fiii săi să fie geloşi pentru om, însă niciodată pe om.

4:3.2 (57.7) Dumnezeul etern este incapabil de furie şi de mânie în sensul omenesc al acestor emoţii şi aşa cum înţeleg oamenii acest gen de reacţii. Aceste sentimente sunt vulgare şi de dispreţuit, prea puţin demne de a fi numite umane, şi cu atât mai puţin divine. Astfel de atitudini sunt pe deplin străine naturii perfecte şi caracterului mărinimos al Tatălui Universal.

4:3.3 (58.1) O parte, o foarte mare parte a dificultăţilor avute de muritorii de de pe Urantia în înţelegegerea lui Dumnezeu provine din consecinţele grele ale rebeliunii lui Lucifer şi ale trădării lui Caligastia. Pe lumile neizolate de păcat, rasele evolutive pot să-şi facă idei mult mai bune asupra Tatălui Universal. Ele suferă mai puţin de confuzie, de deformare şi de pervertire în conceptele lor.

4:3.4 (58.2) Dumnezeu nu se căieşte pentru ceea ce a făcut, pentru ceea ce face acum, sau pentru ceea ce va face în viitor. El este infinit de înţelept şi Atotputernic deopotrivă. Înţelepciunea omului se naşte şi creşte din încercările şi din greşelile experienţei umane. Înţelepciunea lui Dumnezeu rezidă în perfecţiunea necalificată a infinitei sale clarviziuni universale, şi această recunoaştere divină dirijează efectiv liberul arbitru creator.

4:3.5 (58.3) Tatăl Universal nu face nimic care să cauzeze apoi amărăciune sau regrete, însă prin alegerea lor nefericită, creaturile înzestrate cu voinţă, care au fost formate după planurile Personalităţilor sale Creatoare din universurile exterioare, ajung uneori să pricinuiescă emoţii de mâhnire divină. părinţilor lor Creatori. Însă, cu toate că Tatăl nici nu face greşeli, nici regrete nu are şi nici amărăciuni nu încearcă, el este o fiinţă înzestrată cu o afecţiune paternă. Inima sa este neîndoielnic îndurerată atunci când copiii săi nu ajung la nivele spirituale pe care sunt capabili să le atingă cu ajutorul care le-a fost acordat cu atâta mărinimie de planurile de împlinire spirituală şi de modul de ascensiune al muritorilor pus în aplicare în universuri.

4:3.6 (58.4) Bunătatea infinită a Tatălui depăşeşte înţelegerea mentalului finit din timp. Pentru a expune efectiv toate fazele de bunătate relativă, trebuie întotdeauna să se permită un contrast cu un rău (nu cu un păcat) care să servească de comparaţie. Capacitatea de imperfectă de intuire a muritorilor poate distinge perfecţiunea bunătăţii divine numai pentru că aceasta se găseşte asociată în relaţie de contrast cu imperfecţiunea relativă a relaţiilor de timp şi de materie în mişcările din spaţiu.

4:3.7 (58.5) Caracterul lui Dumnezeu este infinit suprauman. De aceea, trebuie ca o astfel de natură divină să fie personalizată, precum în Fiii divini, chiar şi mai înainte de a putea fi înţeleasă, cu ajutorul credinţei, de mintea finită a omului.

4. Realizarea lui Dumnezeu

4:4.1 (58.6) În întregul univers al universurilor, Dumnezeu este singura fiinţă staţionară, conţinută în sine şi neschimbătoare, neavând nici exterior, nici dincolo, nici trecut, nici viitor. Dumnezeu este energie intenţională (spirit creator) şi voinţă absolută, iar aceste calităţi există prin ele însele şi sunt universale.

4:4.2 (58.7) De vreme ce Dumnezeu există prin el însuşi, el este absolut independent. Însăşi identitatea lui Dumnezeu este ostilă schimbării. „Eu, Domnul, nu mă schimb”. Dumnezeu este imuabil, dar până ce nu atingeţi statutul Paradisului nici măcar nu începeţi să înţelegeţi cum trece Dumnezeu de la simplitate la complexitate, de la identitate la variaţie, de la repaus la mişcare, de la infinitate la finitudine, de la divin la uman şi de la unitate la dualitate şi triunitate. Şi Dumnezeu poate modifica astfel manifestările absoluităţii sale, deoarece invariabilitatea divină nu implică imobilitate. Dumnezeu are voinţă, el este voinţă.

4:4.3 (58.8) Dumnezeu este fiinţa care se determină absolut prin sine. Reacţiile sale în univers nu au limite, în afară de cele pe care şi le impune el însuşi. Acţiunile sale de liber arbitru nu sunt condiţionate decât de acele calităţi divine şi atribute perfecte care sunt caracteristicile inerente naturii sale eterne. Legătura între Dumnezeu şi univers este deci aceea a unei fiinţe de bunătate finală, căreia i se adaugă o liberă voinţă de infinitate creatoare.

4:4.4 (58.9) Tatăl Absolut este creatorul universului central şi perfect, şi Tatăl tuturor celorlalţi Creatori. Dumnezeu împărtăşeşte, cu oamenii şi cu alte fiinţe, personalitatea, bunătatea, şi numeroase alte caracteristici, însă infinitatea de voinţă este a lui şi numai a lui. Dumnezeu nu este limitat în acţiunile sale creatoare decât de sentimentele naturii sale eterne şi de preceptele înţelepciunii sale infinite. Dumnezeu nu alege personal decât ceea ce este infinit perfect, de unde şi perfecţiunea celestă a universului central; cu toate că Fiii Creatori împărtăşesc pe deplin divinitatea sa şi chiar anumite faze ale absoluităţii sale, ei nu sunt deloc limitaţi de finalitatea de înţelepciune care conduce infinitatea voinţei Tatălui. În consecinţă, voinţa creatoare devine încă şi mai activă, în întregime divină şi aproape ultimă, dacă nu absolută, la Fiii săi din ordinul Mihaililor. Tatăl este infinit şi etern, însă dacă s-ar nega faptul că ar putea să se limiteze el însuşi în mod voluntar, aceasta ar nega conceptul însăşi al absoluităţii voinţei sale.

4:4.5 (59.1) Absoluitatea lui Dumnezeu impregnează toate cel şapte nivele ale realităţii universului, şi totalitatea acestei naturi absolute este supusă relaţiei între Creator şi familia sa universală de creaturi. Este posibil ca precizia să caracterizeze dreptatea trinitară în universul universurilor. Însă, în toate vastele lui relaţii familiale cu creaturile timpului, Dumnezeul universurilor este guvernat de sentimentul divin. Din toate punctele de vedere - veşnic - Dumnezeul infinit este un Tată. Dintre toate titlurile posibile după care ar putea fi cunoscut cum trebuie, eu am primit ordinul de a-l portretiza pe Dumnezeul întregii creţii ca fiind Tatăl Universal.

4:4.6 (59.2) În Dumnezeu Tatăl, actele de liber arbitru nu sunt nici guvernate de puterea sa, nici guvernate doar de intelect. Personalitatea divină se defineşte ca un spirit şi se manifestă faţă de universuri ca iubire. În consecinţă, în toate relaţiile sale personale cu personalităţile create ale universurilor, Prima Sursă-Centru este întotdeauna şi în mod consecvent un Tată iubitor. Dumnezeu este un Tată în sensul cel mai elevat al termenului. El este veşnic motivat de idealismul perfect al iubirii divine, şi această natură tandră îşi găseşte cea mai puternică expresie şi cea mai mare satisfacţie în a iubi şi în a fi iubit.

4:4.7 (59.3) În ştiinţă, Dumnezeu este Prima Cauză; în religie, el este Tatăl universal şi iubitor; în filozofie, este unica fiinţă care există prin sine, nedepinzând de nici o altă fiinţă pentru existenţa sa, însă conferind salutar existenţă reală tuturor lucrurilor şi tuturor celorlalte fiinţe. Revelaţia este totuşi necesară pentru a arăta că această Cauză Primă a ştiinţei şi Unitatea autonomă a filozofiei sunt Dumnezeul religiei, plin de îndurare şi de bunătate şi angajat să-i facă pe copiii săi pământeşti să supravieţuiască veşnic.

4:4.8 (59.4) Noi căutăm cu insistenţă conceptul de Infinit, însă noi venerăm ideea-experienţă de Dumnezeu, capacitatea noastră de a pricepe în orice loc şi în orice moment factorii de personalitate şi de divinitate ai conceptului nostru cel mai elevat despre Deitate.

4:4.9 (59.5) Conştiinţa de a fi dus o viaţă victorioasă pe pământ se naşte din credinţa unei creaturi confruntate cu teribilul spectacol al limitării umane, când la fiecare episod recurent al existenţei sale şi fără a ezita niciodată, ea îndrăzneşte să proclame această provocare: Chiar şi dacă nu pot face lucrul aceasta, în mine trăieşte cineva care poate să o facă şi o va face - o parte din Absolutul-Tată al universului universurilor. Aceasta este „victoria care triumfă asupra lumii, credinţa voastră însăşi.”

5. Idei greşite despre Dumnezeu

4:5.1 (59.6) Tradiţia religioasă este istoria imperfect păstrată a experienţei oamenilor care l-au cunoscut pe Dumnezeu în vremurile apuse. Însă nu ne putem bizui pe aceste scrieri pentru a călăuzi o viaţă religioasă sau pentru a dispune de o sursă de informaţii veridice în ceea ce-l priveşte pe Tatăl Universal. Aceste credinţe vechi au fost invariabil denaturate deoarece oamenii primitivi erau întemeietori de mituri.

4:5.2 (60.1) Pe Urantia, una din cele mai mari surse de confuzie în ceea ce priveşte natura lui Dumnezeu provine din faptul că propriile voastre cărţi sacre nu au reuşit să facă o distincţie netă între personalităţile Trinităţii Paradisului, nici între Deitatea Paradisului şi creatorii şi administratorii universurilor locale. Pe parcursul dispensărilor trecute de înţelegere parţială, preoţii şi profeţii voştri nu au ştiut să stabilească clar distincţia dintre Prinţii Planetari, Suveranii de Sisteme, Părinţii Constelaţiilor, Fiii Creatori, Şefii Superuniversurilor, Fiinţa Supremă şi Tatăl Universal. Numeroase mesaje ale personalităţilor subordonate, cum ar fi Purtătorii Vieţii, şi ale diverselor ordine de îngeri, au fost prezentate în scrierile voastre ca venind de la Dumnezeu însuşi. Viaţa religioasă de pe Urantia confundă încă personalităţile asociate Deităţii cu Tatăl Universal însuşi, astfel încât toate sunt aduse sub o singură şi aceeaşi denumire.

4:5.3 (60.2) Locuitorii Urantiei continuă să sufere de pe urma influenţei conceptelor primitive despre Dumnezeu. Zeii care se înfurie odată cu furtuna, care zguduiesc pământul în mânia lor şi îi lovesc pe oameni în crizele lor, care aplică judecăţile lor din nemulţumire în epocile de foamete şi de inundaţie - aceştia sunt zeii religiilor primitive. Ei nu sunt Zeii vii care guvernează universul. Astfel de concepte sunt relicve ale timpului în care oamenii presupuneau că universul este sub conducerea şi sub dominaţia capriciilor acelor zei imaginari. Însă omul muritor începe să realizeze că trăieşte sub un regim al legii şi al ordinii comparative în ceea ce priveşte politica administrativă şi conduita Creatorilor Supremi şi a Controlorilor Supremi.

4:5.4 (60.3) Ideea barbară de a îmblânzi un Zeu mânios, de a îmbuna un Domn ofensat, de a câştiga favorurile Deităţii prin sacrificii, prin penitenţe şi chiar prin vărsare de sânge, reprezintă o religie total puerilă şi primitivă, o filozofie nedemnă de o epocă iluminată de ştiinţă şi de adevăr. Astfel de credinţe sunt absolut detestabile pentru fiinţele celeste şi pentru şefii divini care servesc şi domnesc în universuri. Este un afront la adresa lui Dumnezeu a crede, a susţine sau a propovădui că trebuie să se verse sânge nevinovat pentru a câştiga favorurile sale sau pentru a abate o mânie divină închipuită.

4:5.5 (60.4) Evreii credeau că „fără vărsare de sânge nu se poate dobândi o iertare a păcatelor.” Ei nu s-au putut elibera de vechea idee păgână că Dumnezeu nu s-ar putea domoli decât la vederea sângelui, cu toate că Moise a făcut un salt distinct înainte atunci când a interzis sacrificiile umane şi le-a înlocuit cu sacrificii ceremoniale de animale, potrivite mentalităţii primitive a discipolilor săi care erau nişte beduini infantili.

4:5.6 (60.5) Dăruirea unui Fiu al Paradisului lumii voastre era inerentă încheierii unei vârste planetare. Ea era inevitabilă, şi nu a fost făcută neapărat în scopul de a câştiga favorurile lui Dumnezeu. S-a nimerit, totodată, ca această dăruire să reprezinte actul final personal al unui Fiu Creator în lunga aventură de câştigare prin experienţă a suveranităţii asupra universului său. Oamenii au fost învăţaţi că inima paternă a lui Dumnezeu, în toată răceala şi asprimea ei austeră, era atât de neatinsă de nefericirile şi de suferinţele creaturilor sale, încât tandra sa mărinimie nu aveau cum să se manifeste până să-l fi văzut pe Fiul său ireproşabil sângerând şi murind pe crucea Calvarului! Ce parodie a caracterului infinit al lui Dumnezeu !

4:5.7 (60.6) Însă locuitorii Urantiei trebuie să găsească modalitatea de a se elibera de aceste vechi greşeli şi de aceste superstiţii păgâne legate de natura Tatălui Universal. Revelaţia adevărului despre Dumnezeu este în cursde manifestare. Rasa umană este destinată să îl cunoască pe Tatăl Universal în toată frumuseţea sa de caracter şi în toată minunăţia însuşirilor sale descrise atât de magnific de Fiul Creator care a locuit pe Urantia ca Fiu al Omului şi Fiu al lui Dumnezeu.

4:5.8 (61.1) [Prezentat de un Consilier Divin de pe Uversa.]





Back to Top