CARTEA URANTIA - Capitolul 2. Natura lui Dumnezeu

(UF-RUM-001-2004-1)

CARTEA URANTIA   

Parte I: Universul Central şi Supraunversuriles

Capitolul 2. Natura lui Dumnezeu



Capitolul 2. Natura lui Dumnezeu

2:0.1 (33.1) ÎN MĂSURA în care conceptul uman cel mai elevat posibil despre Dumnezeu este conţinut în ideea şi în idealul uman al unei personalităţi primordiale şi infinite, este îngăduit şi s-ar putea vădi util să studiem anumite caracteristici ale naturii divine care constituie caracterul Deităţii. Cea mai bună modalitate de a înţelege natura lui Dumnezeu este revelaţia Tatălui aşa cum Mihail din Nebadon a dezvoltat-o în multiplele sale învăţături şi în magnifica sa viaţă umană întrupată. Omul poate de asemenea să înţeleagă mai bina natura divină dacă se consideră pe sine copil al lui Dumnezeu şi dacă îl venerează pe Creatorul Paradisului ca pe un adevărat Tată spiritual.

2:0.2 (33.2) Putem studia natura lui Dumnezeu într-o revelaţie a ideilor supreme, putem considera caracterul divin ca pe o portretizare de idealuri celeste, însă, din toate aceste revelaţii ale naturii divine, cea mai lămuritoare şi cea mai edificatoare din punct de vedere spiritual se poate găsi în înţelegerea vieţii religioase a lui Isus din Nazaret dinainte de atingerea deplinei conştiinţe a divinităţii sale şi de după aceea. Dacă viaţa încarnată a lui Mihail este luată ca fundal al revelaţiei lui Dumnezeu pentru om, putem atunci încerca să formulăm în simboluri verbale umane anumite idei şi idealuri referitoare la natura divină care ar putea contribui la o mai mare clarificare şi unificare a conceptului uman despre natura şi caracterul personalităţii Tatălui Universal.

2:0.3 (33.3) În toate eforturile noastre pentru a lărgi şi spiritualiza conceptul uman de Dumnezeu, suntem extrem de handicapaţi de capacitatea limitată a minţii umane. Noi suferim, de asemenea, de un serios neajuns în executarea misiunii noastre de pe urma limitărilor de limbaj şi a sărăciei materialelor utilizabile pentru ilustrări sau pentru comparaţii. Aceasta ne încurcă în eforturile noastre de a zugrăvi valori divine şi de a prezenta semnificaţii spirituale minţii finite şi muritoare a oamenilor. Toate încercările noastre de extindere a conceptului uman de Dumnezeu ar fi aproape zadarnice dacă mintea umană n-ar fi locuită de Ajustorul dăruit de Tatăl Universal şi dacă n-ar fi fost pătrunsă de Spiritul Adevărului al Fiului Creator. Contând aşadar pe prezenţa acestor spirite divine în inima omului pentru a mă ajuta să lărgesc conceptul de Dumnezeu, eu mă angajez cu bucurie în executarea sarcinii mele de a încerca să zugrăvesc mai bine natura lui Dumnezeu pentru mintea umană.

1. Infinitatea lui Dumnezeu

2:1.1 (33.4) ”Atingând Infinitul, nu-l putem descoperi. Urmele paşilor divini nu sunt cunoscute.” „Întinderea lui Dumnezeu este infinită, iar mărirea sa este de necercetat.” Lumina orbitoare a prezenţei Tatălui este atât de mare încât pentru umilele sale creaturi el pare „a locui în întunericul cel mai adânc”. Nu numai că gândurile şi planurile sale sunt insondabile, însă „el face şi nenumărate lucruri mari şi minunate”. „Dumnezeu este mare. Noi nu-l înţelegem şi nu putem socoti numărul anilor săi”. „Va locui oare Dumnezeu cu adevărat pe pământ? Iată, cerul (universul) şi cerul cerurilor (universul universurilor) nu-l pot cuprinde”. „Cât sunt de nepătruns judecăţile sale, iar căile sale de nedescoperit!”

2:1.2 (34.1) ”Nu există decât un singur Dumnezeu, Părintele Infinit, care este totodată un Creator fidel.” „Creatorul divin este deopotrivă Repartizatorul Universal, sursa şi destinul sufletelor. El este Sufletul Suprem, Mintea Primordială şi Spiritul Nemărginit al oricărei creaţii.” „Marele Controlor nu face greşeli. El răspândeşte măreţie şi glorie.” „Dumnezeul Creator este total lipsit de teamă şi de antipatie. El este nemuritor, etern, existând prin sine, divin şi generos.” „Cât de pur şi de frumos, cât de profund şi de insondabil este Străbunul celest al tuturor lucrurilor.” „Infinitul este excelent prin faptul că se face cunoscut oamenilor. El este începutul şi sfârşitul, Tatăl oricărui ţel bun şi perfect.” „Cu Dumnezeu toate lucrurile sunt posibile. Creatorul Etern este cauza cauzelor.”

2:1.3 (34.2) Cu toate că personalitatea lui veşnică şi universală se manifestă printr-o infinitate de manifestări minunate, Tatăl este conştient în mod necondiţionat de propria sa infinitate şi de eternitatea sa. Tot astfel, el îşi cunoaşte pe deplin perfecţiunea şi puterea. În afară de coordonaţii săi divini, el este singura fiinţă din univers a cărei aprecieri asupra sieşi este perfectă, corectă şi completă.

2:1.4 (34.3) Tatăl face constant şi infailibil faţă nevoilor ce rezultă din variaţiile care i se cer pe măsură ce se efectuează, din timp în timp, schimbările în diversele secţiuni ale principalului său univers. Marele Dumnezeu se cunoaşte şi se înţelege pe sine. El este infinit conştient de toate atributele sale primordiale de perfecţiune. Dumnezeu nu este nici un accident cosmic, nici un experimentator al universului. Suveranii Universului pot să se angajeze în aventuri. Părinţii de Constelaţii pot face experienţe. Şefii sistemelor de lumi pot să se lase antrenaţi. Însă Tatăl Universal vede sfârşitul încă de la început; planul său divin şi ţelul său etern îmbrăţişează şi înţeleg efectiv toate experienţele şi aventurile tuturor subordonaţilor săi din toate lumile, sistemele şi constelaţiile tuturor universurilor din vastele sale tărâmuri.

2:1.5 (34.4) Nici un lucru nu este nou pentru Dumnezeu şi nici un eveniment cosmic nu se întâmplă ca o surpriză; Dumnezeu locuieşte în cercul eternităţii. Zilele sale nu au nici început, nici sfârşit. Pentru Dumnezeu nu există nici trecut, nici prezent, nici viitor. Totalitatea timpului este prezentă în orice clipă. El este marele şi singurul EU SUNT.

2:1.6 (34.5) Tatăl Universal este infinit în toate atributele sale, într-un mod absolut şi necondiţionat. Acest fapt în sine şi prin sine îl separă de orice comunicare personală directă cu fiinţe materiale finite şi cu alte inteligenţe inferioare create.

2:1.7 (34.6) Contactele şi comunicările cu multiplele sale creaturi necesită deci dispozitive care au fost clasificate în trei categorii. În primul rând, personalitatea Fiilor Paradisiaci ai lui Dumnezeu care, cu toate că este perfectă în divinitate, participă adesea la natura trupului şi a sângelui chiar a raselor planetare, devenind una din voi şi una cu voi; în felul acesta, ca să spunem aşa, Dumnezeu devine om, după cum s-a întâmplat cu coborârea lui Mihail, care a fost numit când Fiu al lui Dumnezeu când Fiu al Omului. În al doilea rând, există personalităţile Spiritului Infinit, diversele ordine ale oştirilor serafice şi ale altor inteligenţe celeste, care se apropie de fiinţele materiale de origine umilă, dându-le ajutor şi servindu-le pe atât de multe căi. Şi, în al treilea rând, există Veghetorii impersonali de Mister, Ajustorii Gândirii, darul efectiv al marelui Dumnezeu însuşi, trimişi pentru a locui în fiinţe cum sunt oamenii de pe Urantia, şi aceasta fără nici un avertisment sau explicaţie. Din înălţimile gloriei, ei se coboară nesfârşită pentru a onora şi locui umilele minţi ale muritorilor, care posedă în realitate sau în potenţial capacitatea de a fi conştienţi de Dumnezeu.

2:1.8 (35.1) În acest fel, şi în multe altele, prin mijloace care vă sunt necunoscute şi depăşesc în întregime înţelegerea finită, Tatăl Paradisului coboară în mod voluntar infinitatea sa cu iubire, o modifică, o diluează şi o atenuează pentru a putea să se apropie de mintea finită a copiilor săi creaţi. Astfel, printr-o serie de repartizări de personalităţii din ce în ce mai puţin absolute, Tatăl infinit se poate bucura de un contact restrâns cu diversele inteligenţe ale numeroaselor domenii din vastul său univers.

2:1.9 (35.2) Toate aceste lucruri le-a făcut, le face şi le va continua să le facă, fără a-şi îndrepta câtuşi de puţin atenţia asupra faptului şi realităţii infinităţii sale, eternităţii sale şi primordialităţii sale. Iar toate aceste lucruri sunt absolut adevărate, în ciuda dificultăţii de a le înţelege, în ciuda misterului care le învăluie şi în ciuda imposibilităţii pentru creaturile asemănătoare locuitorilor Urantiei de a le sesiza în întregime.

2:1.10 (35.3) Datorită faptului că Tatăl Prim este infinit în planurile sale şi etern în ţelurile sale, există o imposibilitate inerentă a oricărei fiinţe finite de a sesiza vreodată sau a înţelege în plenitudinea lor aceste planuri şi ţeluri divine. Omul muritor nu poate întrevedea scopurile Tatălui decât ici şi colo, din timp în timp, pe măsură ce ele sunt revelate în raport cu execuţia planului de ascensiune a creaturilor, pe nivelele sale succesive de progres în univers. Cu toate că omul nu poate înţelege în totalitatea sa ce înseamnă infinitatea, este absolut sigur că Tatăl infinit înţelege pe deplin şi învăluie cu iubire natura finită a tuturor copiilor săi în toate universurile.

2:1.11 (35.4) Părintele împărtăşeşte divinitatea şi eternitatea cu un mare număr de fiinţe superioare din Paradis, însă noi ne întrebăm dacă împărtăşeşte pe deplin infinitatea şi primordialitatea universală rezultată, cu altcineva decât asociaţii săi coordonaţi ai Trinităţii din Paradis. Infinitatea personalităţii trebuie să înglobeze neapărat orice finitudine a personalităţii, de unde şi adevărul - un adevăr literal - a învăţăturii care spune „În El noi trăim, ne mişcăm şi ne avem existenţa”. Fragmentul de pură Deitate a Tatălui Universal care locuieşte omul muritor este o parte a infinităţii, a Marii Prime Surse-Centru, Părintele Părinţilor.

2. Perfecţiunea eternă a Tatălui

2:2.1 (35.5) Chiar şi profeţii voştri din vechime înţelegeau natura circulară eternă, fără început şi sfârşit, a Tatălui Universal. Dumnezeu este literalmente veşnic prezent în universul universurilor. El locuieşte în clipa prezentă cu întreaga sa maiestate absolută şi măreţie eternă. „Tatăl are viaţă în sine însuşi şi această viaţă este viaţă veşnică.” De-a lungul eternităţii vremurilor, Tatăl a fost cel „care a dat viaţă la toate.” În integritatea divină există o perfecţiune infinită. „Eu sunt Domnul; eu nu mă schimb.” Cunoaşterea noastră asupra universului universurilor revelează nu numai că el este Tatăl luminilor, dar şi că, în modul în care conduce problemele interplanetare, „nu există nici variabilitate, nici umbră de schimbare.” El „proclamă sfârşitul încă de la început.” El spune: „Ţelul meu va dăinui. Voi duce la bun sfârşit tot ceea ce îmi place” „conform ţelului etern pe care l-am stabilit în Fiul meu.” Astfel, planurile şi scopurile Primei Surse-Centru sunt la fel cu ea însăşi, eterne, perfecte şi pe veci neschimbătoare.

2:2.2 (35.6) Există o deplinătate finală şi o perfectă plenitudine în ordinele Tatălui. „Tot ceea ce face Dumnezeu va dăinui pe vecie. Nu mai este nimic de adăugat şi nimic de luat.” Tatăl Universal nu se căieşte de intenţiilor sale originare de înţelepciune şi perfecţiune. Planurile sale sunt ferme, părerea sa este imuabilă, iar acţiunile sale sunt divine şi infailibile. „În viziunea sa, o mie de ani sunt ca ziua de ieri care s-a dus şi ca o veghe în noapte.” Perfecţiunea divinităţii şi întinderea eternităţii sunt pentru totdeauna mai presus de deplina cuprindere a minţii delimitate şi restrânse a muritorilor.

2:2.3 (36.1) Reacţiile unui Dumnezeu imuabil, în executarea planului său etern pot să varieze în funcţie de atitudinea schimbătoare şi de mintea nestatornică a inteligenţelor sale create. Altfel spus, aceste reacţii pot varia în aparenţă şi superficial. Însă, mai jos de suprafaţă şi sub orice manifestări exterioare, intenţia invariantă, planul perpetuu al eternului Dumnezeu rămâne încă mereu prezent.

2:2.4 (36.2) În afară, în universuri, perfecţiunea nu poate fi decât un termen relativ, însă, în universul central şi mai ales în Paradis, perfecţiunea este nedivizată; în anumite faze, ea este chiar absolută. Manifestările Trinităţii aduc variaţie spectacolului perfecţiunii divine, însă nu o atenuează.

2:2.5 (36.3) Perfecţiune primordială a lui Dumnezeu nu constă într-o presupusă dreptate, ci mai degrabă în perfecţiunea inerentă bunătăţii naturii sale divine. El este final, complet şi perfect. Nimic nu lipseşte frumuseţii şi perfecţiunii caracterului său just. Şi întreaga orânduire a existenţelor vii de pe lumile spaţiului este centrată în planul divin de ridicare a tuturor creaturilor înzestrate cu voinţă până la un destin înalt, experienţa împărtăşirii perfecţiunii paradisiace a Tatălui. Dumnezeu nu este nici centrat pe sine, nici conţinut în sine. El nu conteneşte a se revărsa peste creaturile conştiente de ele însele din vastul univers al universurilor.

2:2.6 (36.4) Dumnezeu este veşnic şi infinit perfect. El nu poate să cunoască personal imperfecţiunea ca pe o experienţă proprie, însă el împărtăşeşte realmente conştiinţa întregii experienţe a imperfecţiunii tuturor creaturilor care luptă în universurile evolutive ale tuturor Fiilor Creatori ai Paradisului. Atingerea personală şi eliberatoare a Dumnezeului perfecţiunii învăluie cu umbra sa inima tuturor muritorilor care s-au ridicat până la nivelul universal al discernământului moral, şi pune în circuit naturile lor. În felul acesta, cât şi prin contactele prezenţei sale divine, Tatăl Universal participă efectiv la experienţele pe care toate fiinţele morale din tot universul le fac cu imaturitate şi imperfecţiune de-a lungul carierei lor evolutive.

2:2.7 (36.5) Limitările umane, răul potenţial, nu sunt parte a naturii divine. Însă experienţa muritoare cu răul şi toate relaţiile umane cu el fac cu siguranţă parte dintr-o realizare de sine mereu mai extinsă a lui Dumnezeu prin intermediul copiilor timpului - creaturile învestite cu responsabilitate morală care au fost create sau dezvoltate de fiecare din Fiii Creatori ce ies din Paradis.

3. Justeţe şi dreptate

2:3.1 (36.6) Dumnezeu este drept; prin urmare, el este just. „Domnul este drept în toate căile sale.” „Nu am făcut fără motiv tot ceea ce am făcut, spune Domnul.” „Judecata Domnului este cu totul adevărată şi dreaptă.” Justeţea Tatălui Universal nu poate fi influenţată de faptele şi de realizările creaturilor sale, „căci nu există nedreptate în Domnul nostru Dumnezeu, nici deosebire de persoane, nici acceptare de daruri.”

2:3.2 (36.7) Cât este de inutil şi de pueril să se pretindă de la un asemenea Dumnezeu să îşi modifice hotărârile sale imuabile, pentru a evita justele consecinţe ale operării înţeleptelor lui legi naturale şi ale justelor lui porunci spirituale. „Nu vă amăgiţi. Dumnezeu nu se ia în derâdere, căci ce va semăna un om, aia va şi culege.” Este adevărat, chiar şi atunci când această dreptate face să se strângă recolta faptelor rele, această dreptate divină este întotdeauna moderată de îndurarea. Înţelepciunea infinită este arbitrul etern care determină proporţiile de dreptate şi de milostenie care vor fi împărţite în orice circumstanţă dată. Ceea mai mare pedeapsă (care este în realitate o consecinţă inevitabilă) pentru nelegiuire şi pentru rebeliune deliberată contra guvernării lui Dumnezeu, este pierderea existenţei ca supus individual al acelei guvernări. Rezultatul final al păcatului intenţionat este anihilarea. În ultimă analiză, indivizii care sunt identificaţi cu păcatul s-au distrus pe ei înşişi, devenind întru totul ireali prin faptul că au adoptat inechitatea. Cu toate acestea, dispariţia efectivă a acestor creaturi este întotdeauna amânată până când rânduiala stabilită a dreptăţii curentă în universul respectiv a consimţit pe deplin la aceasta.

2:3.3 (37.1) Încetarea existenţei este de obicei decretată la judecata regatului sau a regatelor, care are loc într-o epocă de distribuire. Pe o lume aşa cum este Urantia, ea are loc la sfârşitul unei distribuiri planetare. În astfel de momente, încetarea existenţei poate fi decretată prin acţiunea coordonată a tuturor tribunalelor de jurisdicţie, mergând de la consiliul planetar, trecând prin curţile Fiului Creator, până la tribunalele judecăţii ale Celor Îmbătrâniţi de Zile. Decizia de disoluţie pleacă de la curţile superioare ale suprauniversului ca urmare a unei confirmări neîntrerupte a acuzaţiei provenind din sfera de rezidenţă a răufăcătorului. Şi apoi, când sentinţa de anihilare a fost confirmată sus, execuţia are loc printr-un act direct al judecătorilor care se găsesc în sediul suprauniversului şi care activează de acolo.

2:3.4 (37.2) Când această sentinţă este definitiv confirmată, fiinţa identificată cu păcatul devine instantaneu ca şi cum nu existase. O astfel de soartă nu comportă nici o reînviere; ea este perpetuă şi eternă. Factorii energetici vii ai identităţii se dizolvă, prin transformările timpului şi prin metamorfozele spaţiului, în potenţialele cosmice din care au apărut anterior. Cât despre personalitatea celui nelegiuit, ea se găseşte privată de un vehicul vital continuu din pricina nereuşitei creaturii în alegerile şi în deciziile finale care i-ar fi asigurat viaţa eternă. Când îmbrăţişarea continuă a păcatului de către mintea asociată culminează în autoidentificarea completă cu nelegiuirea, atunci, după încetarea vieţii şi disoluţia cosmică, această personalitate izolată este absorbită în suprasufletul creaţiei şi devine o fracţiune a experienţei evolutive a Fiinţei Supreme. Ea nu mai apare niciodată ca personalitate. Identitatea sa devine ca şi cum n-ar fi existat niciodată. Dacă este vorba de o personalitate locuită de un Ajustor, valorile spirituale ale experienţei supravieţuiesc în realitatea Ajustorului care continuă să existe.

2:3.5 (37.3) Cu prilejul oricărei dispute din univers dintre două nivele actuale de realitate, personalitatea de pe nivelul superior sfârşeşte prin a triumfa asupra celeia de nivel inferior. Acest rezultat inevitabil al controverselor universului este inerent faptului că divinitatea calităţii egalează gradul realităţii sau al actualităţii oricărei creaturi înzestrate cu voinţă. Răul nediluat, greşeala totală, păcatul voit şi nelegiuirea neatenuată sunt inerent şi automat fatale. Astfel de atitudini de irealitate cosmică nu pot supravieţui în univers decât din cauza unei toleranţe îngăduitoare provizorii, aşteptând ca mecanismele tribunalelor universale de judecată pe cale directă să fi acţionat determinând ceea ce este just şi descoperind ceea ce este echitabil.

2:3.6 (37.4) Regula Fiilor Creatori din universurile locale constă în a crea şi a spiritualiza. Aceşti Fii se dedică executării efective a planului paradisiac de ascensiune progresivă a muritorilor, reabilitării rebelilor şi a răugânditorilor. Însă, când toate aceste eforturi mărinimoase au fost definitiv respinse, hotărârea finală de disoluţie este executată de forţe ce acţionează sub jurisdicţia Celor Îmbătrâniţi de Zile.

4. Îndurarea divină

2:4.1 (38.1) Îndurarea este pur şi simplu justiţie temperată de acel soi de înţelepciune care izvorăşte din perfecta cunoaştere şi completa recunoaştere a slăbiciunii naturale a creaturilor finite şi a neajunsurilor datorate mediului lor. „Dumnezeul Nostru este plin de compasiune, mărinimos, îndurător şi plin de milostenie.” De aceea „oricine va face apel la Domnul va fi salvat,” „ căci el va ierta cu prisosinţă.” „Îndurarea Domnului merge din veşnicie în veşnicie.” Da, „îndurarea dăinuie de-a pururea”. „Eu sunt Domnul care aplică bunăvoinţa afectuoasă, judecata şi dreptatea pe pământ, căci în aceste lucruri îmi găsesc plăcerea.” „Nu îi rănesc cu plăcere şi nici nu îi fac să sufere pe copiii oamenilor,” deoarece sunt „Tatăl cel plin de îndurare şi Dumnezeul oricărei consolări.”

2:4.2 (38.2) Dumnezeu este binevoitor din fire, compătimitor prin natura sa şi mereu plin de milă. Nu este niciodată necesar să facem apel la vreun fel de influenţă pentru a obţine bunăvoinţa sa afectuoasă. Nevoia creaturilor este în întregime suficientă pentru a da liber curs tandrei sale compătimiri şi graţiei sale salvatoare. De vreme ce Dumnezeu ştie totul despre copiii săi, îi este uşor să-i ierte. Cu cât omul îl înţelege mai bine pe semenul său, cu atât îi este mai uşor să îl ierte şi chiar să îl iubească.

2:4.3 (38.3) Numai discernământul unei înţelepciuni infinite îi dă posibilitatea unui Dumnezeu al dreptăţii să acorde atât dreptate, cât şi compasiune în oricare dintre situaţiile universului. Tatăl ceresc nu este niciodată sfâşiat de atitudini contradictorii faţă de copiii săi din univers. Dumnezeu nu este niciodată victima antagonismelor în modul său de a vedea. Atotcunoaşterea lui Dumnezeu dirijează infailibil liberul său arbitru în alegerea conduitei sale în univers pentru a satisface perfect, simultan, şi egal cerinţele tuturor atributelor sale divine şi calităţile infinite ale naturii sale eterne.

2:4.4 (38.4) Îndurarea este vlăstarul natural şi inevitabil al bunătăţii şi al iubirii. I-ar fi imposibil naturii bune a unui Tată iubitor să refuze înţeleapta acordare a graţiei fiecărui membru al fiecărui grup al copiilor săi din univers. Justiţia eternă şi îndurarea divină îmbinate constituie ceea ce în experienţa umană s-ar numi nepărtinire.

2:4.5 (38.5) Îndurarea divină reprezintă o tehnică nepărtinitoare pentru ajustarea nivelelor de perfecţiune şi de imperfecţiune ale universului. Îndurarea este justiţia Supremaţiei adaptată la situaţiile finitului în evoluţie, dreptatea eternităţii modificată pentru a face faţă intereselor superioare şi bunăstării universale a copiilor timpului. Îndurarea nu este o violare a dreptăţii, ci mai degrabă o interpretare comprehensivă a exigenţelor justiţiei supreme, atunci când ea este imparţial aplicată fiinţelor spirituale subordonate şi creaturilor materiale din universurile evolutive. Îndurarea este justiţia Trinităţii Paradisului, aplicată cu înţelepciune şi cu iubire multiplelor inteligenţe ale creaţiilor timpului şi spaţiului, aşa cum această justiţie este formulată de înţelepciunea divină şi determinată de mintea atotcunoscătoare şi de liberul arbitru suveran al Tatălui Universal şi al tuturor Creatorilor săi asociaţi.

5. Iubirea lui Dumnezeu

2:5.1 (38.6) ”Dumnezeu este iubire.” Drept urmare, singura sa atitudine personală faţă de problemele universului este întotdeauna o reacţie de afecţiune divină. Tatăl ne iubeşte îndeajuns de mult ca să ne dea din viaţa sa. „El face ca soarele său să răsară asupra celor răi şi a celor buni şi trimite ploaia sa asupra celor drepţi şi a celor nedrepţi.”

2:5.2 (39.1) Este greşit a crede că Dumnezeu este făcut să-i iubească pe copiii săi datorită sacrificiilor Fiilor săi sau intervenţiei creaturilor sale subordonate, „căci însuşi Tatăl vă iubeşte.” Tocmai ca urmare a acestei afecţiuni paterne, Dumnezeu trimite pe minunaţii Ajustori să locuiască minţile oamenilor. Iubirea lui Dumnezeu este universală. „Cine vrea, poate să vină.” El ar vrea” să-i vadă pe toţi oamenii salvaţi şi ajunşi la cunoaşterea adevărului.” „El nu doreşte ca nici unul dintre ei să piară.”

2:5.3 (39.2) Creatorii sunt primii tentaţi să salveze omul de rezultatele dezastruoase ale încălcărilor prosteşti ale legilor divine. Prin natură, iubirea lui Dumnezeu este o afecţiune paternă. Deci, uneori „el ne dojeneşte spre folosul nostru, pentru ca noi să ne putem împărtăşi din sfinţenia sa.” Chiar şi toiul probelor voastre dure, aduceţi-vă aminte că „în toate suferinţele, el suferă odată cu noi.”

2:5.4 (39.3) Dumnezeu este divin binevoitor faţă de păcătoşi. Când rebelii revin pe calea dreaptă, ei sunt primiţi cu compasiune, „deoarece Dumnezeu va ierta din abundenţă.” „ Eu sunt cele care şterge păcatele voastre de dragul meu şi nu îmi voi aminti de păcatele voastre.” „Vedeţi ce fel de iubire ne-a acordat Tatăl, pentru ca noi să fim numiţi fiii lui Dumnezeu.”

2:5.5 (39.4) La urma urmei, cea mai mare dovadă a bunătăţii lui Dumnezeu precum şi raţiunea supremă de a-l iubi este darul Tatălui care locuieşte în noi - Ajustorul care aşteaptă cu atâta răbdare ceasul în care el şi voi veţi fi făcuţi una, pe vecie. Cu toate că nu îl puteţi găsi pe Dumnezeu prin căutare, dacă vă veţi supune îndrumărilor spiritului lăuntric, veţi fi neabătut călăuziţi pas cu pas, viaţă după viaţă, prin universuri şi prin epoci succesive, până când veţi sta în cele din urmă în prezenţa personalităţii paradisiace a Tatălui Universal.

2:5.6 (39.5) Câtă nechibzuinţă din partea voastră să nu-l adoraţi pe Dumnezeu numai pentru că limitările naturii umane şi neajunsurile creaţiei voastre materiale vă împiedică să îl vedeţi. Între voi şi Dumnezeu este o distanţă imensă (de spaţiu fizic) de străbătut. Există de asemenea o mare prăpastie, cauzată de diferenţe spirituale, care trebuie trecută. Însă, indiferent de tot ceea ce vă separă fizic şi spiritual de prezenţa personală a Dumnezeului din Paradis, opriţi-vă şi meditaţi asupra faptului solemn că Dumnezeu trăieşte în voi. În felul său propriu, el a construit deja un pod peste abis. El a trimis ceva din el, spiritul său, pentru a trăi în voi şi a suferi împreună cu voi în timp ce vă urmaţi cariera eternă în univers.

2:5.7 (39.6) Găsesc uşor şi agreabil să ador pe cineva care este atât de mare şi în acelaşi timp se dezvăluie cu atâta afecţiune unei slujiri înălţătoare pe lângă umilele sale creaturi. Este firesc să iubesc pe cineva care are atâta putere de a crea şi de a-şi controla creaţia şi care, totuşi, este atât de desăvârşit în bunătatea lui şi atât de statornic în bunăvoinţa sa afectuoasă care ne acoperă cu umbra ei. Cred că l-aş iubi pe Dumnezeu tot atât de mult şi dacă nu ar fi fost atât de mare şi atât de puternic, câtă vreme ar fi atât de bun şi atât de îndurător. Cu toţii îl iubim pe Tatăl, mai mult pentru natura sa decât pentru nemaiîntâlnitele sale atribute.

2:5.8 (39.7) Atunci când îi observ pe Fiii Creatori şi pe administratorii lor subordonaţi luptând cu atâta bărbăţie contra multiplelor dificultăţi ale timpului, inerente evoluţiei universurilor spaţiului, descopăr că port acestor conducători secundari ai universurilor o mare şi profundă afecţiune. La urma urmei, cred că toţi, inclusiv muritorii tărâmurilor, îl iubim pe Tatăl Universal şi pe toate celelalte fiinţe divine şi umane, deoarece ne dăm seama că aceste personalităţi ne iubesc cu adevărat. Experienţa de a iubi este într-o mare măsură un răspuns direct la experienţa de a fi iubit. Ştiind că Dumnezeu mă iubeşte, ar trebui să continui să îl iubesc în mod suprem, chiar dacă ar fi văduvit de toate atributele sale de supremaţie, de ultimitate şi de absoluitate.

2:5.9 (40.1) Iubirea Tatălui ne urmează acum şi de-a lungul întregului cerc fără de sfârşit al epocilor eterne. Atunci când meditez asupra naturii iubitoare a lui Dumnezeu, nu există decât o singură reacţie personală, raţională şi naturală: l-aţi iubi tot mai mult pe Făuritorul vostru; aţi dărui lui Dumnezeu o afecţiune analoagă celei pe care un copil i-o oferă unui părinte pământesc. În realitate, la fel cum un părinte - un tată real, un tată autentic - îşi iubeşte copiii, tot astfel, Tatăl Universal îşi iubeşte fiii şi fiicele pe care i-a creat şi caută în mod permanent bunăstarea lor.

2:5.10 (40.2) Însă iubirea lui Dumnezeu este o afecţiune părintească, inteligentă şi prevăzătoare. Iubirea divină funcţionează în asociere unificată cu înţelepciunea divină şi cu toate celelalte caracteristici infinite ale naturii perfecte a Tatălui Universal. Dumnezeu este iubire, însă iubirea nu este Dumnezeu. În atribuirea Ajustorilor Gândirii se observă cea mai mare manifestare a iubirii divine faţă de fiinţele muritoare. Însă în viaţa de fuziune a Fiului său Mihail, în viaţa spirituală ideală pe care a trăit-o pe pământ, veţi vedea cea mai mare revelaţie a iubirii Tatălui. Ajustorul lăuntric este acela care individualizează iubirea lui Dumnezeu pentru fiecare suflet uman.

2:5.11 (40.3) Uneori aproape că sunt îndurerat să mă văd nevoit să zugrăvesc afecţiunea divină a Tatălui celest pentru copiii săi în univers folosindu-mă de simbolul verbal omenesc al iubirii. Acest termen implică fără îndoială conceptul cel mai elevat al oamenilor pentru relaţiile umane de respect şi devoţiune, însă el desemnează prea adesea o parte cu totul josnică a relaţiilor umane. Este absolut impropriu să se desemneze aceste raporturi folosind acelaşi cuvânt ca acela folosit pentru a indica incomparabila afecţiune a Dumnezeului viu pentru creaturile sale din univers. Este păcat că nu mă pot servi de un termen exclusiv şi celest care ar transmite minţii umane adevărata natură şi semnificaţia minunat de frumoasă a afecţiunii divine a Tatălui din Paradis.

2:5.12 (40.4) Când oamenii pierd din vedere iubirea unui Dumnezeu personal, împărăţia lui Dumnezeu devine doar împărăţia binelui. În ciuda unităţii infinite a naturii divine, iubirea este caracteristica dominantă a tuturor raporturilor personale a lui Dumnezeu cu toate creaturile sale.

6. Bunătatea lui Dumnezeu

2:6.1 (40.5) Noi putem vedea frumuseţea divină în universul fizic, putem discerne adevărul etern în lumea intelectuală, însă bunătatea lui Dumnezeu nu se descoperă decât în lumea spirituală a experienţei religioase personale. Religia, în esenţa sa veritabilă, este o credinţă făcută din încredere în bunătatea lui Dumnezeu. În filozofie, Dumnezeu ar putea fi mare şi absolut şi, într-un fel, chiar inteligent şi personal. Însă, în cadrul religiei, trebuie ca Dumnezeu să fie de asemenea moral; el trebuie să fie bun. S-ar putea ca omul să se teamă de un Dumnezeu mare, însă el nu are încredere decât într-un Dumnezeu bun, şi doar pe un astfel de Dumnezeu poate iubi. Această bunătate al lui Dumnezeu face parte din personalitatea lui Dumnezeu şi deplina sa revelaţie nu apare decât în experienţa religioasă personală a fiilor care cred în Dumnezeu.

2:6.2 (40.6) Religia implică faptul că lumea superioară a naturii spirituale cunoaşte nevoile fundamentale ale lumii umane şi răspunde acestora. Religia evolutivă poate deveni etică, însă numai religia revelată devine cu adevărat şi în mod spiritual morală. Străvechiul concept că Dumnezeu este o Deitate dominată de o moralitate regală a fost înălţat de Isus până la nivelul care atinge cu atât delicateţe moralitatea familială intimă din relaţia părinte-copii. Nu există nimic mai tandru, nici mai frumos în experienţa muritorilor.

2:6.3 (41.1) ”Bogăţia frumuseţii lui Dumnezeu îl conduce pe omul rătăcit către căinţă.” „Orice dar de folos, orice dar perfect provin din Tatăl luminilor.” „Dumnezeu este bun, el este eternul refugiu al sufletului oamenilor.” „Domnul Dumnezeu este milostiv şi mărinimos. El este îndurător şi debordează de bunătate şi adevăr.” „Gustaţi şi aflaţi că Domnul este bun! Binecuvântat este omul care i se dăruieşte lui.” „Domnul este mărinimos şi plin de compasiune. El este Domnul salvării.” „El vindecă inimile frânte şi îngrijeşte rănile sufletului. El este atotputernicul binefăcător al omului.”

2:6.4 (41.2) Conceptul de Dumnezeu ca rege-judecător a dezvoltat un înalt model moral şi a creat un popor care, ca grup, respectă legea. Cu toate acestea, credincioşii individuali au rămas într-o nefericită poziţie de nesiguranţă vizavi de statutul lor în timp şi în eternitate. Ultimii profeţi evrei proclamau că Dumnezeu era un Tată pentru Israel. Isus l-a revelat pe Dumnezeu ca Tată al fiecărei fiinţe umane. Întregul concept muritor al lui Dumnezeu este pus într-o lumină transcendentă prin viaţa lui Isus. Lipsa de egoism este inerentă iubirii părinţilor, Dumnezeu nu iubeşte la fel cu un tată, ci în calitate de tată. El este Tatăl paradisiac al fiecărei personalităţi a universului.

2:6.5 (41.3) Justeţea implică faptul că Dumnezeu este sursa legii morale a universului. Adevărul îl pune în lumină pe Dumnezeu ca revelator, ca învăţător. Însă iubirea dăruieşte afecţiune şi o doreşte cu ardoare; ea caută o comuniune înţelegătoare, aşa cum există între părinţi şi copii. Se poate ca dreptatea să fie gândirea divină, însă iubirea este atitudinea unui tată. Unii au presupus în mod greşit că dreptatea lui Dumnezeu era de neîmpăcat cu iubirea dezinteresată a Tatălui celest. Acest fapt ar fi presupus absenţa de unitate în natura Deităţii şi ar fi condus direct la elaborarea doctrinei ispăşirii, care este o sfidare filozofică atât a unităţii cât şi a liberului arbitru al lui Dumnezeu.

2:6.6 (41.4) Tatăl celest plin de afecţiune, al cărui spirit locuieşte în copii săi de pe pământ, nu este o personalitate divizată - una a dreptăţii şi una a compasiunii. Nici nu mai este nevoie de un mediator pentru a obţine graţia sau iertarea Tatălui. Dreptatea divină nu este dominată de o strictă dreptate distributivă. Dumnezeul ca Tată îl transcende pe Dumnezeul ca judecător.

2:6.7 (41.5) Dumnezeu nu este niciodată mânios, răzbunător ori supărat. Este adevărat că înţelepciunea înfrânează uneori iubirea sa, în timp ce justeţea condiţionează refuzul său de îndurarea. Iubirea sa de dreptate n-are cum să nu se manifeste şi ca o egală detestare a păcatului. Tatăl nu este o personalitate inconsecventă. Unitatea divină este perfectă. În Trinitatea Paradisului există o unitate absolută, în ciuda identităţilor eterne a coordonaţilor lui Dumnezeu.

2:6.8 (41.6) Dumnezeu iubeşte păcătoşii şi detestă păcatul. Această afirmaţie este adevărată din punct de vedere filozofic, însă Dumnezeu este o personalitate transcendentă şi persoanele nu pot iubi şi urî decât alte persoane. Păcatul nu este o persoană. Dumnezeu iubeşte păcătosul, deoarece păcătosul este o realitate de personalitate (potenţial eternă), însă Dumnezeu nu dramatizează în mod personal păcatul, căci păcatul nu este o realitate spirituală; el nu este personal. Aşadar, numai dreptatea lui Dumnezeu este cea care ia la cunoştinţă de existenţa păcatului. Iubirea lui Dumnezeu salvează păcătosul. Legea lui Dumnezeu distruge păcatul. Această atitudine a naturii divine s-ar schimba în aparenţă în cazul în care păcătosul ar sfârşi prin a se identifica total cu păcatul, la fel cum aceeaşi minte muritoare se poate de asemenea identifica total cu Ajustorul spiritual care locuieşte în ea. Un muritor identificat cu păcatul ar deveni complet nespiritual în natura sa, (deci ireal din punct de vedere personal) şi ar suferi anihilarea finală a fiinţei sale. Într-un Univers progresând în realitate şi crescând în spiritualitate, irealitatea naturii unei creaturi şi chiar neîmplinirea sa nu pot exista la infinit.

2:6.9 (42.1) În faţa lumii personalităţii, descoperim că Dumnezeu este o persoană iubitoare. În faţa lumii spirituale, este o iubire personală; în experienţa religioasă, este şi una şi alta. Iubirea identifică voinţa volitivă a lui Dumnezeu. Bunătatea lui Dumnezeu se află la baza liberului arbitru divin - tendinţa universală de a iubi, de a arăta îndurare, de a mărturisi răbdare şi de a da iertare.

7. Adevăr şi frumuseţe divine

2:7.1 (42.2) Orice cunoaştere finită a creaturilor şi orice înţelegere din partea lor sunt relative. Orice informaţie, orice cunoaştere, chiar din surse elevate nu sunt decât relativ complete, local exacte şi personal adevărate.

2:7.2 (42.3) Faptele fizice sunt destul de uniforme, însă adevărul este un factor viu şi flexibil în filozofia universului. Personalităţile în evoluţie nu sunt decât parţial înţelepte şi relativ veridice în comunicările lor. Ele nu pot avea certitudini decât în limitele experienţei lor personale. Un astfel de lucru, care poate părea în întregime adevărat într-un loc poate să nu fie decât relativ adevărat într-un alt segment al creaţiei.

2:7.3 (42.4) Adevărul divin, adevărul final, este uniform şi universal, însă istoria lucrurilor spirituale, aşa cum este ea povestită de numeroşi indivizi provenind din diverse sfere, poate uneori să varieze în detalii. Aceasta se datorează acestei relativităţi în plenitudinea surselor lor de cunoaştere şi în deplinătatea experienţei lor personale, cât şi lungimii şi întinderii acestei experienţe, în timp ce legile şi hotărârile, gândurile şi atitudinile Marii Prime Surse-Centru sunt veşnic, infinit şi universal adevărate; în acelaşi timp, aplicarea şi adaptarea lor la orice univers, sistem, lume şi inteligenţă create, este în acord cu planurile şi cu tehnica Fiilor Creatori, după cum activează ei în universurile lor respective. Ele se armonizează, de asemenea, cu planurile locale şi cu procedurile locale ale Spiritului Infinit şi ale tuturor celorlalte personalităţi celeste asociate.

2:7.4 (42.5) Ştiinţa falsă a materialismului i-ar condamna pe muritori să devină proscrişi în univers. O astfel de cunoaştere parţială este potenţial rea; este cunoaşterea compusă atât din bine, cât şi din rău. Adevărul este frumos, deoarece el este nu numai complet, dar şi simetric. Când caută adevărul, omul urmăreşte ceea ce este real divin.

2:7.5 (42.6) Filozofii comit eroarea cea mai gravă atunci când se pierd în sofismele abstractizării, în practica de a-şi concentra atenţia asupra unui aspect al realităţii şi apoi de a afirma că acest aspect izolat constituie adevărul total. Filozoful înţelept va căuta întotdeauna modelul constructiv care se găseşte înapoia oricărui fenomen al universului şi este preexistent lui. Gândirea creatorului precede în mod invariabil acţiunea creativă.

2:7.6 (42.7) Conştiinţa intelectuală de sine permite să se descopere frumuseţea adevărului şi calitatea sa spirituală, nu numai prin coerenţa filozofică a conceptelor sale, ci mai sigur şi mai cert prin răspunsul infailibil al Spiritului Adevărului veşnic prezent. Fericirea rezultă din recunoaşterea adevărului, deoarece ea poate fi pusă în practică; poate fi trăită. Decepţia şi tristeţea însoţesc eroarea, deoarece ea nu este o realitate şi nu poate fi deci realizată în experienţă. Adevărul divin se recunoaşte cel mai bine după savoarea lui spirituală.

2:7.7 (42.8) Căutarea eternă este cea a unificării, a coerenţei divine. Vastul univers fizic îşi găseşte coeziunea în Insula Paradisului. Universul intelectual se contopeşte în Dumnezeul minţii, Autorul Comun. Universul spiritual este coerent în personalitatea Fiului Etern. Însă muritorii izolaţi ai spaţio-timpului îşi au coerenţa în Dumnezeu Tatăl, ca urmare a relaţiei directe între Ajustorul Gândirii lăuntric şi Tatăl Universal. Ajustorul omului este un fragment de Dumnezeu şi caută în permanenţă unificarea divină. El este o parte coerentă şi integrantă a Deităţii paradisiace a Primei Surse-Centru.

2:7.8 (43.1) A distinge frumuseţea supremă înseamnă a descoperi şi a integra realitatea. A distinge bunătatea divină în adevărul etern reprezintă frumuseţea ultimă. Chiar şi farmecul artei umane rezidă în armonia unităţii sale.

2:7.9 (43.2) Marea eroare a religiei ebraice a fost aceea de a nu reuşi să asocieze bunătatea lui Dumnezeu cu adevărurile faptice ale ştiinţei şi cu frumuseţea atrăgătoare a artei. În timp ce civilizaţia progresa, religia urma o cale nesocotită: punea un accent excesiv pe bunătatea lui Dumnezeu, excluzându-i în mod relativ adevărul şi neglijându-i frumuseţea. Atunci, anumite tipuri de oameni au avut tendinţa de a refuza din ce în ce mai mult conceptul abstract şi disociat al bunătăţii izolate. Religia modernă insistă prea mult asupra unei morale izolate, care nu reuşeşte să reţină devoţiunea şi loialitatea a numeroase fiinţe umane din secolul al XX-lea. Ea s-ar reabilita dacă, pe lângă comandamentele sale morale, ar lua în considerare în egală măsură adevărurile ştiinţei, ale filozofiei şi ale experienţei spirituale, ale frumuseţii creaţiei fizice, ale încântării artei intelectuale şi ale măreţiei împlinirii caracterelor autentice.

2:7.10 (43.3) Provocarea religioasă a epocii prezente este adresată bărbaţilor şi femeilor înzestraţi cu clarviziune spirituală, prevăzători şi orientaţi către viitor, care vor îndrăzni să construiască o filozofie nouă şi atrăgătoare a vieţii emanând din conceptele moderne ale adevărului cosmic, ale frumuseţii universului şi ale bunătăţii divine minunat amplificate şi integrate. O astfel de viziune nouă şi dreaptă a moralităţii va atrage tot ceea ce este bun în mintea oamenilor şi va lansa o provocare către tot ceea ce este mai bun în sufletul lor. Adevărul, frumuseţea şi bunătatea sunt realităţi divine şi, pe măsură ce omul urcă scara vieţii spirituale, aceste calităţi supreme ale Eternului se coordonează şi se unifică din ce în ce mai mult în Dumnezeu, care este iubire.

2:7.11 (43.4) Orice adevăr - material, filozofic sau spiritual - este şi frumos şi bun. Orice frumuseţe reală - artă materială sau simetrie spirituală - este atât adevărată, cât şi bună. Orice bunătate autentică - indiferent că este vorba de moralitate personală, de echitate socială sau de ajutor divin - este deopotrivă de adevărată şi de frumoasă. Sănătatea fizică, sănătatea mentală şi fericirea sunt integrări ale adevărului, ale frumuseţii şi bunătăţii, amestecate în experienţa umană. Aceste nivele de trăire eficientă sunt atinse unificând sistemele de energie, sistemele de idei şi sistemele de spirit.

2:7.12 (43.5) Adevărul este coerent, frumuseţea este atrăgătoare, bunătatea este stabilizatoare. Iar atunci când aceste trei valori ale realităţii sunt coordonate în experienţa personală, rezultă o înaltă calitate a iubirii, înrâurită de înţelepciune şi modificată de loialitate. Adevăratul scop al oricărei educaţii în univers este de a-i coordona mai bine pe copiii izolaţi ai lumilor cu cele mai mari realităţi ale experienţei lor crescătoare. Realitatea este finită la nivel uman, ea fiind infinită şi eternă la nivele superioare şi divine.

2:7.13 (43.5) [Prezentat de un Consilier Divin acţionând prin autoritatea Îmbătrâniţilor de Zile de pe Uversa].





Back to Top